ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4822/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4822/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanții A.E.L., L.I.,
P.I., B.V., I.M., P.G. și O.M. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Neamț, secția comercială și contencios administrativ, au chemat în judecată
pârâta SC O.P. SA pentru ca, în temeiul dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990
să se dispună efectuarea unor expertize judiciare de gestiune specialitatea
bunuri imobile și financiare contabilitate.
Prin
sentința civilă nr. 180/ COM din 01 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Neamț,
secția comercială și contencios administrativ, a fost admisă în parte cererea
formulată de reclamanții A.E.L., L.I., P.I., B.V., I.M., P.G. în nume personal
și în calitate de moștenitoare a defunctului P.G., O.M. în contradictoriu cu
pârâta SC O.P. SA prin administrator unic N.C. și prin lichidator judiciar M.N.G.I.I.P.U.R.L.
Slatina.
În temeiul art.
136 din Legea nr. 31/1990 a fost desemnat expert bunuri imobile P.N. și expert
contabil M.V. pentru analiza operațiunii de gestiune privind vânzarea
imobilului situat în Slatina, str. Sevastopol, județul Olt, facturării și
încasării contravalorii prețului și evidențierea în documentele contabile ale
societății. A fost stabilit pentru experții desemnați onorarii de câte 1.500
lei care vor fi suportate de societatea pârâtă.
A fost
respinsă cererea reclamanților privind desemnarea expertului pentru analiza
operațiunii de gestiune privind mijloacele fixe și circulante din patrimoniul
societății pârâte începând cu anul 2007.
Pentru
a pronunța această sentință instanța de fond făcând aplicarea dispozițiilor art.
136 din Legea nr. 31/1990, a reținut, în esență, că întrucât rolul expertizei
este să releve eventualele greșeli de gestiune sau chiar fraude, încălcări ale
dispozițiilor legale, presupuse a fi săvârșite de administratori, iar procedura
prevăzută de acest text este una destinată să realizeze informarea acționarilor
și să asigure un control eficient al gestiunii, instanța a constatat că este
întemeiat obiectivul indicat de reclamanți privind operațiunea de gestiune
având ca obiect vânzarea imobilului situat în Slatina, str. Sevastopol, județul
Olt.
În ceea
ce privește obiectivul privind analizarea operațiunii de gestiune a mijloacelor
fixe și circulante din patrimoniul societății pârâte, începând cu anul 2007
instanța a constatat ca acest obiectiv este neîntemeiat întrucât presupune o
analiză generală a gestiunii, pe o perioadă mare de timp, de natură să exceda
dispozițiilor art. 136 din lege.
Deși
cererea de expertiză presupune interesul legitim și actual al acționarilor de a
proteja societatea de rezultatele unei gestiuni frauduloase sau neglijente,
perioada
vizată trebuie să fie rezonabilă, relativ scurtă, pentru a nu se ajunge la o
substituire în atribuțiile adunării generale a acționarilor.
Pentru
considerentele reținute și având în vedere exercitarea de către reclamanți, în
calitate de acționari, a dreptului la informare prin art. 136 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990, instanța a admis cererea în parte conform dispozitivului.
Ulterior,
prin încheierea din 10 mai 2011 s-a respins cererea reclamanților, formulată în
temeiul dispozițiilor art. 281
1
alin. (1) și art. 281
2
alin.
(1) C. proc. civ., apreciindu-se că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de textele de lege invocate de reclamanți.
S-a
reținut, în esență, că nemulțumirile reclamanților cu privire la obiectivele
stabilite pentru experții desemnați nu pot constitui un temei pentru lămurirea
dispozitivului hotărârii sau pentru completarea acestuia în condițiile în care
instanța a admis doar o parte din obiectivele reclamanților ci pot constitui,
eventual, motive pentru criticarea sentinței în calea ordinară de atac.
De
asemenea, faptul că nu s-a stabilit prin dispozitiv, data până la care trebuie
depuse rapoartele, locația unde trebuie depuse și cui trebuie înaintate nu este
de natură să ducă la admiterea cererii de completare și lămurire dispozitiv.
În raport
de obiectul acțiunii întemeiată pe art. 136 din Legea 31/1990, text reținut în
dispozitivul hotărârii, instanța nu putea dispune decât în limitele investirii.
De altfel, din conținutul art. 136 din lege, detaliat în considerentele
hotărârii, a rezultat în mod expres față de cine trebuie îndeplinită obligația
de predare a rapoartelor de expertiză.
În ceea
ce privește susținerea potrivit căreia experții nu întocmesc rapoartele până când
nu li se achită onorariile stabilite, instanța a constatat că în situația în
care experții ar întârzia întocmirea raportului prin procedura de executare a
obligației societății de a achita onorariile, nimic nu împiedică pe reclamanți
de a avansa onorariile și de a recupera ulterior sumele de la societatea ai
cărei asociați sunt.
Nici
susținerea potrivit cărei onorariile trebuie omologate de instanța de judecată
nu a fost primită, în raport de dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990 în
sarcina instanței neputând fi stabilit ulterior soluționării cererii nicio altă
competență cu privire la raportul de expertiză.
Curtea de Apel
Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin
decizia nr. 104/2011 din 09 decembrie 2011 a respins ca nefondat, apelul
declarat de L.I., O.M. și A.E. și a anulat pentru lipsa calității de
reprezentant, apelul declarat de S.C. Olt Proiect SA prin reprezentant N.C.
împotriva sentinței civile nr. 180/ COM din 01 februarie 2011, a Tribunalului
Neamț.
În argumentarea
aceste decizii instanța de apel a reținut, în esență, referitor la apelul
formulat de SC O.P. SA că în cauză este vorba de dizolvarea societății
comerciale pe acțiuni care a avut loc în temeiul dispozițiilor art. 227 alin. (1)
lit. d) din Legea nr. 31/1990, prin hotărârea adunării generale a acționarilor,
publicată în M. Of., în
baza art. 232 din aceeași lege, iar potrivit dispozițiilor art. 233, a fost
desemnat lichidator, care își desfășoară activitatea în baza contractului de
prestări servicii nr. 3 din 04 noiembrie 2010 încheiat de N.C., administrator
unic cu Societatea de lichidare M.N.G.I.I.P.U.R.L. Slatina.
S-a
reținut că pe perioada lichidării societății atributul reprezentării societății
în raporturile cu terții și în justiție aparține lichidatorului. Și cum, în
cauză, acest din urmă nu și-a însușit cererea de apel formulată de către
administratorul statutar, dând eficiență dispozițiilor art. 298 C. proc. civ.
cu referire la art. 161 și art. 42 C. proc. civ., devin pe deplin aplicabile,
în sensul că nefiind făcută dovada calității de reprezentant al societății
apelante, cererea acestora a fost anulată.
Cu
referire la apelul formulat de reclamanți împotriva încheierii din data de 10
mai 2011, s-a reținut, în esență, că instituția lămuririi dispozitivului
reglementată de dispozițiile art. 281
1
C. proc. civ., poate fi
folosită numai dacă partea justifică un interes legat tocmai de ambiguitatea
hotărârii și de imposibilitatea valorificării ulterioare a dreptului
recunoscut, însă, în substanța sa, soluția primei instanțe nu conține elemente
de confuzie sau de contrarietate.
Referitor
la nedesemnarea de către instanță a celui care urmează a achita onorariile de
expertiză, cât și neindicarea locului și persoanei căreia să i se comunice
respectivele rapoarte de expertiză, s-a constatat că există dispoziții exprese
în textul legii în acest sens și, atâta timp cât legea dispune în mod expres,
hotărârea instanței apare ca superfluă.
S-a
reținut că dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990 sunt exprese, dar nu
sunt imperative, astfel că nimic nu împiedică părțile să deroge de la acestea
și că aceasta este rațiunea pentru care prima instanță a arătat că pentru a
preîntâmpina tergiversarea întocmirii expertizelor nimic nu-i oprește pe
reclamanți, să avanseze sumele necesare achitării onorariilor de expertiză, cu
posibilitatea recuperării ulterior de la societate.
Totodată
instanța de apel a apreciat că, nemulțumirile reclamanților cu privire la
obiectivele stabilite legate de cererea de completare hotărâre întemeiată pe
dispozițiile art. 281
2
C. proc. civ., nu pot fi valorificate pe
această cale, constituindu-se, de fapt, în adevărate critici ale hotărârii
primei instanțe ce ar fi putut fi valorificate prin intermediul căii de atac.
S-a
reținut acesta, întrucât textul art. 281
2
C. proc. civ. are în
vedere omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, or
obiectivele la expertiză nu echivalează cu o cerere de chemare în judecată,
astfel cum este acesta reglementat prin dispozițiile art. 112 C. proc. civ.
Împotriva
acestei decizii reclamanții L.I., O.M. și A.E.L. a declarat recurs tară a
indica temeiul de drept pe care se întemeiază.
În
susținerea recursului, recurenții au arătat, în esență, că instanța de apel
deși a reținut în mod just că „instituția lămuririi dispozitivului reglementată
de dispozițiile art. 281
1
C. proc. civ., poate fi folosită numai
dacă partea justifică un interes legat tocmai de ambiguitatea hotărârii și de
imposibilitatea valorificării ulterioare a dreptului recunoscut” nu a avut în
vedere faptul că prin motivele de apel tocmai acest lucru au afirmat și
dovedit, că așa cum este conceput dispozitivul sentinței civile nr. 180/ COM
din 01 februarie 2011, este imposibilă valorificarea ulterioară a dreptului
recunoscut.
Astfel,
recurenții susțin că în mod neîntemeiat instanța a considerat că nu se putea
pronunța în considerentele sau în dispozitivul sentinței civile nr. 180/ COM
din 01 februarie 2011 cu privire la data până la care trebuie depuse de experți
rapoartele de expertiză; unde trebuie depuse aceste rapoarte de expertiză și
cui trebuie înaintate aceste rapoarte de expertiză după întocmirea lor,
deoarece instanța nu putea dispune decât în limitele investirii.
Totodată,
recurenții susțin că în soluționarea cererii având ca temei art. 281 alin. (1)
și art. 281
2
alin. (2) C. proc. civ., instanța în virtutea rolului
activ trebuia să aibă în vedere că pârâta SC O.P. SA se găsește într-o situație
specială, în sensul că până la soluționarea acestui litigiu reprezentantul
pârâtei s-a grăbit să demareze procedura de lichidare a societății, sperând ca
prin radierea firmei hotărârea pronunțată să rămână fără eficiență.
Pentru
aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea
deciziei recurate în sensul admiterii apelului și completării sau lămuririi
înțelesului dispozitivului sentinței nr. 180/ COM din 01 februarie 2011 a
Tribunalului Neamț, în așa fel încât fostul administrator social N.C. și
lichidatorul judiciar să fie obligați să pună la dispoziția experților
documentele necesare întocmirii lucrărilor dispuse de instanță, precum și
nuanțarea faptului că rapoartele de expertiză vor fi înaintate lichidatorului
judiciar pentru a lua măsuri în consecință.
Recursul
este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte
constată că, din eroare, cererea de recurs formulată de reclamanții A.E.L., L.I.
și O.M. împotriva deciziei nr. 104/2011 din 9 decembrie 2011 a Curții de Apel
Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost
înregistrată de două ori pe rolul Secției a II-a civile, formându-se două
dosare distincte, Dosar nr. 46190/103/2010, respectiv Dosar nr. 1016/1/2012.
La data
de 8 noiembrie 2012, prin decizia nr. 4427 pronunțată în Dosarul nr. 46190/103/2010,
recursul declarat de reclamanții A.E.L., L.I. și O.M. a fost respins ca
nefondat, pentru considerente care succed.
Întrucât
recurenții nu au înțeles să indice dispozițiile legale pe care își întemeiază
recursul, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. criticile aduse deciziei
recurate, vor fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304
punctul 9 C. proc. civ.
Motivul
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci „când
hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a legii
”
. Prima ipoteză a articolului
menționat nu a fost criticată, cu alte cuvinte nu s-a demonstrat că lipsește
fundamentul juridic și faptic pe care se bazează soluția instanței de apel.
Pentru
cea de-a doua ipoteză „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” s-a pus în
discuție încălcarea dispozițiilor art. 281
1
C. proc. civ.
Art. 281 alin.
(1) C. proc. civ. prevede că în situația în care sunt necesare lămuriri cu
privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a
pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile
potrivnice.
Prin
lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se
interpretează doar măsurile dispuse de instanță prin hotărârea a cărei lămurire
se dorește. Această procedură a fost pusă la dispoziția părții interesate
atunci când, din culpa instanței, dispozitivul hotărârii nu este suficient de
clar, ceea ce poate genera dificultăți la executare.
În
speța de față, ceea ce înțeleg recurenții - reclamanți prin noțiunea de „lămurire
a dispozitivului sentinței nr. 180/ COM din 01 februarie 2011 pronunțată de
Tribunalul Neamț”, este ca instanța să dea lămuriri, precizări cu privire la
data până la care trebuie depuse rapoartele de expertiză, unde trebuie depuse
aceste rapoarte și cui trebuie înaintate aceste rapoarte după întocmirea lor.
Nemulțumirile
recurenților sunt nefondate, întrucât în raport de obiectul acțiunii întemeiată
pe art. 136 din Legea nr. 31/1990, instanța nu putea dispune decât în limitele
învestirii.
Astfel,
așa cum s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 16/2011
din 17 octombrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii, în procedura
specială prevăzută de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, intervenția instanței de judecată, „este limitată la desemnarea
unuia sau mai multor experți, stabilirea concretă a operațiunilor din gestiunea
societății care să fie analizate în raportul de expertiză ce urmează a fi
efectuat și comunicat de către experții desemnați acționarilor solicitanți și
organelor de conducere executivă, precum și cenzorilor sau auditorilor
societății, în modalitatea prevăzută de lege, fixarea onorariului experților și
modalitatea de plată a acestuia”.
Deci
dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990, sunt exprese în ceea ce privește
desemnarea de către instanță a celui care urmează a achita onorariile de
expertiză cât și indicarea locului și persoanei căreia să i se comunice
respectivele rapoarte de expertiză.
Or, așa
cum corect a reținut și instanța de apel, atâta timp cât legea dispune în mod
expres și, în contextul în care nu există o învoire a părților în alt sens,
hotărârea instanței apare ca superfluă.
Cât
privește rolul activ al instanței, se constată că recurenții s-au raportat la
faptul că instanța în soluționarea cauzei trebuia să aibă în vedere că
împotriva pârâtei SC O.P. SA se demarase procedura de lichidare.
Potrivit
art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea sa stăruie, prin
toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei
pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă
părțile se împotrivesc.
Atât
instanța de fond cât și cea de apel au stabilit o corectă situație de fapt și
de drept, exercitând un veritabil rol activ, prin aceea că au stăruit prin
toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză așa cum
reglementează dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În virtutea
unui rol activ și respectând dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenței, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate cadrul juridic ținând
cont de faptul că împotriva pârâtei se demarase procedura insolvenței, astfel
procedura de citare cu pârâta s-a efectuat prin lichidatorul desemnat,
respectiv M.N.G.I.I.P.U.R.L.
De altfel,
starea de insolvență în care se afla pârâta SC O.P. SA nu are relevanță în
soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 180/ COM
din 1 februarie 2011 a Tribunalului Neamț întrucât așa cum s-a constatat
anterior dispozitivul sentinței a fost dat cu respectarea dispozițiilor exprese
prevăzute de procedura specială a art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Așa
fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor
criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât,
decizia atacată este la adăpost de orice critică.
Fără a repeta
considerentele anterior reținute, ținând cont că aceeași cerere de recurs a
fost înregistrată sub două numere de dosar distincte, Înalta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat
de reclamanții A.E.L., L.I. și O.M. împotriva deciziei nr. 104/2011 din 9
decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanții A.E.L., L.I. și O.M. împotriva deciziei nr. 104/2011
din 9 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.