ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4100/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificarea nr. 108 din 19

iulie 2001 adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 către F. Slatina, numita G.S. a

cerut persoanei juridice notificate să-i restituie un imobil ce a aparținut

defunctului său tată, G.A., bun a cărei valoare a fost estimată la suma de

120.000.000 lei.

Întrucât G.S. nu a primit nici un

răspuns din partea persoanei notificate, la data de 29 iulie 2002, s-a adresat

instanței de judecată cu solicitarea ca pârâta F. Slatina să-i restituie bunul

care a fost preluat abuziv, în baza unei convenții încheiată cu Primăria

comunei Leleasca, fără a se achita un preț.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 349 din 7 mai 2003, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta G.S. reținând că „autorul

reclamantei a vândut material rezultat din demolarea imobilului proprietatea

sa, deci nu a fost imobilul preluat în mod abuziv de către stat sau alte

organizații”.

Apelul declarat de reclamanta G.S. a

fost admis de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care, prin decizia nr. 241

din 26 septembrie 2003, a anulat sentința Tribunalului Olt și a reținut cauza

pentru rejudecare în scopul administrării de dovezi spre a se stabili valoarea

imobilului.

În fond, după anularea sentinței,

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 101 din 6 februarie

2004 a admis acțiunea formulată de reclamanta G.S. în contradictoriu cu pârâta F.

Slatina și „a constatat valoarea de expertiză a imobilului în litigiu la suma

de 105.309.072 lei în raport de care vor fi acordate măsuri reparatorii conform

Normelor Metodologice de aplicare unitară ale Legii nr. 10/2001”.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut din expertiza efectuată în cauză că locuința reclamantei a fost

demolată în anul 1960 de Cooperativa de Consum Leleasca (preluată, ulterior, de

F. Olt) iar materialele au fost transportate în centrul Comunei Tonești pentru

construirea unui magazin mixt. Pe lângă materialele rezultate din demolare, au

fost folosite și alte materiale, noua construcție fiind mai mare cu 31% decât

aceea demolată.

Împotriva celor două decizii date în

apel, în termen legal a declarat recurs pârâta F. Olt, Slatina, care a invocat

următoarele motive de casare: întrucât reclamanta a solicitat măsuri

reparatorii prin echivalent, potrivit H.G. nr. 498/2003 în cauză trebuiau

introduși Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura Olt; acțiunea reclamantei

nu se circumscrie în prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001

deoarece din probatoriu administrat în cauză rezultă că autorul reclamantei a

decis demolarea construcției și în temeiul unei convenții din 1960, ulterior

legalizată notarial, a fost de acord să predea materialele rezultate din

demolare către antecesorii recurentei, contra unui preț; reclamanta nu a

contestat contractul de vânzare-cumpărare; reclamanta a mai solicitat aceleași

despăgubiri, cerere respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 5119 din 1

septembrie 1997 a Judecătoriei Slatina.

Recursul este fondat , în sensul considerentelor

care succed:

Potrivit convenției încheiată la

data de 16 februarie 1960 între G.A., autorul reclamantei și Cooperativa de

Consum Leleasca, antecesoarea pârâtei, cel dintâi a fost de acord să vândă

cooperativei întreg materialul rezultat din demolarea unei construcții

proprietatea lui G.A. pe care o deținea în comuna Leleasca. Cooperativa s-a

obligat să suporte cheltuielile de demolare și „să transporte materialele

rezultate pe terenul său propriu în scopul construirii unui local propriu

pentru comerțul cooperatist”.

Conform unei clauze din contract

„diferența valorică după includerea cheltuielilor de demolare, ridicare și

transport pe care am apreciat-o împreună, constituie preț al materialelor pe

care le-am vândut cooperativei de consum și am primit-o în întregime, astăzi

data încheierii prezentei convenții...”, fără ca în contract să se fi stipulat,

în concret, care a fost prețul pe care G.A. l-ar fi primit pentru materiale.

Astfel, în timp ce reclamanta a

susținut că demolarea construcției a reprezentat un abuz, ascuns de

autoritățile vremii sub aparența unui contract, din contra, pârâta a invocat

libertatea de voință a vânzătorului materialelor și că, în realitate,

reclamanta urmărește încasarea, pentru a doua oară, a prețului. Nici una dintre

aceste afirmații și apărări contradictorii nu au fost probate ori lămurite în

cauză, deși acest aspect era de esența litigiului, instanța de apel fiind

preocupată, exclusiv, de stabilirea valorii materialelor din care a fost

ridicată construcția demolată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile

prezentei legi, iar în conformitate cu alin. (2) partea I-a al aceluiași

articol, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Din textele citate rezultă că

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este determinat atât de acele preluări

de imobile produse în perioada de referință (6 martie 1945–22 decembrie 1989),

cu excepția admisă (Legea nr. 139/1940), cât și de incidența condiției cuprinsă

în sintagma de „preluare abuzivă” a imobilelor de către stat, organizații

cooperatiste și alte persoane juridice.

Întrucât incidența „preluării

abuzive” nu se prezumă, ci, din contra, în funcție de fiecare situație trebuie

dovedită, atât entitatea stabilită de lege să soluționeze notificarea, cât și

ulterior, în caz de investire, instanța judecătorească, sunt obligate să

aprecieze, pe bază de dovezi, situația respectivă ca încadrându-se în

prevederile legii, în sensul că sunt îndrituiți la măsuri reparatorii doar

proprietarii ori moștenitorii lor ale căror imobile au fost „preluate abuziv”.

Cum instanța de apel nu a analizat

și lămurit, pe bază de dovezi, această condiție impusă în mod imperativ de lege

pentru a stabili dacă demolarea construcției proprietatea autorului reclamantei

a reprezentat un abuz, realizat la adăpostul aparent și convenabil al unui

contract, iar prețul materialelor rezultate din demolare nu a fost plătit sau

dacă, din contra, a prevalat libertatea de voință a vânzătorului materialelor,

iar prețul lor s-a încasat, se impune admiterea recursului, casarea deciziilor

date de instanța de apel și reluarea judecății în scopul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul F.

Olt împotriva deciziei civile nr. 101 din 6 februarie 2004 a Curții de Apel

Craiova, secția civilă; casează decizia recurată, precum și decizia civilă nr. 241

din 26 septembrie 2003 a aceleiași curți de apel și trimite cauza la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 mai 2005.