ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 815/2013

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Încheierea din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, învestită cu judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și de inculpații A.S., A.F. și A.Fn. împotriva Sentinței penale nr. 29 din 22 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, în Dosar nr. 1297/104/2011, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului A.S. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar în baza art. 300 2 , raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a dispus menținerea măsurii arestării preventive a acestuia. Pentru a se hotărî astfel, s-a reținut că, prin Încheierea nr. 6 din 20 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală în Dosarul nr. 1246/104/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.S.

pe o perioadă de 29 de zile de la data de 23 februarie 2011 până la 20 martie 2011 inclusiv, constatându-se îndeplinite condițiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. a), b), e), f) C. proc. pen., și a fost emis Mandatul de arestare preventivă nr. 12 din 20 februarie 2011; măsura arestării preventive a fost prelungită succesiv, pe durata urmăririi penale. Cu privire la temeiurile arestării preventive, s-a reținut că, la momentul arestării, a existat cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., în sensul că inculpatul a fugit imediat după comiterea infracțiunilor și s-a ascuns, în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, aspecte ce au rezultat din procesele verbale de căutare a inculpatului din data de 19 februarie 2011, la domiciliul din Drăgănești Olt, din demersurile făcute față de vecinii imobilului de la domiciliu dar și prin actele materiale de căutare a acestuia la imobilele pe care le deține în Slatina și apoi, din nou, în orașul Drăgănești Olt, la imobilele pe care le dețin soția și copiii. Cu privire la art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a reținut că, la acel moment, existau date certe că inculpatul a încercat să zădărnicească direct și indirect aflarea adevărului, prin influențarea martorilor cauzei, așa cum rezultă din convorbirile telefonice efectuate de inculpat cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare și interceptare a acestora.

S-a constatat și incidența cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., în sensul că exista date că inculpatul exercită presiuni asupra părții vătămate, care îi este nepot, și că încearcă să facă o înțelegere frauduloasă cu aceasta. Tribunalul a reținut și cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că, pe de o parte, există probe ce dovedesc comiterea infracțiunilor de către inculpat, infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar pe de altă parte, este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului. La 14 aprilie 2011 a fost înaintat Tribunalului Olt, secția penală Rechizitoriul nr. 307/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a dispus trimiterea în judecată: - în stare de arest preventiv, a inculpatului A.S.

pentru săvârșirea infracțiunilor de: tentativă la omor calificat,prev. de art. 20, raportat la art. 174 - 175 lit. c) și i) C. pen.,ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen.,instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, prev. de art. 25, raportat la art. 260, cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., și portul cuțitului, fără drept, în locuri și împrejurări în care s-ar putea primejdui viața ori integritatea corporală a persoanelor, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea 61/1991,toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - în stare de libertate, a inculpatului A.F.

pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la tentativă de omor calificat prev. de art. 26, raportat la art. 20 alin. (1), raportat la art. 174 alin. (1) și 2, raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) și i) și alin. (2) C. pen., ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen., ambele cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.; - în stare de libertate, a inculpatei A.F. (soția lui A.S.) pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, prev. de art. 25, raportat la art. 260, cu aplicarea art. 29 C. pen., și încercare de a determina mărturia mincinoasă, prev. de art. 261 C. pen., ambele cu aplic art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului A.S.l s-a reținut, în esență, că, în seara zilei de 17 februarie 2011, înarmat cu un cuțit și cu un topor, a pătruns într-un local public (bar) de pe raza orașului Drăgănești Olt, și în prezența unui număr mare de persoane, a agresat pe partea vătămată A.I. (nepot de frate), aplicându-i o lovitură cu cuțitul, în zona toracică, agresiune în urma căreia viața părții vătămate a fost pusă în primejdie și că prin aceste fapte, a perturbat grav ordinea și liniștea publică, iar după comiterea agresiunii a luat legătura direct și prin intermediari cu martorii prezenți la fața locului pentru a-i determina să relateze organelor judiciare o altă situație de fapt decât cea reală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1927/104/2011, iar în cursul cercetării judecătorești, inculpatul A.S., prin intermediul apărătorilor aleși, a formulat mai multe cereri de revocare a măsuri arestării preventive și de înlocuire a acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, precum și o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, cereri care au fost respinse, cu excepția încheierilor pronunțate de Tribunalul Olt la data de 31 august 2011 și la 22 septembrie 2011, când au fost admise cererile inculpatului A.S. și s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestuia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea-municipiul Slatina, fără încuviințarea Tribunalului Olt și s-au stabilit față de inculpat obligațiile prev. de art. 145 alin. (1 1 ), precum și obligații în baza art. 145 alin. (1 2 ) C. proc.

pen., încheieri care au fost casate de Curtea de Apel Craiova. Prin Sentința penală nr. 29 din 22 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, inculpatul A.S. a fost condamnat la: - 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare și 3 ani a interzicere a drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor asupra nepotului de frate, prevăzută și pedepsită de art. 20 alin. (1), raportat la art. 174 alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. c) și i) și alin. (2) C. pen. în seara zilei de 17 februarie 2011; - 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen.

în seara zilei de 17 februarie 2011; - 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1), cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.; - 3 (trei) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991; În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate și inculpatul a fost obligat să execute pedeapsa rezultantă de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare, în regim de detenție, conform art. 57 C. pen. În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) și art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., i s-a aplicat inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 88 alin. (1) C. pen.,s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestului preventiv, de la data de 20 februarie 2011 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.,s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului. Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că, la acest moment procesual, nu se conturează o reapreciere cu privire la temeiurile de fapt și de drept ce au justificat măsura arestării preventive de la data când aceasta a fost menținută,constatându-se că acestea subzistă și în prezent, respectiv sunt întrunite condițiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc.

pen., respectiv, că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului este actual și concomitent cu cel al influențării probelor și al încercării de a zădărnici aflarea adevărului, existând riscul plauzibil ca inculpatul ar putea împiedica buna desfășurare a procesului penal. Curtea a constatat că, și la acest moment procesual, în cauză sunt îndeplinite cel puțin două din aceste condiții, respectiv, împiedicarea bunei desfășurări a cercetării judecătorești și tulburarea ordinii publice, prin raportare la gravitatea și natura acuzațiilor aduse inculpatului, și reacția particulară a opiniei publice față de acestea, astfel cum, de altfel, argumentat s-a reținut și anterior la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului.

S-a reținut că detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii temeinice cu privire la un interes public real, care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate, că infracțiunile pentru care inculpatul A.S. a fost trimis în judecată denotă un pericol sporit, prin consecințele grave și amploarea fenomenului infracțional în acest domeniu, fiind vorba, așadar, atât de o infracțiune privind viața și integritatea corporală a persoanei cât și de infracțiuni care aduc atingere relațiilor privind conviețuirea socială, precum și de o infracțiune care împiedică înfăptuirea justiției.

În acest context se impune o apreciere strictă a condițiilor în care persoana care este trimisă în judecată și condamnată pentru comiterea unor asemenea infracțiuni poate fi lăsată în libertate, avându-se în vedere frecvența unor astfel de fapte cu rezonanță deosebită, de natură a genera sentimente de insecuritate și teamă, iar circumstanțele care particularizează faptele ce formează obiectul cauzei, astfel cum au fost descrise până în prezent, justifică presupunerea că lăsarea în libertate a inculpatului arestat preventiv ar crea un potențial risc de amplificare a activității infracționale de această natură.

Asupra cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulată la același termen de judecată de către inculpat, Curtea a reținut că aceasta este nefondată în contextul în care actele dosarului nu relevă că ar fi intervenit elemente noi, de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Curtea a constatat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive, câtă vreme ansamblul probator relevă indicii și probe temeinice care conduc la bănuiala privind implicarea inculpatului în faptele ce formează obiectul judecății, iar menținerea arestării preventive este necesară pentru atingerea scopurilor procesului penal și buna desfășurare a acestuia, întrucât lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru ca instanța să stabilească dacă mai subzistă temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive, trebuie avute în vedere aspectele referitoare atât la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, cât și caracterul rezonabil al duratei detenției preventive. Or, ținând cont de gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul de modalitatea și de împrejurările în care au fost săvârșite, Curtea a constatat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică, subzistând și temeiurile avute în vedere la luarea inițială a măsurii arestării preventive față de inculpat.

S-a apreciat că nu se poate ignora realitatea faptică cu privire la poziția procesuală a majorității martorilor cauzei dar și a părții vătămate, care, pe timpul judecății, și-au schimbat declarațiile nefavorabile inculpatului - date în cursul urmăririi penale - în declarații favorabile lui, declarații care tind să ateste prezența inculpatului la momentul faptei de tentativă de omor calificat a în alt loc decât locul faptei, contrar unora dintre transcrierile convorbirilor telefonice interceptate.

Curtea a constatat,, în acest moment procesual, că indiciile concrete și plauzibile cu privire la încercările directe ale inculpatului și ale soției sale, inculpat în aceeași cauză, de a zădărnici aflarea adevărului ar fi putut avea urmări directe în poziția procesuală actuală a martorilor și a părții vătămate nefiind lipsită de relevanță nici constatarea făcută de Curte prin încheierea din data de 18 septembrie 2012 - rămasă definitivă cu privire la măsura preventivă, prin respingerea recursului inculpatului - privind lipsa de cooperare a inculpaților cauzei, inclusiv a inculpatului arestat.

Curtea de Apel a constatat că în cauză există un interes public ce se circumscrie necesității asigurării bunei desfășurări a procesului penal și garantării aflării adevărului, care impune privarea sa de libertate, în continuare, durata detenției preventive, potrivit considerentelor arătate, nedepășind, până în prezent, un termen rezonabil în raport cu stipulațiile art. 5, parag. 1 lit. a), raportat la art. 6, parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi, de drept ori de fapt, care să justifice punerea în libertate a inculpatului și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanță, fiind deja condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea lui în judecată.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A.S. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii și, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive (în principal) sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara sau localitatea (în subsidiar), conform art. 145 1 raportat la art. 145 C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate,în conformitate cu dispozițiile art. 141 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Or, în raport cu probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpatul A.S. este acuzat de săvârșirea unor fapte de o gravitate deosebită, fiind vorba despre tentativă la infracțiunea de omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, instigare la mărturie mincinoasă și port fără drept de armă albă, fapte pentru a fost deja condamnat (nedefinitiv) de prima instanță la o pedeapsă rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție. Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului se reține că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului. Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În cauză, se constată că există probe, care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpatul ar fi săvârșit faptele pentru care este cercetat și anume: tentativă la omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, și portul cuțitului, fără drept, în locuri și împrejurări în care s-ar putea primejdui viața ori integritatea corporală a persoanelor.

Totodată se constată că, prima condiție prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracțiunile reținute în sarcina acestuia. Cu privire la cea de a doua condiție a art. 148 lit. f) C. proc. pen. "există probe că lăsat în libertate prezintă un period pentru ordinea publică " se constată că și aceasta este îndeplinită în cauză. Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului A.S., Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanțele reale de comitere a faptelor -înarmat cu un cuțit și un topor a pătruns într-un local public, în prezența unui număr mare de persoane; modalitatea de comitere - a aplicat o lovitură cu cuțitul în zona toracică a părții vătămate A.l.

(nepotul său), agresiune în urma căreia viața acesteia a fost pusă în pericol, după care a luat legătura cu martorii prezenți pentru a-i determina să relateze organelor judiciare o altă situație decât cea reală. Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății, generate de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate. De asemenea, Curtea a mai constatat că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului, pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea măsurii arestării preventive, cel puțin pentru o anumită durată de timp.

Noțiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înțeleasă doar ca o primejdie concretă și imediată, constând în posibilitatea comiterii unor noi fapte penale grave ori similare, ci ca o stare de neliniște, un sentiment de insecuritate în rândul societății civile, generată de rezonanța socială negativă, actuală și persistentă a infracțiunilor de violență și a celor săvârșite în conexitate cu acestea. Or, recrudescentei infracțiunilor cu violentă, lăsarea în libertate a inculpatului despre care există bănuiala că a săvârșit astfel de fapte, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de neîncredere în buna desfășurare a activității specifice a justiției, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Ca urmare, se apreciază că se justifică sau se susține, în prezent, un pericol real pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului astfel încât, la acest moment procesual, nu se impun măsuri preventive alternative deținerii. Referitor la cel de al doilea temei al menținerii arestării preventive - art. 148 lit. b) C. proc. pen. - analizând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acesta subzistă și în prezent. Astfel, nu trebuie ignorat nici că, imediat după săvârșirea faptelor inculpatul A.S. a luat legătura, direct și prin intermediari, cu martorii prezenți la locul faptei, pentru a-i determina să relateze o altă situație de fapt și nici că, pe parcursul cercetării judecătorești, atât martorii cât și partea vătămată și-au schimbat declarațiile, declarații care tind să ateste prezența inculpatului la momentul tentativei la infracțiune de omor într-un alt loc, încercând astfel să îl scape pe inculpat de răspundere penală.

Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea din 5 iulie 2007). Nici critica formulată de apărător privind depășirea caracterului rezonabil a măsurii arestării preventive nu este întemeiată.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ținându-se seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă. După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării, chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate. Jurisprudența instanței de contencios european a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag.

3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său or, în speță, inculpatul a fost deja condamnat în primă instanță. Înalta Curte constată că, raportat la baza factuală reținută, necesitatea realizării unei protecții reale și eficiente a ordinii de drept justifică în continuare plasarea inculpatului în detenție. În raport cu cele expuse, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara se învederează a fi neîntemeiată.

Circumstanțele personale ale inculpatului (lipsa antecedentelor penale, faptul că a colaborat cu organele de anchetă, conduita acestuia în societate, faptul că este bolnav și că, în perioada de arest preventiv, și-ar fi format o atitudine corespunzătoare față de regulile de conviețuire socială) nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelație cu interesul public, respectiv, protejarea în fața riscului repetării unor astfel de fapte, iar în cauză, după cum s-a arătat, protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpatului A.S. Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art. 385 1 alin. (2) coroborat cu art. 141 C. proc.

pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 1927/104/2011. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 1927/104/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Procesat de GGC - LM