ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4222/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4222/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor

dosarului constată următoarele

Prin încheierea de ședință din 29

noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală si pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2772/105/2012, în baza art. 300

2

rap. la

art. 160

b

alin. (1) și (3)

C. proc. pen., a fost constatată legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive luată fată de inculpatul V.l.P.,

în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, și

dispusă

menținerea acesteia.

Deliberând

asupra măsurii arestării preventive luată față de inculpatul V.l.P., Curtea a

constatat că, prin rechizitoriul nr. 234/P/2012 al

Parchetului de pe

lângă Tribunalul Prahova s-a dispus trimiterea în judecată

a inculpatului V.l.P.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol

calificat în formă continuată și

corupție sexuală în formă calificată, fapte

prevăzute de art. 197 alin. (1), alin.

(2) lit. b), alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 202 alin.

(1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Astfel, s-a

reținut că în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 9 din

data de 13 martie

2012, Tribunalul Prahova a dispus arestarea preventivă a

inculpatului pe

o durată de 29 de zile, începând cu data de 13 martie 2012, până

la data de 10

aprilie 2012, apreciindu-se că inculpatul se află în situația prevăzută de art.

148 lit. f) C. proc. pen. întrucât fapta pentru care este cercetat

este sancționată

de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând

probe că lăsarea

sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Curtea a

constatat că temeiurile avute în vedere la momentul arestării

preventive nu

s-au diminuat. Astfel s-a apreciat că indiciile conform cărora inculpatul a

comis infracțiunea pentru care este trimis în judecată subzistă.

Acestea rezultă

din declarațiile victimei în faza de urmărire penală și la

instanța de fond,

din raportul de expertiză medico legală, dar și din declarațiile

date de cele două

doamne psiholog. Coroborând aceste din urmă declarații

cu cele ale

victimei dată în fața instanței de apel s-a constatat că nu se poate

aprecia că

indiciile din care rezultă că inculpatul ar putea fi autorul infracțiunii

pentru care a fost trimis în judecată s-ar fi diminuat sau sunt inexistente.

Instanța de

control judiciar a apreciat că, cercetarea inculpatului în

atare de

libertate nu se impune în acest moment procesual, întrucât există

posibilitatea ca

acesta să influențeze martorii pe care i-a propus a fi audiați în

apărarea sa, dar

și pe victima minoră, care așa cum a precizat ultimul

psiholog audiat în

această perioadă „are un comportament dual și poate

manifesta

atașament, milă chiar față de persoana ce l-ar fi abuzat".

Totodată,

relativ la perioada pe care inculpatul pe care inculpatul a

petrecut-o în

stare de arest preventiv, Curtea a apreciat că nu este excesivă,

aceasta fiind

datorată administrării până în prezent a probelor necesare aflării

adevărului în această cauză.

Astfel, fața de

considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat în

conformitate cu

dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. raportat la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. că măsura arestării preventive a

inculpatului V.l.P.

este legală și temeinică și se impune a fi

menținută în continuare.

Împotriva acestei

încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul V.l.P.,

fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii

de ședință

atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și

Justiție la data

de 14 decembrie 2012, sub numărul 2772/105/2012.

La termenul fixat

pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat

din oficiu pentru recurentul inculpat,

în concluziile orale, în dezbateri a

solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative

nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului

Ministerului Public, precum și ultimul

cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

decizii.

Examinând

recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor

prevăzute de art.

385

6

C. proc. pen., înalta Curte constată recursul

nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta:

Astfel, înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen.

, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată

este datoare să

verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării

preventive; iar

potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că

temeiurile care

au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin

încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului

V.l.P.

s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și

art. 148 lit. f)

C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de infracțiunilor de viol

calificat în formă continuată și corupție

sexuală în formă calificată, fapte prevăzute de art. 197

alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (3)

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 202

alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

, constând în aceea ca, în perioada ianuarie-martie

2012, în repetate

rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale,

inculpatul V.l.P. l-a

forțat pe minorul D.A. în vârsta de 5 ani și 11 luni, să

se uite

împreună cu el la filme pornografice, timp în care îl constrângea să

întrețină

raport sexual

anal și oral cu el.

Cu referire la

cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de

concepere a

activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de

importanța relațiilor sociale

încălcate de inculpat prin săvârșirea unor

infracțiuni

grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea

unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a actului de

justiție,

existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar

sustrage

judecății și executării pedepsei.

De altfel, în

cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat

este justificată

și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a

cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

în sensul că

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este

mai mare de 4 ani

și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar

prezenta pericol pentru ordinea

publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în

libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu

stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier c Franței), prin

care a statuat că

în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin

gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot

suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție

preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că

menținerea acesteia nu se justifică

decât atunci când alte măsuri, mai puțin

severe, au fost luate în considerare și apreciate ca

fiind insuficiente pentru

protejarea interesului public (Saadi contra Regatul

Unit), iar menținerea

arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție,

prevalează asupra

regulilor

privind libertatea individuală.

În jurisprudența

sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus

patru motive fundamentale acceptate

pentru arestarea și desigur, menținerea

acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o

infracțiune: pericolul

ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul

ca acuzatul, odată

pus în

libertate, să împiedice aplicarea Justiției

(Wemhoff împotriva

Germaniei),

riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei),

sau

să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte

constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste

condiții,

respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel

încât apreciază

că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera

creșterea

sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a

conduce la

scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a

organelor

statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să

descurajeze comiterea de asemenea

fapte.

Faptul că a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de

nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-

se în

dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru

Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul

administrat și soluția pronunțată de

tribunal,

înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, că

menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată

în raport cu dispozițiile evocate

coroborate

cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și

Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente,

înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii

pentru care inculpatul a fost trimis

în judecată și condamnat de instanța de

fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a

fost comisă de

acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea

în

libertate

a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării

preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în

această fază a

procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând

pentru aspectele

mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea

publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate

de recurentul

inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b)

și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat

recursul cu

obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de inculpatul V.l.

P. împotriva încheierii din 29 noiembrie 2012 a

Curții de Apel Ploiești -

secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr.

2772/105/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de

100 lei reprezentând onorariul

apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 19 decembrie 2012