ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3746/2012

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Carei, reclamantul F.F. aj chemat în judecată pe pârâții G.D., A.M.C. și SC S. SRL Carei, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de închiriere din data de 15 decembrie 2006 încheiat între pârâții G.D. și A.M.C. și a contractului de comodat încheiat la 24 aprilie 2007 între pârâtul A.M.C. și SC S. SRL și restabilirea situației anterioare, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1537/2009, Judecătoria Carei a admis acțiunea, hotărârea fiind ulterior anulată prin decizia civilă nr. 203/Ap/2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în soluționarea apelului promovat de pârâții G.D.

și SC S. SRL Carei, iar cauza trimisă spre judecare în primă instanță Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția civilă, sub nr. 5028/83/2009. Prin sentința civilă nr. 2878/D din 03 decembrie 2010, secția civilă a Tribunalului Satu Mare a admis acțiunea reclamantului F.F., împotriva pârâților G.D., A.M.C. și SC S. SRL Carei și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat la 15 decembrie 2006 în numele reclamantului de pârâtul G.D. cu A.M.C.; a constatat nulitatea absolută a contractului de comodat încheiat la 24 aprilie 2007 între pârâții A.M.C. și SC S. SRL Carei și a obligat pârâții să achite reclamantului 7.653 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, în baza dispozițiilor art. 948 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat la 15 decembrie 2006 între pârâtul G.D. în numele reclamantului și pârâtul A.M.C., în considerarea nevalabilitățiii procurii speciale din 06 septembrie 2005 prin care reclamantul F.F. îl împuternicea pe pârâtul G.D. să contracteze credite și să aducă în garanție imobilul proprietatea mamei reclamantului, F.I., care la rândul său își mandatase fiul prin procura autentificată la 27 decembrie 2001 să vândă imobilul proprietatea sa situat în Carei. Având în vedere decesul mandantei F.I. la data de 06 februarie 2003, prima instanța a reținut că, în baza art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul reclamantului F.F.

încetase și drept consecință, acesta nu îl putea împuternici în mod valabil, la data de 06 septembrie 2005, pe pârâtul G.D. să contracteze credite și să garanteze pentru pârâta SC S. SRL cu imobilul proprietatea defunctei sale mame, imobil asupra căruia nu putea exhiba vreun drept. Astfel, prima instanță a constat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 15 decembrie 2006 încheiat cu depășirea limitelor mandatului de către pârâtui G.D., conform art. 1537 C. civ., iar pe de altă parte, din perspectiva art. 1552 pct. 3 din același Cod, s-a reținut de prima instanță că acesta a acționat fără mandat. De asemenea, Tribunalul a constatat nulitatea absolută și a actului subsecvent contractului de închiriere din 15 decembrie 2006, respectiv nulitatea contractului de comodat încheiat la 24 aprilie 2007 între pârâții A.M.C.

și SC S. SRL reprezentată de G.D., iar în baza art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul grad de jurisdicție. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții A.M.C., G.D. și SC S. SRL Carei, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea căilor de atac și schimbarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Căile ordinare de atac au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și au fost soluționate prin decizia civile nr. 221/2011-A din 24 noiembrie 2011 în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor formulate de pârâții A.M.C., G.D. și SC S. SRL Carei împotriva sentinței civile nr. 2878/D din 03 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, în contradictoriu cu reclamantul F.F.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control a apreciat ca fiind temeinică și judicioasă hotărârea primei instanțe, reținând că în raport de probatoriile administrate în cauză aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie. Referitor la situația de fapt, curtea a reținut următoarele: Prin procura specială autentificată în 27 decembrie 2001 de notar public M.G., numita F.I. l-a împuternicit pe fiul său F.F., reclamant în cauză, pentru ca, în numele și pe seama sa să vândă cui crede de cuviință, la prețul cel mai avantajos, imobilul proprietatea sa situat în localitatea Carei, județul Satu Mare, și să efectueze orice act de administrare a acestuia. La data de 06 septembrie 2005, reclamantul F.F.

prin procura specială, l-a împuternicit pe pârâtul G.D., pentru ca, în numele său, să reprezinte SC S. SRL, să semneze orice hotărâri ce angajează societatea, în numele acesteia sau în numele său ca persoană fizică, inclusiv să contracteze credite, să aducă în garanție imobilele proprietatea firmei, inclusiv a imobilului proprietatea numitei F.I. al cărei mandatar era. Ulterior, la data de 15 decembrie 2006, pârâtul G.D., ca mandatar al reclamantului F.F., a încheiat în numele acestuia, care era la rândul său mandatar al mamei sale F.I., un contract de închiriere cu pârâtul A.M.C., pentru o perioadă de 49 de ani, achitând anticipat o chirie de 200.000 euro. La rândul său, pârâtul A.M.C., la data de 20 aprilie 2007, a încheiat un contract de comodat cu pârâta SC S. SRL Carei, prin care i-a remis în folosință gratuită pentru un interval de un an, începând de la data de 01 mai 2007 până la data de 01 mai 2008, o suprafață de 75 m.p.

din acest imobil. Certificatul de deces și certificatul de moștenitor din 14 februarie 2007 emis de notar C.L.C. atestă faptul că mandanta F.I., mama reclamantului, a decedat la 06 februarie 2003, deci, anterior datei de 06 septembrie 2005 la care reclamantul F.F. i-a dat pârâtului G.D. procura specială, precum și anterior încheierii celor două contracte a căror nulitate absolute se solicită a fi constată, aceste aspecte fiind cunoscute pârâtului G.D., contrar susținerilor acestuia, situație confirmată de martorul N.F. în declarația aflată la dosar de fond și de fotografiile de la înmormântare. Referitor la apelul declarat de pârâtul G.D., în raport de de situația de fapt stabilită, instanța de apel a apreciat ca fiind corect reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 1552 C. civ., potrivit cărora mandatul încetează la moartea mandantului, în speță, la decesul numitei F.I.

încetând efectele procurii date reclamantului F.F., situație în raport de care orice acte încheiate în baza acesteia sunt lovite de nulitate. Pentru situația în care s-ar aprecia ca fiind valabil mandatul dat pârâtului G.D., Curtea a reținut că acesta, conform art. 1539 C. civ. era obligat să îndeplinească doar actele pentru care fusese expres împuternicit de reclamant prin procura specială autentificată la 06 septembrie 2005, actele înfăptuite de mandatar cu depășirea limitelor mandatului, neobligându-l pe manadant, nefiindu-i opozabile decât în măsura unei eventuale ratificări ulterioare, exprese sau tacite, ceea ce nu este cazul în speță, astfel încât, contractul de închiriere fiind încheiat cu depășirea limitelor mandatului a fost corect apreciat ca fiind lovit de nulitate, sancțiune care afectează în egală măsură și contractul de comodat, ca act subsecvrnt primului.

Aceleași argumente au fost avute în vedere de instanța de control și în motivarea respingerii apelului formulat de pârâtul A.M.C., în timp ce soluția de respingere a apelului declarat de pârâta SC S. SRL Carei a fost fundamentată pe lipsa calității procesuale active a acesteia, având în vedere faptul că a fost declarată calea ordinară de atac de asociatul G.D., la o dată ulterioară celei la care împotriva societății fusese dechisă procedura insolvenței prin sentința comercială nr. 991/F din 24 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, fiind desemnat administrator judiciar E.I. SPRL Satu Mare, obligațiile, atribuțiile administratorului societății fiind preluate de administratorul judiciar desemnat, care deși citat cu mențiunea de a-și însuși apelul nu a făcut acest demers.

Împotriva deciziei civile nr. 221/2011-A din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în termen legal, au declarat recurs, pârâții A.M.C. și G.D., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, motivat de faptul că instanțle de fond, în mod eronat au constatat nulitatea absolută a contractelor de închiriere și de comodat. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au formulat următoarele critici: Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ambii pârâți au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1546 alin. (2) teza a ll-a C. civ., potrivit cărora mandantul este ținut a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar cu depășirea limitelor împuternicirii acordate în cazul în care acesta a ratificat expres sau tacit respectivele acte. În acest sens au susținut că reclamantul, în calitate de mandant în baza procurii autentificate în 06 septembrie 2005, a ratificat contractele de închiriere și de comodat prin aceea că a cunoscut că trebuia să achite impozitul aferent contractului de închiriere, fapt care în opinia lor valorează ratificarea actului și recunoașterea tacită a primirii chiriei în valoare de 200.000 euro.

De asemenea, ambii pârâți critică hotărârile instanțelor de fond sub aspectul stabilirii situației de fapt cu deformarea realității, ignorând unele dintre probele administrate, respectiv declarațiile martorilor T.R. și S.D. care au participat și semnat contractul de închiriere, instanțele formându-și convingerea în baza mărturiei indirecte a martorei N.F. Din aceeași perspectivă, pârâtul G.D. a criticat soluțiile instanțelor de fond pentru că au fost pronunțate în lipsa analizei relațiilor de afaceri și amiciție dintre el și reclamant, care au determinat încheierea actelor deduse judecății și care au avut drept consecință neîntocmirea unei chitanțe care să ateste remiterea chiriei.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, ambii pârâți au susținut că prin hotărârile pronunțate, atât instanța de fond, cât și cea de apel au omis a se pronunța asupra unuia dintre petitele din cererea introductivă formulată de reclamant, respectiv cel referitor la repunerea părților în situația anterioară. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Decizia instanței de apel nu a fost pronunțată cu aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor art. 1546 alin. (2) teza a ll-a C. proc. civ., așa cum susțin recurenții, Curtea, verificând și analizând expres incidența normei evocate în cauză, sens în care a și reținut în considerentele hotărârii atacate că prin încheierea contractului de închiriere raportată la cuprinsul procurii date de reclamant pârâtului G.D.

s-au depășit limitele mandatului conferit și nu au fost făcute dovezi în sensul confirmării actului, precizând că nu s-a dovedit că acest contract ar fi fost înscris la organele financiare de către reclamant, că acesta ar fi achitat impozitul aferent chiriei pretins încasate, iar, faptul că litigiul a fost promovat: la un an de la încheierea contractului și că pârâtului G.D. nu i-a fost notificată revocarea procurii, nu constituie elemente de natură să conducă la schimbarea hotărârii primei instanțe. În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că, deși aparent pârâții, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au invocat încălcarea unor norme legale, în realitate aceștia tind la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel.

Astfel, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele pârâților nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. De altfel, aceștia în argumentarea motivului de nelegalitate indicat s-au referit la administrarea probelor, respectiv la declarațiile de martori și la relațiile de afaceri și de prietenie existente între părțile litigante, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate. Pentru ca criticie dezvoltate de pârâți să se încadreze în ipoteza aplicării greșite a legii, aceștia s-au aflat în situația de a demonstra încălcarea unor norme legale în pronunțarea soluției cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, cu referire la motivul invocat se va reține că pârâții prin argumentele aduse au cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Referitor la critica vizând omisiunea de a se pronunța asupra unui capăt de cerere din acțiunea introductivă, cel vizând repunerea părților în situația anterioară, Înalta Curte apreciază că acesta nu se poate subsuma motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., și constatând că nu poate fi circumscris niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., nu va analiza hotărârea atacată din această perspectivă. Așa fiind, se constată că instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de pârâții A.M.C. și G.D. împotriva deciziei civile nr. 221/2011-A din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, urmează să fie respins ca nefondat. De altfel, cum pârâții au invocat această critică, direct în calea de atac a recursului, deci omisso mediu, fără să o fi ridicat în fața instanței de apel, Înalta Curte nu o poate cenzura.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că recurenții-pârâți au căzut în pretenții și faptul că intimatul-reclamant a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate pentru derularea prezentei faze procesuale, urmează a fi obligați recurenții-pârâți, fiecare în parte, la plata sumei de 640,75 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții A.M.C. și G.D. împotriva deciziei civile nr. 221/2011-A din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Obligă recurenții-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 640,75 RON fiecare către intimatul-reclamant F.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.