ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 192/2013

Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin decizia nr. 4147 din 6 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de reclamantul P.G.C. împotriva deciziei nr. 289 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. S-a reținut de către Înalta Curte că raportând cererea de revizuire formulată de reclamant la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în cauza dedusă judecății, acestea nu sunt îndeplinite pentru a fi operant motivul de revizuire prevăzut de respectivul text de lege.

Astfel, pronunțându-se o soluție de inadmisibilitate a recursului, conform deciziei nr. 131/ R din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pentru argumentul că decizia atacată cu recurs este irevocabilă, în considerarea art. 328 alin. (1) raportat la art. 377 alin. (2) pct. 4 și art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și respingându-se cererea de completare a acestei decizii, s-a constatat că respectivele două hotărâri nu pot forma obiect al revizuirii, întemeiată pe art. 322 pct. 7 din cod, întrucât prin pronunțarea acestora nu s-a putut reține încălcarea autorității de lucru judecat, care este de esența revizuirii reglementată de dispozițiile legale pe care s-a întemeiat cererea.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare P.G.C., întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ. A arătat că recursul a fost respins „fără ca el să se fi judecat” și că s-au omis a se cerceta motivele de modificare și casare a deciziei atacate. În susținerea cauzei a înțeles a se prevala de dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 44 alin. (1) și (2), art. 46, art. 52 alin. (1) și (3) din Constituția României și de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, republicată. A precizat totodată că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 și 13 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv pentru persoanele ale căror drepturi legitime au fost încălcate.

A mai arătat că a fost hărțuit și nedreptățit, fiind ignorat intenționat testamentul tatălui său, prin ale cărui dispoziții a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu. Prin precizările depuse la 14 ianuarie 2013, contestatorul a mai susținut că instanța nu a judecat pe fond cauza, omițând să cerceteze și să îndrepte erorile materiale și judiciare săvârșite cu privire la reconstituirea dreptului său de proprietate moștenit de la tatăl său. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 317 alin. (2) C. proc.

civ., precizat de contestator ca temei de drept al căii extraordinare de atac, contestația poate fi primită pentru motivele prevăzute de pct. 1 și 2 ale alin. (1) din art. 317 din cod, respectiv când procedura de citare a părții nu a fost îndeplinită potrivit legii și când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, în situația în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Totodată, conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Se observă că textul cuprins la art. 318 alin. (1) din cod are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârșite involuntar cu ocazia judecății și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural. Se reține deci că pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege. Or, în speță, criticile formulate vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere a probelor și aplicare a legii , nemulțumirea contestatorului rezidând din faptul că au fost ignorate dispozițiile testamentului tatălui său.

Contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, așa cum eronat susține contestatorul, prin motivele invocate în această cale extraordinară de atac, aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar nu poate fi primit în condițiile în care motivele invocate nu se încadrează în textele de lege menționate, atâta timp cât pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, motiv pentru care, contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.G.C. împotriva deciziei nr. 4147 din 6 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.