ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 192/2013

Asupra contestației

în anulare constată următoarele:

Prin decizia nr. 4147 din 6 iunie 2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de reclamantul

P.G.C. împotriva deciziei nr. 289 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

S-a reținut de către

Înalta Curte că raportând cererea de revizuire formulată de reclamant la

cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în cauza dedusă

judecății, acestea nu sunt îndeplinite pentru a fi operant motivul de revizuire

prevăzut de respectivul text de lege.

Astfel,

pronunțându-se o soluție de inadmisibilitate a recursului, conform deciziei nr.

131/ R din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pentru argumentul că decizia

atacată cu recurs este irevocabilă, în considerarea art. 328 alin. (1) raportat

la art. 377 alin. (2) pct. 4 și art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și

respingându-se cererea de completare a acestei decizii, s-a constatat că

respectivele două hotărâri nu pot forma obiect al revizuirii, întemeiată pe art.

322 pct. 7 din cod, întrucât prin pronunțarea acestora nu s-a putut reține

încălcarea autorității de lucru judecat, care este de esența revizuirii

reglementată de dispozițiile legale pe care s-a întemeiat cererea.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare P.G.C., întemeiată pe prevederile art.

317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat că recursul

a fost respins „fără ca el să se fi judecat” și că s-au omis a se cerceta motivele

de modificare și casare a deciziei atacate.

În susținerea cauzei

a înțeles a se prevala de dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 44 alin.

(1) și (2), art. 46, art. 52 alin. (1) și (3) din Constituția României și de art.

13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, republicată.

A precizat totodată

că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 și 13 din CEDO, care

reglementează dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv pentru

persoanele ale căror drepturi legitime au fost încălcate.

A mai arătat că a

fost hărțuit și nedreptățit, fiind ignorat intenționat testamentul tatălui său,

prin ale cărui dispoziții a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu.

Prin precizările

depuse la 14 ianuarie 2013, contestatorul a mai susținut că instanța nu a

judecat pe fond cauza, omițând să cerceteze și să îndrepte erorile materiale și

judiciare săvârșite cu privire la reconstituirea dreptului său de proprietate

moștenit de la tatăl său.

Analizând

contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, în

considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 317 alin.

(2) C. proc. civ., precizat de contestator ca temei de drept al căii

extraordinare de atac, contestația poate fi primită pentru motivele prevăzute

de pct. 1 și 2 ale alin. (1) din art. 317 din cod, respectiv când procedura de

citare a părții nu a fost îndeplinită potrivit legii și când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, în situația în care aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Totodată, conform art.

318 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Se observă că textul cuprins

la art. 318 alin. (1) din cod are în vedere erorile materiale, respectiv cele

de ordin formal, procedural săvârșite involuntar cu ocazia judecății

și nu greșeli de

judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale

sau rezolvarea unui incident procedural.

Se reține deci că

pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în

anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute

de aceste texte de lege.

Or, în speță,

criticile formulate vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere a

probelor și aplicare a legii

,

nemulțumirea

contestatorului rezidând din faptul că au fost ignorate dispozițiile

testamentului tatălui său.

Contestația în

anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, așa cum eronat

susține contestatorul, prin motivele invocate în această cale extraordinară de

atac, aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, verificând

regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar nu poate fi

primit în condițiile în care motivele invocate nu se încadrează în textele de

lege menționate, atâta timp cât pe calea contestației în anulare nu pot fi

valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, motiv pentru

care, contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de P.G.C. împotriva deciziei nr. 4147 din 6 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2013.