ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3223/2010

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 83A din 12 februarie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost

condamnat inculpatul V.R.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 1 an pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197

alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) și 76 lit. a) din același

cod.

În temeiul art. 83 C. pen., s-a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin

Sentința penală nr. 217 din 21 mai 2010 a Judecătoriei Sighetu Marmației, în

final inculpatul urmând a executa 5 ani închisoare și 1 an interzicerea unor

drepturi.

A fost computată perioada reținerii

preventive de 24 ore (de la 14 aprilie 2009 la 15 aprilie 2009).

Conform art. 14 și art. 998 C. civ.,

inculpatul a fost obligat să plătească părții civile B.E.C. suma de 3.000 euro

în echivalentul în RON, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt.

Inculpatul V.R.M. și partea civilă B.E.C. (în

vârstă de 14 ani la data comiterii faptei) se cunosc de mai mulți ani,

frecventând aceeași discotecă. La data de 8 ianuarie 2009, prin mesaj SMS, au

stabilit să se întâlnească în ziua următoare în P.D. din S.M.

Conform înțelegerii, cei doi s-au întâlnit în

parc, s-au plimbat, după care inculpatul a început să o atingă pe partea

vătămată în zona organelor genitale. Sesizând intenția inculpatului de a

întreține relații sexuale, victima a refuzat, s-a opus, însă inculpatul a

insistat și a amenințat-o că îl va chema pe numitul D.L., zis „N.”, aflat în

apropiere cu alți prieteni, spunându-i că „ori vrei, ori îi chem pe ăștia”.

În acest context, inculpatul a întreținut

relații sexuale cu partea vătămată, iar după consumarea lor i-a comunicat că a

filmat-o cu telefonul mobil și va posta imaginile pe internet.

După consumarea faptei, partea vătămată s-a

deplasat la locuința martorilor C.G.R. (prietena sa) și B.E. (mama martorei

C.G.R.), cărora le-a relatat plângând cele ce i s-au întâmplat.

Raportul de constatare medico-legală din 20

ianuarie 2009 întocmit de Cabinetul medico-legal Sighetu Marmației confirmă

existența unor relații sexuale recente, din 9 ianuarie 2009.

Situația de fapt expusă a fost stabilită pe

baza următoarelor mijloace de probă: procesul-verbal de consemnare a plângerii

părții vătămate, declarația părții vătămate, raportul de constatare

medico-legală, procesul-verbal de cercetare la locul faptei, copia

certificatului de naștere a părții vătămate, depozițiile martorilor B.E.,

C.G.R., I.A., F.O. și B.I., procesul-verbal de confruntare dintre inculpat și

partea vătămată, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, probe

coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr.

78/A din 9 iunie 2010, a respins apelul declarat de inculpat ca nefondat, apel

ce a vizat nelegalitatea sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

inculpatul a declarat recurs, invocând drept temei dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., învederând că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de

fapt, întrucât nu a cunoscut vârsta victimei, astfel că se impune achitarea

(fără a indica temeiul juridic).

Totodată, inculpatul a arătat că greșit s-a

dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an

închisoare, întrucât a doua infracțiune a fost săvârșită în perioada

minoratului, și nu constituie primul termen al recidivei.

Recursul nu este fondat.

Art. 385

9

pct. 18, așa cum a fost

modificat prin art. I pct. 18

6

din Legea nr. 356/2006, invocat de

recurent prin primul motiv de recurs, prevede că o hotărâre este supusă casării

atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință

pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Rezultă că motivul de recurs invocat se

referă la o eroare gravă de fapt, aceasta trebuie să fie gravă și să fi fost

comisă de către instanța de fond.

Acest caz de casare presupune o evidentă

stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor

ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu

condiția să fie influențată asupra soluției adoptate.

Așadar, prin „eroare de fapt” se înțelege o

greșită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există

o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se

consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra

existența unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă

reiese contrariul.

În ceea ce privește cerința ca eroarea de

fapt să fie „gravă”, trebuie să se înțeleagă că nu orice eroare asupra faptelor

atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influențat

soluția procesului.

În speță, aceste cerințe impuse de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. nu sunt întrunite, instanța de fond, în urma analizei

critice a tuturor probelor administrate, a reținut o corectă situație de fapt

și a încadrat corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în

dispozițiile art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât victima nu împlinise

vârsta de 15 ani la data săvârșirii infracțiunii.

Faptul că inculpatul cunoștea vârsta părții

vătămate rezultă din declarațiile acesteia, care în repetate rânduri i-a

comunicat câți ani are. Mai mult, inculpatul îi cunoștea colegele, știa că este

elevă în clasa a VIII-a, deplasându-se de mai multe ori la școala generală și

deci că victima nu împlinise vârsta de 15 ani.

Aceste declarații se coroborează că

certificatul de naștere al minorei, cu planșele foto reprezentând-o pe aceasta

și din care rezultă că fizionomia părții vătămate este specifică unei minore

sub 15 ani, precum și cu procesul-verbal de confruntare între inculpat și

partea vătămată.

În consecință, în cauză nu s-a comis o eroare

gravă de fapt, instanța de fond s-a întemeiat, pentru a reține alin. (3) din

art. 197 C. pen., pe probele administrate atât în faza de urmărire penală, cât

și în faza de cercetare judecătorească, probe din care rezultă că inculpatul a

cunoscut cu certitudine vârsta victimei, astfel că primul motiv de recurs nu

este fondat.

De asemenea, nu este întemeiată nici critica

referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării unei pedepse anterioare

aplicate inculpatului, pe motive că această sancțiune a fost aplicată pentru o

faptă comisă în perioada minoratului, condamnare ce nu poate constitui primul

termen al recidivei, așa încât, comiterea unei noi infracțiuni nu trebuie să-i

agraveze situația.

Într-adevăr, inculpatul a comis infracțiunea

de viol în perioada termenului de încercare al suspendării condiționate a

executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 217

din 21 mai 2007 a Judecătoriei Sighetu Marmației, pentru infracțiunea de

șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., comisă în timp ce era minor.

Prin Sentința penală nr. 217 din 21 mai 2007,

rămasă definitivă la data de 1 iunie 2007, inculpatul a fost condamnat la

pedeapsa de 1 an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat pe

o perioadă de 2 ani. Or, inculpatul a comis infracțiunea de viol la data de 9

ianuarie 2009, cu mult înainte de împlinirea termenului de încercare.

În cauză, instanța de fond nu a reținut

starea de recidivă raportat la fapta comisă în perioada minoratului, dar a

făcut aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. privind revocarea suspendării,

revocare ce era obligatorie atâta vreme cât legea penală nu face distincție

după cum infractorul a comis fapta anterioară în timp ce era minor sau când

devenise major.

Ca atare, hotărârile pronunțate în cauză sunt

temeinice și legale, motiv pentru care recursul declarat de inculpat va fi

respins, ca nefondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul V.R.M împotriva Deciziei penale nr. 78/A din 9 iunie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de

400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20

septembrie 2010.

Procesat

de GGC - AZ