ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 25 iunie

2010, sub nr. 5649/1/2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție contestația în anulare formulată de contestatorii F.I.Ș. și F.E.,

împotriva deciziei nr. 7470/2009, pronunțată în dosarul nr. 5138/3/2008 de

Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul Ministerul

Apărării Naționale, solicitând anularea deciziei.

În motivarea cererii

se arată că motivele contestate sunt cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În acest sens,

deși instanța reține că este de necontestat că în anexa la Decretul de expropriere nr. 57/1975 se menționează numele reclamantului în ceea ce privește

suprafața de teren în litigiu, înscris în CF 3417 Alba Iulia nr. top 2978/1,

ceea ce ar determina aplicarea prezumției de proprietate prevăzută de art. 24

din Legea nr. 10/2001, totuși în speță există și o probă contrară care potrivit

aceluiași articol de lege face ca prezumția de proprietate să nu să poată

aplica – proba contrară fiind dată de mențiunile înscrise în CF că proprietar

al imobilului în litigiu este o altă persoană.

Se mai arată că instanța

de recurs a săvârșit o eroare materială substanțială urmare a confundării

împrejurării că la dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declarație”

semnat și datat de către proprietarul de CF G.M. prin care recunoaște la

nivelul anului 1959 (anterior exproprierii) că a vândut reclamanților terenul în

litigiu în anul 1957, teren pe care aceștia au început să-l folosească de la

data cumpărării – proprietarul de CF dându-și totodată acceptul ca terenul în

litigiu să fie trecut pe numele reclamanților sens în care înscrisul sub

semnătură privată să încheia cu o cerere adresată Secției Financiare a Sfatului

Popular Raional” pentru a efectua cuvenitele mențiuni. Înscrisul intitulat

„declarație” întărește prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea

nr. 10/2001, înlăturând orice dubiu cu privire la proprietatea procesului în

litigiu, având în vedere că revenea de la proprietarul tabular al terenului

care confirmă transmiterea dreptului de proprietate către defunctul F.N., soțul

contestatoarei și F.E. Al doilea motiv al contestației în anulare vizează

omisiunea instanței de a examina motivul de recurs ce viza dovedirea dreptului

de proprietate al recurenților contestatori.

În vederea

soluționării contestației s-a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat

decizia a cărei anulare se solicită.

Analizând actele și

lucrările dosarului se constată nefondată contestația în anulare în sensul

considerentelor ce succed.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia

părțile sau procurorul pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în

cazurile limitativ prevăzute de lege.

Ea poate fi

exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu

nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie.

Dispozițiile cuprinse

în art. 317 – 321 C. proc. civ. consacră două forme ale contestației în

anulare: contestație în anulare obișnuită și contestație în anulare specială.

Diferențierea între

cele două forme ale contestației în anulare are ca temei obiectul și motivele

diferite pentru care ele pot fi exercitate.

Contestația în

anulare specială, formă a contestației aleasă de contestatori, poate fi exercitată

numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de

judecătorii în ultimă instanță.

În cauza pendinte,

hotărârea ce formează obiectul contestației în anulare a fost pronunțată de

instanța de recurs.

Contestația în

anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia din motivele

expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Primul motiv de

contestație în anulare specială vizează situația când dezlegarea dată

recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Legea are în vedere tocmai

acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului.

În jurisprudența

consacrată au fost considerate greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318

C. proc. civ., respingerea greșită ca tardivă a unui recurs, anularea greșită a

recursului ca netimbrat s-au făcut de un mandatar fără calitate.

Greșelile la care se

referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evident și săvârșite de instanță

ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante

din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța

privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poștă

și înăuntrul termenului legal.

În speța supusă

analizei, în raport de acest motiv, contestatorii susțin că, instanța de recurs

a săvârșit o eroare materială evidentă urmare a confundării sau ignorării că la

dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declarație” care face dovada

transmiterii dreptului de proprietate către defunctul F.N., soțul contestatoare

F.E.

Contrar celor

susținute, motivul invocat nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., nefiind o eroare materială, deoarece privitor la acest aspect, instanța

de recurs a reținut că recurenții – contestatori nu au făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilelor și că drepturile reale asupra imobilelor se

pot dobândi numai dacă operațiunea juridică de transmitere a dreptului de

proprietate a fost înscrisă în cartea funciară, or, în cauză dreptul de

proprietate nu a fost intabulat.

Drept urmare instanța

de recurs nu a confundat și nici nu a omis actul intitulat „declarație” ci a

respins acest motiv de recurs cu mențiunea că dreptul de proprietate nu a fost intabulat.

Au mai susținut

contestatorii tot referitor la incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. că,

instanța de recurs a omis să examineze motivul de recurs ce viza întinderea

dreptului de proprietate a recurenților.

Nici acest motiv nu

constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor procedurale mai sus

invocate, întrucât era de prisos să se analizeze întinderea dreptului de

proprietate al recurenților – contestatori în împrejurarea în care s-a reținut

cu putere de lucru judecat faptul că aceștia nu au calitatea de persoane

îndreptățite la restituire.

În concluzie,

motivele invocate de contestatori nu constituie greșeli materiale în sensul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. care are un câmp limitat de aplicațiune,

ci sunt motive de recurs, ce nu pot fi analizate într-o cale extraordinară de

atac de retractare.

Așadar, în raport de

cele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorii F.I.Ș. și F.E. împotriva deciziei civile nr.

7470 din 10 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2011.