ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2748/2012

Asupra contestației de fată; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 1308 din 25 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibil recursul declarat de intimatul S.D. împotriva sentinței penale nr. 128 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. A obligat recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, în esență, s-au reținut următoarele: Prin rezoluția procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 124/P/2011 din 27 iulie 2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații B.E.

și S.D., cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215, 246, 290, 292 și 323 C. pen. Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut că în cauză, s-a formulat o plângere de către petentul C.A. împotriva executorului judecătoresc B.E. și a avocatului S.D. nefiind vorba de săvârșirea vreunei infracțiuni pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în declarații, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Din verificările și actele premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că cele sesizate nu se confirmă, activitățile efectuate de executorul judecătoresc fiind desfășurate în baza sentințelor civile judecătorești și niciuna din acțiunile executorului judecătoresc, nu au fost desființate de instanța de judecată și, pe cale de consecință, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Întrucât s-a reținut că în cauză nu este vorba de săvârșirea unei infracțiuni s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul C.A. la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 567/II/2 din 04 octombrie 2011. Pentru a dispune astfel, procurorul general a reținut următoarele: În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că prin sentința civilă nr. 2392 din 01 noiembrie 2006 a Judecătoriei Moinești, s-a admis acțiunea formulată de către reclamantul S.D.I. și s-a dispus evacuarea pârâților C.A. și V.M. dintr-un imobil situat în Moinești, județul Bacău, proprietatea reclamantului.

Pe parcursul cercetării judecătorești, numitul S.D.I. a fost asistat de către avocat S.D., care a apărat partea conform contractului de asistență juridică încheiat. Ulterior, numitul S.D.I. a solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești, adresându-se în acest sens executorului judecătoresc B.E. După încuviințarea executării silite, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, s-a procedat la executarea sentinței civile nr. 2392/2006 a Judecătoriei Moinești prin evacuarea petentului din imobil. Deși petentul a contestat modalitatea punerii în executare silită a sentinței civile respective, toate contestațiile la executare au fost respinse. Astfel, nu s-a putut reține în sarcina executorului judecătoresc B.E.

sau a avocatului S.D. comiterea vreunei fapte de natură penală, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu în mod corect și conform dispozițiilor legale. Împotriva rezoluției procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 124/P/2011, în temeiul prevăzut de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. a formulat plângere petentul C.A. solicitând, în esență, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimați având în vedere că procurorul nu s-a pronunțat cu privire la infracțiunea prev. de art. 291 C. pen. și, totodată, rezoluția atacată nu este motivată nici în fapt nici în drept, iar pe de altă parte atâta timp cât nu s-a atașat dosarul de executare, cercetarea penală este incompletă.

Prin sentința penală nr. 128 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., s-a admis plângerea petentului C.A., formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 124/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, din 27 iulie 2011. S-a desființat rezoluția sus-menționată și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că plângerea formulată este fondată având în vedere următoarele motive: Potrivit art. 200 C. proc.

pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și a stabilirii răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată. Din definiția dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage concluzia că aceasta constă, în primul rând, în strângerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane, iar în al doilea rând constă în evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri cu privire la continuarea procesului penal prin trimiterea în judecată a inculpatului sau cu privire la încetarea activității în această fază procesuală. Pentru combaterea tuturor infracțiunilor săvârșite, organele de urmărire penală trebuie să fie informate cu privire la fiecare infracțiune ce s-a comis și cu privire la fiecare făptuitor.

În acest scop, legea a reglementat modurile de sesizare a organelor de urmărire penală care, în ansamblul lor, acoperă posibilitățile previzibile de cunoaștere a criminalității reale. Așadar, modul de sesizare a organelor de urmărire penală este, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni. Dar modul de sesizare nu este un mijloc de informare, ci are efectul de a obliga organul de urmărire penală să se pronunțe cu privire începerea sau neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea cu care a fost sesizat. S-a arătat că în cauza de față, procurorul nu s-a pronunțat cu privire la infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen., deși a fost sesizat prin plângerea petentului.

Procurorul dispune neînceperea urmăririi penale prin rezoluție motivată care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile generale, și datele privind fapta și persoana la care se referă, precum și temeiurile de fapt și de drept care au determinat soluția. Statul de drept nu acceptă darea unei soluții discreționare, care să nu fie întemeiată pe o motivare rațională, de natură să convingă despre legalitatea și justețea acesteia. Lipsa de motivare a soluției face ca rezoluția procurorului să nu fie convingătoare, să lase o suspiciune asupra conformității sale cu legea și adevărul. În speță, rezoluția procurorului nr. 124/P/2011 nu cuprinde motivarea cu privire la infracțiunile cu care a fost sesizat, limitându-se doar la mențiunea că „niciuna din activitățile executorului judecătoresc nu au fost desființate de instanța de judecată”.

S-a arătat că nu s-a făcut nicio referire la situația de fapt, la activitatea intimatului S.D., nu s-a analizat probatoriul administrat, Curtea de apel fiind astfel în imposibilitate de a se pronunța asupra temeiniciei și legalității soluției date. De asemenea, Curtea e apel a apreciat că cercetarea penală efectuată în cauză, este superficială, impunându-se completarea probatoriului cu atașarea dosarului de executare întocmit de executorul judecătoresc B.E., pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimatul S.D., fără a prezenta motivele de casare. Prin decizia penală nr. 1308 din 25 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil.

A reținut că, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. De asemenea, a reținut în virtutea aceluiași text de lege că judecătorul, soluționând plângerea, o poate respinge ca nefondată prin sentință sau o poate admite și desființând rezoluția sau ordonanța atacată, trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, ca în cauza de față, iar potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului, pronunțată potrivit alin. (8), este definitivă. Și ca atare, a constatat că împotriva sentinței pronunțată în temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. nu mai poate fi exercitată vreo cale de atac, așa încât recursul declarat de intimat este inadmisibil și urmează a fi respins în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-intimat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva deciziei penale nr. 1308 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011, a formulat contestație în anulare S.D., a solicitat anularea hotărârii atacate, invocând în mod generic cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. Examinând în principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive. Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Se constată că, în cauză, contestatorul deși a menționat în cerere cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc.

pen. acesta a fost invocat în mod formal, procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost îndeplinită conform legii. Mai mult, contestatorul S.D. la termenul la care a fost soluționat recursul a formulat și o cerere. Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a)-e) din același text. Având în vedere că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc.

pen., în sprijinul contestației depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea „per a contrario” rezultă că în situația în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită, soluția este respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare. Față de dispozițiile legale menționate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul S.D. împotriva deciziei penale nr. 1308 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.D. împotriva deciziei penale nr. 1308 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 652/32/2011. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2012.