ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2748/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

contestației de fată;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1308 din

25 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibil recursul declarat de

intimatul S.D. împotriva sentinței penale nr. 128 din 15 noiembrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

A obligat

recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a

pronunța această hotărâre, în esență, s-au reținut următoarele:

Prin

rezoluția procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 124/P/2011

din 27 iulie 2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații B.E.

și S.D., cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215, 246,

290, 292 și 323 C. pen.

Pentru a dispune

astfel, procurorul a reținut că în cauză, s-a formulat o plângere de către petentul

C.A. împotriva executorului judecătoresc B.E. și a avocatului S.D. nefiind vorba

de săvârșirea vreunei infracțiuni pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune,

fals în declarații, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și asociere

în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Din verificările

și actele premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că cele sesizate nu se confirmă,

activitățile efectuate de executorul judecătoresc fiind desfășurate în baza sentințelor

civile judecătorești și niciuna din acțiunile executorului judecătoresc, nu au fost

desființate de instanța de judecată și, pe cale de consecință, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale.

Întrucât s-a reținut

că în cauză nu este vorba de săvârșirea unei infracțiuni s-a dispus neînceperea

urmăririi penale în cauză.

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere petentul C.A. la procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Bacău, plângere care a fost respinsă prin rezoluția

nr. 567/II/2 din 04 octombrie 2011.

Pentru a dispune

astfel, procurorul general a reținut următoarele:

În urma verificărilor

efectuate s-a stabilit că prin sentința civilă nr. 2392 din 01 noiembrie 2006 a

Judecătoriei Moinești, s-a admis acțiunea formulată de către reclamantul S.D.I.

și s-a dispus evacuarea pârâților C.A. și V.M. dintr-un imobil situat în Moinești,

județul Bacău, proprietatea reclamantului.

Pe parcursul cercetării

judecătorești, numitul S.D.I. a fost asistat de către avocat S.D., care a apărat

partea conform contractului de asistență juridică încheiat.

Ulterior, numitul

S.D.I. a solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești, adresându-se

în acest sens executorului judecătoresc B.E. După încuviințarea executării silite,

cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, s-a procedat la executarea sentinței

civile nr. 2392/2006 a Judecătoriei Moinești prin evacuarea petentului din imobil.

Deși petentul

a contestat modalitatea punerii în executare silită a sentinței civile respective,

toate contestațiile la executare au fost respinse.

Astfel, nu s-a

putut reține în sarcina executorului judecătoresc B.E. sau a avocatului S.D. comiterea

vreunei fapte de natură penală, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu în

mod corect și conform dispozițiilor legale.

Împotriva rezoluției

procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 124/P/2011, în

temeiul prevăzut de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. a formulat plângere

petentul C.A. solicitând, în esență, desființarea rezoluției atacate și trimiterea

cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimați având în

vedere că procurorul nu s-a pronunțat cu privire la infracțiunea prev. de art. 291

C. pen. și, totodată, rezoluția atacată nu este motivată nici în fapt nici în drept,

iar pe de altă parte atâta timp cât nu s-a atașat dosarul de executare, cercetarea

penală este incompletă.

Prin sentința

penală nr. 128 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția

penală, cauze minori și familie, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. b)

C. proc. pen., s-a admis plângerea petentului C.A., formulată împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale nr. 124/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Bacău, din 27 iulie 2011.

S-a desființat

rezoluția sus-menționată și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina

acestuia.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a constatat că plângerea formulată este fondată

având în vedere următoarele motive:

Potrivit art.

200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și a stabilirii

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul să se dispună trimiterea

în judecată. Din definiția dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage

concluzia că aceasta constă, în primul rând, în strângerea de probe cu privire la

învinuirea adusă unei persoane, iar în al doilea rând constă în evaluarea acestor

probe pentru luarea unei hotărâri cu privire la continuarea procesului penal prin

trimiterea în judecată a inculpatului sau cu privire la încetarea activității în

această fază procesuală.

Pentru combaterea

tuturor infracțiunilor săvârșite, organele de urmărire penală trebuie să fie informate

cu privire la fiecare infracțiune ce s-a comis și cu privire la fiecare făptuitor.

În acest scop, legea a reglementat modurile de sesizare a organelor de urmărire

penală care, în ansamblul lor, acoperă posibilitățile previzibile de cunoaștere

a criminalității reale.

Așadar, modul

de sesizare a organelor de urmărire penală este, în primul rând, un mijloc prin

care organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni.

Dar modul de sesizare nu este un mijloc de informare, ci are efectul de a obliga

organul de urmărire penală să se pronunțe cu privire începerea sau neînceperea urmăririi

penale pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.

S-a arătat că

în cauza de față, procurorul nu s-a pronunțat cu privire la infracțiunea de uz de

fals prev. de art. 291 C. pen., deși a fost sesizat prin plângerea petentului.

Procurorul dispune

neînceperea urmăririi penale prin rezoluție motivată care trebuie să cuprindă, pe

lângă mențiunile generale, și datele privind fapta și persoana la care se referă,

precum și temeiurile de fapt și de drept care au determinat soluția.

Statul de drept

nu acceptă darea unei soluții discreționare, care să nu fie întemeiată pe o motivare

rațională, de natură să convingă despre legalitatea și justețea acesteia. Lipsa

de motivare a soluției face ca rezoluția procurorului să nu fie convingătoare, să

lase o suspiciune asupra conformității sale cu legea și adevărul.

În speță, rezoluția

procurorului nr. 124/P/2011 nu cuprinde motivarea cu privire la infracțiunile cu

care a fost sesizat, limitându-se doar la mențiunea că „niciuna din activitățile

executorului judecătoresc nu au fost desființate de instanța de judecată”.

S-a arătat că

nu s-a făcut nicio referire la situația de fapt, la activitatea intimatului S.D.,

nu s-a analizat probatoriul administrat, Curtea de apel fiind astfel în imposibilitate

de a se pronunța asupra temeiniciei și legalității soluției date.

De asemenea, Curtea

e apel a apreciat că cercetarea penală efectuată în cauză, este superficială, impunându-se

completarea probatoriului cu atașarea dosarului de executare întocmit de executorul

judecătoresc B.E., pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimatul S.D., fără a prezenta motivele

de casare.

Prin decizia penală

nr. 1308 din 25 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil.

A reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, persoana vătămată, precum și

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere

la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță.

De asemenea, a

reținut în virtutea aceluiași text de lege că judecătorul, soluționând plângerea,

o poate respinge ca nefondată prin sentință sau o poate admite și desființând rezoluția

sau ordonanța atacată, trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii

urmăririi penale, ca în cauza de față, iar potrivit art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. 18 pct. 39 din Legea

nr. 202/2010, hotărârea judecătorului, pronunțată potrivit alin. (8), este definitivă.

Și ca atare, a

constatat că împotriva sentinței pronunțată în temeiul art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen. nu mai poate fi exercitată vreo cale de atac, așa încât recursul

declarat de intimat este inadmisibil și urmează a fi respins în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-intimat a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Împotriva deciziei

penale nr. 1308 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011, a formulat contestație în

anulare S.D., a solicitat anularea hotărârii atacate, invocând în mod generic cazul

de contestație în anulare prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Examinând în principiu

contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și

nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict

și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia

o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor

judecătorești definitive.

Tocmai caracterul

de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare

a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura

de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a

fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)

1

, cu privire la care existau

probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile

art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării

în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație,

instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o

hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ

prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus

ori se invocă dovezi existente la dosar.

Se constată că,

în cauză, contestatorul deși a menționat în cerere cazul de contestație în anulare

prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. acesta a fost invocat în mod formal,

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost îndeplinită conform legii.

Mai mult, contestatorul

S.D. la termenul la care a fost soluționat recursul a formulat și o cerere.

Potrivit art.

386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a)-e) din același text.

Având în vedere

că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea

de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este

făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre

cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestației depune ori

invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea „per a contrario” rezultă

că în situația în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită,

soluția este respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Față de dispozițiile

legale menționate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare

formulată de contestatorul S.D. împotriva deciziei penale nr. 1308 din 25 aprilie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 652/32/2011, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul S.D. împotriva deciziei penale

nr. 1308 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 septembrie 2012.