ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1380/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios, administrativ și fiscal, reclamanta SC S.R. SA Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M. București, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 1 noiembrie 2007. În motivarea cererii societatea reclamantă a arătat că în urma inspecției financiare generale efectuată pe perioada 20 decembrie 2002 -31 decembrie 2005 s-a stabilit, prin decizia a cărei suspendare se solicită, obligația de plată la Fondul pentru Mediu în sumă totală de 3.458.617 RON. Prin sentința civilă nr. 20/CA din 10 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios, administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC S.R.

SA și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 1 noiembrie 2007 până la soluționarea dosarului de către instanța de fond. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că există îndoieli în ceea ce privește baza de calcul a sumei impuse prin decizia atacată coroborat cu faptul că reclamanta a plătit o parte din sumă, iar riscul producerii unei vătămări ireparabile reclamantei prin blocarea conturilor este reală, față de cuantumul ridicat al sumei impuse. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub două aspecte care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs dezvoltate în scris recurenta-pârâtă susține următoarele: 1. Hotărârea instanței a fost dată cu nesocotirea formelor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sub sancțiunea nulității. Astfel, deși în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. societatea reclamantă trebuia să depună o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei, contestate, instanța a fixat-o la nivelul de 10%, iar în fapt s-a achitat cu acest titlu numai suma de 173.000,00 RON, deci cca. 5% din suma contestată de 3.458.617 RON. 2. Hotărârea primei instanțe a fost dată tară temei legal și cu încălcarea legii.

Se susține că reclamanta nu a probat împrejurări de fapt și de drept de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat și nici o pagubă iminentă în patrimoniul său, iar situația că prin cuantumul ridicat al sumei datorate s-ar perturba grav activitatea societății nu este de natură a satisface cerințele legii privind admisibilitatea cererii de suspendare, mai ales în lipsa unor documente justificative. Recursul este nefondat. Analizând actele dosarului, motivele de nelegalitate invocate de recurent și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță niciun motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, introducerea contestației pe calea administrativă de atacat nu suspendă executarea actului administrativ- fiscal. Același text de lege prevede însă, prin alin. (2), că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/204, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 RON.

În considerarea acestor prevederi legale, la termenul din 13 decembrie 2007, instanța de fond a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a depune o cauțiune de 10% din cuantumul sumei contestate, ulterior fiind depusă și atașată la dosar dovada consemnării sumei de 173.000 RON cu acest titlu. Prin contestația formulată împotriva actului administrativ- fiscal în discuție, reclamanta a susținut că organele de control au stabilit o obligație de plată mai mare cu 1.731.131 RON față de evidențele sale contabile, înțelegând să conteste această sumă din totalul bazei de calcul în sumă de 1.057.481RON, determinată în mod nereal și nelegal.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă la dosar în acest stadiu procesual, intimata-reclamantă a precizat că, ulterior respingerii respectivei contestații de către A.F.M., a sesizat instanța de contencios administrativ competentă, solicitând anularea, în parte, a deciziei emise în baza raportului fiscal, pentru aceeași sumă de 1.731.131 RON. Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că obligația de consemnare a cauțiunii, în cuantumul fixat, a fost îndeplinită, criticile recurentei circumscrise pretinsei neobservări a cerințelor impuse de lege pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ-fiscal contestat nefiind justificate. Potrivit art. 14 din Legea nr. 55472004, care, coroborat cu art. 215 alin. (12) din O.G.

nr. 927/2003, ce a constituit temeiul legal al cererii reclamantei și prin prisma căruia a fost examinată temeinicia acesteia, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului până la pronunțarea instanței de fond. Necesitatea asigurării unei protecții jurisdicționale provizorii persoanelor ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor acte administrative (în speță contribuabilului) este recunoscută și în plan european, prin recomandarea adoptată de Consiliul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, aplicabilă și României.

Potrivit acestei recomandări, instanța, în calitate de autoritate jurisdicțională chemată să decidă măsura de protecție provizorie, trebuie să țină cont de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente și să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat și când există un argument juridic aparent valabil față de nelegalitatea lui.

Raportat la circumstanțele cauzei și având în vedere actele depuse la dosar din care rezultă existența unor îndoieli în ceea ce privește determinarea bazei de impunere, disponibilitatea reclamantei de a-și onora obligațiile fiscale, achitând parțial sumele apreciate ca fiind real datorate, precum și iminența unei pagube grave prin blocarea activității, prima instanță a concluzionat în mod corect că sunt îndeplinite aceste cerințe legale, fiind necesară luarea măsurii de protecție provizorie a suspendării executării actului administrativ-fiscal contestat, până la pronunțarea instanței de fond. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.F.M. București, împotriva sentinței civile nr. 20 din 10 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2008.