ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2500/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2500/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 iulie

2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, învestită

cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și

de inculpații A.S., A.F. și A.F.A., împotriva sentinței penale nr. 29 din 22

februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, în temeiul art.

300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut starea

de arest a inculpatului A.S.

Verificând,

potrivit art. 300

2

C. proc. pen. coroborat cu art. 160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului A.S.,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința

penală nr. 29 din 22 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală,

în Dosarul nr. 1927/104/2011 a fost condamnat inculpatul A.S. în prezent

arestat preventiv în Penitenciarul de maximă siguranță din Craiova, la:

- 7 ani și 6

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor asupra

nepotului de frate, prev. și ped. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174

alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. c) și i) și alin. (2) C. pen., în

seara zilei de 17 februarie 2011, și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. pe o durată de 3

ani, după executarea pedepsei principale.

- 2 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 321 alin. (1) și (2) C.

pen. în seara zilei de 17 februarie 2011;

- 1 an închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 260

alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.;

- 3 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din

Legea nr. 61/1991;

În baza art. 33

lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate și obligă

inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare în regim

de detenție conform art. 57 C. pen.

În baza art. 71

C. pen., a fost aplicată inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale, iar în baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) și art. 53 pct. 2

lit. a) C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea

pedepsei principale.

În baza art. 88

alin. (1) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestului

preventiv de la data de 20 februarie 2011 la zi.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului.

Prin încheierea

din 20 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1246/104/2011,

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.S. pe o perioadă de 29 de zile

de la data de 23 februarie 2011 până la 20 martie 2011 inclusiv, constatându-se

îndeplinite condițiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. a), b), e), f) C. proc.

pen.; a fost emis mandatul de arestare preventivă din 20 februarie 2011.

S-a apreciat că

există cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în care se poate

dispune arestarea preventivă a inculpatului, în sensul că a fugit imediat după comiterea

infracțiunilor și s-a ascuns, în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la

urmărirea penală, aspecte reținute din procesele-verbale de căutare a inculpatului

din data de 19 februarie 2011 la domiciliul din Drăgănești Olt, prin demersurile

făcute față de vecinii imobilului de la domiciliu, dar și prin actele materiale

de căutare a acestuia la imobilele pe care le deține în Slatina și apoi din nou

în orașul Drăgănești Olt la imobilele pe care le dețin soția și copiii. Întrucât

cauza a fost intens mediatizată, s-a mai reținut că pe această cale s-a luat la

cunoștință de actele materiale de prindere a inculpatului, care a avut loc în municipiul

București, într-un imobil, situație care s-a apreciat ca fiind de natură să confirme

o dată în plus constatarea de mai sus.

S-a reținut cazul

prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - că sunt date certe că inculpatul

a încercat să zădărnicească direct și indirect aflarea adevărului prin influențarea

martorilor cauzei, așa cum rezultă din convorbirile telefonice efectuate de inculpat

cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare și interceptare a acestora.

S-a constatat

și incidența cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. în sensul

că există date că inculpatul exercită presiuni asupra părții vătămate, care îi este

nepot și că încearcă să facă o înțelegere frauduloasă cu aceasta. S-a precizat că

în acest sens sunt chiar relatările părții vătămate care a arătat că, după ce a

fost scoasă din bar și inculpatul împreună cu persoanele ce-l însoțeau, au continuat

să o lovească, l-au amenințat că nu va mai reuși să iasă din casă, nu numai el,

ci și familia sa, după care a susținut că aceștia au afirmat că „au tot județul

la picioarele lor, că plătesc și că vor scăpa”. S-au mai reținut și consemnările

din nota telefonică privind convorbirea din data de 18 februarie 2011, ora 13:12:08,

în care inculpatul în cadrul convorbirii cu numitul V.I., afirma: „sunt la Craiova.

Las-mă că sunt la spital la (...)”,ceea ce a determinat aprecierea, prin coroborarea

probelor administrate, că s-a deplasat chiar la locul unde era internată victima,

spre a realiza o înțelegere cu aceasta.

Tribunalul a reținut

și cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că pe de

o parte există probe ce dovedesc comiterea infracțiunilor de către inculpat, infracțiuni

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar pe de altă

parte este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în

libertate a inculpatului.

Recursul declarat

de inculpat împotriva acestei încheieri a fost respins ca nefondat prin încheierea

din 23 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Măsura arestării

preventive a fost prelungită și menținută succesiv atât prin încheierile pronunțate

de Tribunalul Olt, cât și prin cele ale Curții de Apel Craiova.

Prin încheierea

de ședință din 05 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova a fost menținută măsura arestării

preventive față de inculpatul A.S., iar prin decizia nr. 2058 din 12 iunie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat

de inculpat împotriva acestei încheieri.

Cu privire la

temeinicia arestării preventive, instanța de apel a apreciat că temeiurile ce au

determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuare privarea de libertate

a inculpatului, menținerea măsurii arestării preventive fiind în concordanță cu

prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea ordinii și libertăților

fundamentale și ale art. 23 din Constituție, potrivit cărora măsura lipsirii de

libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

că s-a săvârșit infracțiunea sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea

săvârșirii de noi infracțiuni, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a

drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului

penal.

S-a reținut că

probele administrate în cauză, ce au fost, de altfel, evaluate în cadrul hotărârii

pronunțate de instanța de fond, chiar nedefinitivă, justifica presupunerea că inculpatul

a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis in judecată și condamnat: declarația

părții vătămate dată la data de 18 februarie 2011, declarația martorului A.I., declarația

martorului J.I.V., declarația martorului C.I.M., declarația martorului cu identitate

protejată P.M., declarația martorului cu identitate protejată D.G., depozițiile

martorului minor A.M.B., în vârstă de 13 ani la data audierii sale de procuror.

Instanța a avut

în vedere și procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, respectiv discuțiile

purtate la telefon de inculpatul A.S. fie cu soția sa, fie cu alți membrii ai familiei

sau persoane, care au asistat la incidentul în cauză relevă efectuarea unor demersuri

concrete realizate fie personal, fie prin intermediul altor persoane prin care se

încerca determinarea martorilor oculari să declare aspecte care nu corespund realității

atât cu privire la identitatea agresorului, cât și cu privire la natura obiectului

folosit în incident, modul în care s-a derulat acesta sau consecințele produse:

discuțiile purtate între A.S. și A.S.T. la data de 18 februarie 2011 ora 14:00:50

pe parcursul căreia inculpatul îi precizează soției sale că trebuie să discute cu

o martoră care era în bar pe care să o învețe să spună că nu-l cunoaște, că lovitura

ar fi fost aplicată de o altă persoană și că nu ar fi fost folosit un cuțit, ci

un briceag, și în cursul aceleiași zile la ora 14:25:29 când inculpatul îi spune

soției „M. să declare că l-a tăiat băiatul lui B.”; discuția purtată între inculpatul

și fiul său la data de 19 februarie 2011 ora 07:06:19 când inculpatul îi spune fiului

său „întrebi pe român dacă mă văd pe cameră, dacă sunt probe împotriva mea”; discuția

purtată între inculpat și patronul localului unde a avut loc agresiunea, apoi și

cu persoana care era în bar, M., inculpatul spunându-le ambilor ce să declare, atât

ei dar și „fata”, ulterior primind asigurări că vor spune exact așa cum Ie-a indicat

inculpatul. Astfel, la afirmația patronului barului că M. i-a spus că unde a dat

inculpatul la ușă nu este decât puțin îndoită, inculpatul a replicat „Da, dar spui

că așa era!”, patronul acceptând să spună astfel, după care i-a predat telefonul

numitului M. pentru a vorbi cu inculpatul. Inculpatul i-a spus și acestuia ce să

declare și i-a cerut informații despre fata care era la bar, primind asigurări din

partea martorului M. că „și fata știe ce să declare, că oricum ce a vorbit cu ea

așa va face întrucât nu iese din cuvântul său”).

Martorii B.I.F.

și M.V. au confirmat aspecte privind comportamentul violent al inculpatului, portul

și folosirea repetată a unui cuțit la agresarea sau amenințarea persoanelor, dar

și încercarea de a se sustrage răspunderii în cazul efectuării unor verificări de

către instituții de stat, prin exercitarea unor diverse forme de presiune asupra

persoanelor din cadrul instituțiilor respective. B.I.F. a declarat că în calitate

de inspector fiscal în cadrul D.G.F.P. Olt în anul 2005 a început un control la

mai multe societăți comerciale administrate de inculpat, iar din verificările fiscale

a rezultat un prejudiciu de aproximativ 7.900.000 RON. În acest context, în perioada

aprilie-mai, I-a chemat pe inculpat la sediul D.G.F.P. Olt pentru a da notă explicativă;

inculpatul a venit în biroul martorului (care din luna aprilie 2005 fusese delegat

șef al Serviciului de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Olt) și I-a amenințat

cu un cuțit despre care i-a spus că I-a adus din autoturism, spunându-i totodată

că va tăia cu acel cuțit orice persoană care îi va face rău. Ulterior, inculpatul

I-a urmărit în mod repetat pe martor, cu autoturismul, a venit și la poarta locuinței

martorului, producându-i acestuia și familiei sale o stare de temere. Martorul a

mai precizat că resimte aceeași stare și în prezent, fiindu-i teamă de inculpat,

de rudele și prietenii acestuia.

Martorul M.V.,

audiat la același termen, a relatat un incident din ianuarie 2009 când îndeplinea

funcția de consilier județean și, la solicitarea telefonică a inculpatului, s-a

întâlnit cu acesta, împrejurare în care inculpatul I-a lovit cu un briceag în umărul

stâng, a fost lovit apoi și de un fiu al inculpatului.

Instanța de apel

a reținut că nu se constată o modificare a temeiurilor ce au determinat luarea măsurii

arestării preventive, având în vedere verificările cu privire la măsura arestării

preventive ce au fost efectuate la data de 05 iunie 2012, constatându-se că acestea

subzistă, respectiv art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pe, pericolul concret

pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului fiind

actual și concomitent cu cel al influențării probelor și al încercării de a zădărnici

aflarea adevărului și a împiedica buna desfășurare a procesului penal.

Din discuțiile

telefonice purtate de inculpat la data de 19 februarie 2011 și 01 martie 2011 a

rezultat că se justifică presupunerea că inculpatul solicita membrilor familiei

să întreprindă diverse acțiuni, inclusiv remiterea unor sume bani, pentru influențarea

desfășurării procesului de față și a angrenat în această activitate mai multe persoane

cu influență în comunitatea din care face parte, iar aceste activități relevă un

tip de comportament care se circumscrie acțiunilor prev. de art. 148 alin. (1)

lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce privește

temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul concret

pe care lăsarea în libertate inculpatului îl poate prezenta pentru ordinea publică,

Curtea de apel a apreciat că aspectele prezentate în încheierile pronunțate anterior

în cauză privind luarea, prelungirea duratei și menținerea măsurii arestării preventive

a inculpatului A.S. se justifică și în prezent.

Așa cum s-a reținut,

această condiție rezultă din circumstanțele în care s-a acționat, precum și din

datele referitoare la persoana inculpatului și comportamentul acestuia în prezenta

cauză, dar și anterior prezentelor fapte - împrejurări faptice care au fost arătate

mai sus și care determină Curtea să constate că inculpatul ar putea avea o perseverență

pentru acte de violență, iar instanța a apreciat că sunt indicii temeinice în baza

cărora se pot trage concluzii privind riscul ridicat pe care lăsarea în libertate

a acuzatului îl prezintă, în primul rând pentru societate și în al doilea rând pentru

buna desfășurare a procesului penal.

Comiterea faptelor

într-un local public, în prezența mai multor persoane, urmată de exercitarea unor

activități pentru împiedicarea aflării adevărului și sustragerea de la urmărirea

penală, sunt tot atâtea alte circumstanțe care caracterizează într-un mod nefavorabil

inculpatul.

S-a apreciat astfel

că este incontestabil faptul că un asemenea tip de comportament justifică a se reține

pe lângă datele care confirmă încercarea inculpatului de a zădărnici în mod direct

sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți sau a martorilor și

concluzia existenței unui pericol concret pentru ordinea publică, astfel de fapte

sunt de natură să afecteze încrederea publică în capacitatea organelor judiciare

de a ocroti valorile prev. de art. 1 C. pen. și de a acționa eficient împotriva

celor care le încalcă, aceste împrejurări fiind din cele prevăzute de art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În privința pericolului

pentru ordinea publică ce ar putea fi creat prin lăsarea în libertate a unui inculpat,

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza L împotriva

Franței, hotărârea din 26 iunie 2001) că prin gravitatea deosebită a infracțiunii

de care este învinuit acuzatul și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita „o tulburare a societății” de natură a justifica o detenție

preventivă.

În cauză, în raport

cu probele administrate până la acest moment procesual, s-a constatat îndeplinirea

a cel puțin două din aceste condiții respectiv împiedicarea aplicării justiției

și tulburarea ordinii publice prin raportare la gravitatea și natura acuzațiilor

aduse inculpatului și reacția particulară a opiniei publice față de acestea, astfel

cum de altfel, argumentat s-a reținut și anterior la verificarea legalității și

temeiniciei arestării preventive a inculpatului.

Pe de altă parte,

potrivit aceleiași jurisprudențe, detenția preventivă poate fi justificată atâta

timp cât există indicii temeinice cu privire la un interes public real, care, fără

a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii

generale a cercetării în stare de libertate.

S-a constatat

astfel că temeiurile care au determinat menținerea arestării preventive a inculpatului

A.S. până în acest moment procesual, se justifică și în prezent, respectiv că măsura

arestării preventive dispusă față inculpat este cea mai adecvată în raport de scopul

măsurilor preventive și al procesului penal.

Față de considerentele

expuse, Curtea de apel, potrivit art. 300

2

C. proc. pen. coroborat cu

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat că măsura arestării

preventive luată față de inculpatul A.S. este temeinică și legală, fiind realizate

cerințele dispozițiilor legale menționate, precum și cele prev. de art. 136 C. proc.

pen. și art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

că a dispus menținerea acestei măsuri întrucât temeiurile care au fundamentat-o

până în prezent nu au încetat și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

S-a constatat

totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice

punerea în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive

cu o altă măsură preventivă, dar neprivativă de libertate, cu atât mai mult cu cât

inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanță de toate acuzațiile care i-au

fost aduse, în contextul expus în paragrafele anterioare.

Împotriva încheierii

primei instanțe, inculpatul A.S. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii

atacate și, rejudecând, pe fond, revocarea măsuri arestării preventive.

Analizând recursul

declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, încheierea

atacată fiind legală, temeinică și corespunzător motivată cu privire la subzistența

temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului și care impun

în continuare menținerea măsurii.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect instanța

de apel, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit C. proc.

pen., menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată

de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii

temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă

să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent

cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de

art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se constată

că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive,

prevăzute de art. 148 lit. a), b), e) și f) C. proc. pen. subzistă și în prezent,

fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege.

În ce privește

primul temei care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului,

prevăzut de art. 148 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reține că subzistă, în

ambele teze alternative ale reglementării sale legale.

În analiza primei

cerințe legale, se constată că prima instanță a făcut o evaluare amplă și detaliată

a pericolului de sustragere a inculpatului, prin raportare la comportamentul acestuia

anterior prezentării în fața autorităților și la cel viitor, care se desprinde din

actele dosarului.

Sub acest aspect,

faptul că inculpatul a fugit imediat după comiterea infracțiunilor și s-a ascuns,

în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, aspecte reținute

din procesele-verbale de căutare a inculpatului din data de 19 februarie 2011 la

domiciliul din Drăgănești Olt, precum și din actele materiale de găsire și prindere

a acestuia, în momentul în care cauza era mediatizată și inculpatul avea cunoștință

că împotriva sa s-a formulat o acuzație oficială și se derulează o anchetă, conduc

la concluzia că acesta a efectuat demersuri pentru a se sustrage de la urmărirea

penală.

În ce privește

temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., la dosar există date

certe că inculpatul a încercat să zădărnicească direct și indirect aflarea adevărului

prin influențarea martorilor cauzei, așa cum rezultă din convorbirile telefonice

efectuate de inculpat cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare și interceptare

a acestora.

Poziția inculpatului

de sustragere de la urmărirea penală și de zădărnicire a anchetei organelor judiciare

a fost confirmată de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, respectiv

discuțiile purtate la telefon de inculpatul A.S. fie cu soția sa, fie cu alți membri

ai familiei sau persoane care au asistat la incidentul în cauză și din care rezultă

demersurile constante ale inculpatului de influențare a probatoriului, atât cu privire

la identitatea agresorului, cât și cu privire la natura obiectului folosit în incident

și modul în care s-a derulat acesta sau consecințele produse.

S-a constatat

și incidența cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. din relatările

părții vătămate, nepotul inculpatului, rezultând date că inculpatul exercită presiuni

asupra acesteia și că încearcă să facă o înțelegere frauduloasă cu aceasta, prin

exercitare de amenințări și violențe și prin intimidarea acesteia.

În același sens,

instanța de apel a făcut referire în mod amplu la declarațiile martorilor B.I.F.

și M.V., care au confirmat aspecte privind comportamentul violent al inculpatului,

portul și folosirea repetată a unui cuțit la agresarea sau amenințarea persoanelor,

dar și încercarea de a se sustrage răspunderii în cazul efectuării unor verificări

de către instituții de stat, prin exercitarea unor diverse forme de presiune asupra

persoanelor din cadrul instituțiilor respective.

În ce privește

ultimul temei prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea reține că pentru

infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat în primă

instanță, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Referitor la acest

temei, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că menținerea

detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal

planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto

pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul

de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție

a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și

gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de tentativă la omor, lăsarea

inculpatului în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului,

precum și ca acesta să repete asemenea fapte. Totodată, natura infracțiunii și modalitatea

de comitere (într-un local public, în prezenta mai multor persoane), precum și datele

privind persoana inculpatului (cunoscut ca o persoană înclinată spre violentă, astfel

cum rezultă din declarațiile martorilor, având antecedente de fapte violente, care

au continuat prin exercitarea de violențe și intimidări asupra părții vătămate)

relevă nu doar o periculozitate infracțională dată și de perseverența acestuia,

dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar

putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte și ar induce un sentiment de

insecuritate în ordinea publică.

De asemenea, hotărârea

de condamnare a inculpatului în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția

de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția

acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.

În ce privește

rezonanța socială deosebit de puternică generată de faptele și atitudinea inculpatului,

fac dovadă deplină declarațiile părții vătămate și a martorilor, care relevă un

comportament violent, ce a creat o stare de insecuritate, de natură să intimideze

participarea acestora în cadrul procesului penal.

În raport de toate

aceste aspecte, se constată că temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii

arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive

cu o alta, restrictivă de libertate, scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii

preventive a inculpatului A.S. neputând fi atins în cauză prin punerea acestuia

în libertate, care nu se justifică în funcție de necesitatea asigurării bunei desfășurări

a procesului penal.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S.

împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii de ședință din 23 iulie

2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată

în Dosarul nr. 1927/104/2011.

Obligă recurentul-inculpat

la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

1 august 2012.