ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3223/2010

Asupra recursului penal de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 83A din 12 februarie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost condamnat inculpatul V.R.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) și 76 lit. a) din același cod. În temeiul art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 217 din 21 mai 2010 a Judecătoriei Sighetu Marmației, în final inculpatul urmând a executa 5 ani închisoare și 1 an interzicerea unor drepturi.

A fost computată perioada reținerii preventive de 24 ore (de la 14 aprilie 2009 la 15 aprilie 2009). Conform art. 14 și art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească părții civile B.E.C. suma de 3.000 euro în echivalentul în RON, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt. Inculpatul V.R.M. și partea civilă B.E.C. (în vârstă de 14 ani la data comiterii faptei) se cunosc de mai mulți ani, frecventând aceeași discotecă. La data de 8 ianuarie 2009, prin mesaj SMS, au stabilit să se întâlnească în ziua următoare în P.D. din S.M. Conform înțelegerii, cei doi s-au întâlnit în parc, s-au plimbat, după care inculpatul a început să o atingă pe partea vătămată în zona organelor genitale.

Sesizând intenția inculpatului de a întreține relații sexuale, victima a refuzat, s-a opus, însă inculpatul a insistat și a amenințat-o că îl va chema pe numitul D.L., zis „N.”, aflat în apropiere cu alți prieteni, spunându-i că „ori vrei, ori îi chem pe ăștia”. În acest context, inculpatul a întreținut relații sexuale cu partea vătămată, iar după consumarea lor i-a comunicat că a filmat-o cu telefonul mobil și va posta imaginile pe internet. După consumarea faptei, partea vătămată s-a deplasat la locuința martorilor C.G.R. (prietena sa) și B.E. (mama martorei C.G.R.), cărora le-a relatat plângând cele ce i s-au întâmplat.

Raportul de constatare medico-legală din 20 ianuarie 2009 întocmit de Cabinetul medico-legal Sighetu Marmației confirmă existența unor relații sexuale recente, din 9 ianuarie 2009. Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: procesul-verbal de consemnare a plângerii părții vătămate, declarația părții vătămate, raportul de constatare medico-legală, procesul-verbal de cercetare la locul faptei, copia certificatului de naștere a părții vătămate, depozițiile martorilor B.E., C.G.R., I.A., F.O. și B.I., procesul-verbal de confruntare dintre inculpat și partea vătămată, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 78/A din 9 iunie 2010, a respins apelul declarat de inculpat ca nefondat, apel ce a vizat nelegalitatea sentinței atacate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, invocând drept temei dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., învederând că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât nu a cunoscut vârsta victimei, astfel că se impune achitarea (fără a indica temeiul juridic). Totodată, inculpatul a arătat că greșit s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare, întrucât a doua infracțiune a fost săvârșită în perioada minoratului, și nu constituie primul termen al recidivei.

Recursul nu este fondat. Art. 385 9 pct. 18, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 18 6 din Legea nr. 356/2006, invocat de recurent prin primul motiv de recurs, prevede că o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Rezultă că motivul de recurs invocat se referă la o eroare gravă de fapt, aceasta trebuie să fie gravă și să fi fost comisă de către instanța de fond. Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fie influențată asupra soluției adoptate.

Așadar, prin „eroare de fapt” se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. În ceea ce privește cerința ca eroarea de fapt să fie „gravă”, trebuie să se înțeleagă că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influențat soluția procesului. În speță, aceste cerințe impuse de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.

nu sunt întrunite, instanța de fond, în urma analizei critice a tuturor probelor administrate, a reținut o corectă situație de fapt și a încadrat corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în dispozițiile art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât victima nu împlinise vârsta de 15 ani la data săvârșirii infracțiunii. Faptul că inculpatul cunoștea vârsta părții vătămate rezultă din declarațiile acesteia, care în repetate rânduri i-a comunicat câți ani are. Mai mult, inculpatul îi cunoștea colegele, știa că este elevă în clasa a VIII-a, deplasându-se de mai multe ori la școala generală și deci că victima nu împlinise vârsta de 15 ani. Aceste declarații se coroborează că certificatul de naștere al minorei, cu planșele foto reprezentând-o pe aceasta și din care rezultă că fizionomia părții vătămate este specifică unei minore sub 15 ani, precum și cu procesul-verbal de confruntare între inculpat și partea vătămată.

În consecință, în cauză nu s-a comis o eroare gravă de fapt, instanța de fond s-a întemeiat, pentru a reține alin. (3) din art. 197 C. pen., pe probele administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, probe din care rezultă că inculpatul a cunoscut cu certitudine vârsta victimei, astfel că primul motiv de recurs nu este fondat. De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării unei pedepse anterioare aplicate inculpatului, pe motive că această sancțiune a fost aplicată pentru o faptă comisă în perioada minoratului, condamnare ce nu poate constitui primul termen al recidivei, așa încât, comiterea unei noi infracțiuni nu trebuie să-i agraveze situația.

Într-adevăr, inculpatul a comis infracțiunea de viol în perioada termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 217 din 21 mai 2007 a Judecătoriei Sighetu Marmației, pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., comisă în timp ce era minor. Prin Sentința penală nr. 217 din 21 mai 2007, rămasă definitivă la data de 1 iunie 2007, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat pe o perioadă de 2 ani. Or, inculpatul a comis infracțiunea de viol la data de 9 ianuarie 2009, cu mult înainte de împlinirea termenului de încercare. În cauză, instanța de fond nu a reținut starea de recidivă raportat la fapta comisă în perioada minoratului, dar a făcut aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen.

privind revocarea suspendării, revocare ce era obligatorie atâta vreme cât legea penală nu face distincție după cum infractorul a comis fapta anterioară în timp ce era minor sau când devenise major. Ca atare, hotărârile pronunțate în cauză sunt temeinice și legale, motiv pentru care recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul V.R.M împotriva Deciziei penale nr. 78/A din 9 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 septembrie 2010. Procesat de GGC - AZ