ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 25 iunie 2010, sub nr. 5649/1/2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție contestația în anulare formulată de contestatorii F.I.Ș. și F.E., împotriva deciziei nr. 7470/2009, pronunțată în dosarul nr. 5138/3/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naționale, solicitând anularea deciziei. În motivarea cererii se arată că motivele contestate sunt cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În acest sens, deși instanța reține că este de necontestat că în anexa la Decretul de expropriere nr. 57/1975 se menționează numele reclamantului în ceea ce privește suprafața de teren în litigiu, înscris în CF 3417 Alba Iulia nr. top 2978/1, ceea ce ar determina aplicarea prezumției de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, totuși în speță există și o probă contrară care potrivit aceluiași articol de lege face ca prezumția de proprietate să nu să poată aplica – proba contrară fiind dată de mențiunile înscrise în CF că proprietar al imobilului în litigiu este o altă persoană. Se mai arată că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială substanțială urmare a confundării împrejurării că la dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declarație” semnat și datat de către proprietarul de CF G.M.

prin care recunoaște la nivelul anului 1959 (anterior exproprierii) că a vândut reclamanților terenul în litigiu în anul 1957, teren pe care aceștia au început să-l folosească de la data cumpărării – proprietarul de CF dându-și totodată acceptul ca terenul în litigiu să fie trecut pe numele reclamanților sens în care înscrisul sub semnătură privată să încheia cu o cerere adresată Secției Financiare a Sfatului Popular Raional” pentru a efectua cuvenitele mențiuni. Înscrisul intitulat „declarație” întărește prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, înlăturând orice dubiu cu privire la proprietatea procesului în litigiu, având în vedere că revenea de la proprietarul tabular al terenului care confirmă transmiterea dreptului de proprietate către defunctul F.N., soțul contestatoarei și F.E.

Al doilea motiv al contestației în anulare vizează omisiunea instanței de a examina motivul de recurs ce viza dovedirea dreptului de proprietate al recurenților contestatori. În vederea soluționării contestației s-a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat decizia a cărei anulare se solicită. Analizând actele și lucrările dosarului se constată nefondată contestația în anulare în sensul considerentelor ce succed. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părțile sau procurorul pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie.

Dispozițiile cuprinse în art. 317 – 321 C. proc. civ. consacră două forme ale contestației în anulare: contestație în anulare obișnuită și contestație în anulare specială. Diferențierea între cele două forme ale contestației în anulare are ca temei obiectul și motivele diferite pentru care ele pot fi exercitate. Contestația în anulare specială, formă a contestației aleasă de contestatori, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanță. În cauza pendinte, hotărârea ce formează obiectul contestației în anulare a fost pronunțată de instanța de recurs. Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C. proc.

civ. Primul motiv de contestație în anulare specială vizează situația când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Legea are în vedere tocmai acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului. În jurisprudența consacrată au fost considerate greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greșită ca tardivă a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat s-au făcut de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evident și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poștă și înăuntrul termenului legal.

În speța supusă analizei, în raport de acest motiv, contestatorii susțin că, instanța de recurs a săvârșit o eroare materială evidentă urmare a confundării sau ignorării că la dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declarație” care face dovada transmiterii dreptului de proprietate către defunctul F.N., soțul contestatoare F.E. Contrar celor susținute, motivul invocat nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., nefiind o eroare materială, deoarece privitor la acest aspect, instanța de recurs a reținut că recurenții – contestatori nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor și că drepturile reale asupra imobilelor se pot dobândi numai dacă operațiunea juridică de transmitere a dreptului de proprietate a fost înscrisă în cartea funciară, or, în cauză dreptul de proprietate nu a fost intabulat.

Drept urmare instanța de recurs nu a confundat și nici nu a omis actul intitulat „declarație” ci a respins acest motiv de recurs cu mențiunea că dreptul de proprietate nu a fost intabulat. Au mai susținut contestatorii tot referitor la incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. că, instanța de recurs a omis să examineze motivul de recurs ce viza întinderea dreptului de proprietate a recurenților. Nici acest motiv nu constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor procedurale mai sus invocate, întrucât era de prisos să se analizeze întinderea dreptului de proprietate al recurenților – contestatori în împrejurarea în care s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituire.

În concluzie, motivele invocate de contestatori nu constituie greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. care are un câmp limitat de aplicațiune, ci sunt motive de recurs, ce nu pot fi analizate într-o cale extraordinară de atac de retractare. Așadar, în raport de cele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii F.I.Ș. și F.E. împotriva deciziei civile nr. 7470 din 10 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.