ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4100/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea nr. 108 din 19 iulie 2001 adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 către F. Slatina, numita G.S. a cerut persoanei juridice notificate să-i restituie un imobil ce a aparținut defunctului său tată, G.A., bun a cărei valoare a fost estimată la suma de 120.000.000 lei. Întrucât G.S. nu a primit nici un răspuns din partea persoanei notificate, la data de 29 iulie 2002, s-a adresat instanței de judecată cu solicitarea ca pârâta F. Slatina să-i restituie bunul care a fost preluat abuziv, în baza unei convenții încheiată cu Primăria comunei Leleasca, fără a se achita un preț. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 349 din 7 mai 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta G.S.

reținând că „autorul reclamantei a vândut material rezultat din demolarea imobilului proprietatea sa, deci nu a fost imobilul preluat în mod abuziv de către stat sau alte organizații”. Apelul declarat de reclamanta G.S. a fost admis de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care, prin decizia nr. 241 din 26 septembrie 2003, a anulat sentința Tribunalului Olt și a reținut cauza pentru rejudecare în scopul administrării de dovezi spre a se stabili valoarea imobilului. În fond, după anularea sentinței, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 101 din 6 februarie 2004 a admis acțiunea formulată de reclamanta G.S. în contradictoriu cu pârâta F. Slatina și „a constatat valoarea de expertiză a imobilului în litigiu la suma de 105.309.072 lei în raport de care vor fi acordate măsuri reparatorii conform Normelor Metodologice de aplicare unitară ale Legii nr. 10/2001”.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut din expertiza efectuată în cauză că locuința reclamantei a fost demolată în anul 1960 de Cooperativa de Consum Leleasca (preluată, ulterior, de F. Olt) iar materialele au fost transportate în centrul Comunei Tonești pentru construirea unui magazin mixt. Pe lângă materialele rezultate din demolare, au fost folosite și alte materiale, noua construcție fiind mai mare cu 31% decât aceea demolată. Împotriva celor două decizii date în apel, în termen legal a declarat recurs pârâta F. Olt, Slatina, care a invocat următoarele motive de casare: întrucât reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit H.G.

nr. 498/2003 în cauză trebuiau introduși Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura Olt; acțiunea reclamantei nu se circumscrie în prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 deoarece din probatoriu administrat în cauză rezultă că autorul reclamantei a decis demolarea construcției și în temeiul unei convenții din 1960, ulterior legalizată notarial, a fost de acord să predea materialele rezultate din demolare către antecesorii recurentei, contra unui preț; reclamanta nu a contestat contractul de vânzare-cumpărare; reclamanta a mai solicitat aceleași despăgubiri, cerere respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 5119 din 1 septembrie 1997 a Judecătoriei Slatina.

Recursul este fondat , în sensul considerentelor care succed: Potrivit convenției încheiată la data de 16 februarie 1960 între G.A., autorul reclamantei și Cooperativa de Consum Leleasca, antecesoarea pârâtei, cel dintâi a fost de acord să vândă cooperativei întreg materialul rezultat din demolarea unei construcții proprietatea lui G.A. pe care o deținea în comuna Leleasca. Cooperativa s-a obligat să suporte cheltuielile de demolare și „să transporte materialele rezultate pe terenul său propriu în scopul construirii unui local propriu pentru comerțul cooperatist”. Conform unei clauze din contract „diferența valorică după includerea cheltuielilor de demolare, ridicare și transport pe care am apreciat-o împreună, constituie preț al materialelor pe care le-am vândut cooperativei de consum și am primit-o în întregime, astăzi data încheierii prezentei convenții...”, fără ca în contract să se fi stipulat, în concret, care a fost prețul pe care G.A.

l-ar fi primit pentru materiale. Astfel, în timp ce reclamanta a susținut că demolarea construcției a reprezentat un abuz, ascuns de autoritățile vremii sub aparența unui contract, din contra, pârâta a invocat libertatea de voință a vânzătorului materialelor și că, în realitate, reclamanta urmărește încasarea, pentru a doua oară, a prețului. Nici una dintre aceste afirmații și apărări contradictorii nu au fost probate ori lămurite în cauză, deși acest aspect era de esența litigiului, instanța de apel fiind preocupată, exclusiv, de stabilirea valorii materialelor din care a fost ridicată construcția demolată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în conformitate cu alin. (2) partea I-a al aceluiași articol, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Din textele citate rezultă că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este determinat atât de acele preluări de imobile produse în perioada de referință (6 martie 1945–22 decembrie 1989), cu excepția admisă (Legea nr. 139/1940), cât și de incidența condiției cuprinsă în sintagma de „preluare abuzivă” a imobilelor de către stat, organizații cooperatiste și alte persoane juridice.

Întrucât incidența „preluării abuzive” nu se prezumă, ci, din contra, în funcție de fiecare situație trebuie dovedită, atât entitatea stabilită de lege să soluționeze notificarea, cât și ulterior, în caz de investire, instanța judecătorească, sunt obligate să aprecieze, pe bază de dovezi, situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii, în sensul că sunt îndrituiți la măsuri reparatorii doar proprietarii ori moștenitorii lor ale căror imobile au fost „preluate abuziv”.

Cum instanța de apel nu a analizat și lămurit, pe bază de dovezi, această condiție impusă în mod imperativ de lege pentru a stabili dacă demolarea construcției proprietatea autorului reclamantei a reprezentat un abuz, realizat la adăpostul aparent și convenabil al unui contract, iar prețul materialelor rezultate din demolare nu a fost plătit sau dacă, din contra, a prevalat libertatea de voință a vânzătorului materialelor, iar prețul lor s-a încasat, se impune admiterea recursului, casarea deciziilor date de instanța de apel și reluarea judecății în scopul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul F. Olt împotriva deciziei civile nr. 101 din 6 februarie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția civilă; casează decizia recurată, precum și decizia civilă nr. 241 din 26 septembrie 2003 a aceleiași curți de apel și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2005.