ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4924/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 19914 din 28 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr.

60144/3/2010 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.D. SA București împotriva

pârâtei SC A.C.C. SRL Bacău.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 153.501,68 RON, compusă din 82.904,59 RON, diferență

preț și penalități de întârziere în cuantum de 70.597,09 RON conform contractului

de antrepriză încheiat între părți la data de 23 august 2009, pentru o durată

de 3 luni, prelungită prin actul adițional din 07 ianuarie 2008, până la data

de 20 ianuarie 2008.

Contravaloarea lucrărilor efectuate de

reclamantă, în calitate de prestator a fost achitată de pârâtă în numerar și prin

compensare, în litigiu rămânând o diferență de preț în cuantumul anterior menționat,

precum și penalitățile de întârziere aferente.

Raportat la dispozițiile din contract și

pe baza probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor întocmite de părți la concilierea

directă, prima instanță a stabilit că reclamanta nu și-a îndeplinit la termen obligațiile

contractuale asumate și nu a contestat dreptul pârâtei de a pretinde penalitățile

de întârziere conform contractului.

În acest sens s-a argumentat că în procesul-verbal

încheiat la data de 11 noiembrie 2009 când a avut loc concilierea directă s-a consemnat

că pârâta a emis trei facturi pentru penalitățile de întârziere în sumă de 82.908,61

RON și că există un sold debitor de 5.730,26 RON, părțile convenind să se întâlnească

ulterior pentru a clarifica această diferență, sens în care la data de 24 noiembrie

2009 reclamanta a emis factura storno pentru suma de 5.734,26 RON.

În acest context, Tribunalul a apreciat

cu privire la compensarea datoriilor reciproce, invocată de pârâtă, că în cauză

s-a tăcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1143, 1144 C. civ.,

astfel încât a operat compensația legală, care are efectul stingerii creanțelor

reciproce întocmai ca și plata, situație în care pârâta nu datorează reclamantei

nici debitul principal și nici penalități de întârziere.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis

prin decizia nr. 65 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a

civilă, cu consecința schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii reclamantei

și obligării pârâtei la plata sumelor solicitate.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel

a arătat că tribunalul a aplicat greșit dispozițiile art. 1144 C. civ., deoarece

în condițiile contestării debitului de către reclamantă, pârâta nu a probat existența

unei creanțe certe, lichide și exigibile , situație în care compensarea nu mai are

caracter legal, ci poate opera doar pe cale judecătorească. Însă nici această ipoteză

nu poate fi examinată în absența unei cereri reconvenționale formulată de pârâtă

în conformitate cu art. 119 alin. (1) C. proc. civ., fiind irelavant faptul că această

cerere ar fi intrat sub incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 raportat

la starea de insolvență a reclamantei. Pe de altă parte, s-a reținut că prin opunerea

compensării, implicit pârâta a recunoscut existența și certitudinea creanței pretinse

cu titlu de diferență de preț, motiv pentru care a admis acțiunea inclusiv pentru

penalitățile calculate conform clauzei penale inserate în convenția părților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC A.C.C. SRL Bacău criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În privința motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de

apel a reținut în mod greșit caracterul litigios al creanței opuse reclamantei,

concluzionând eronat că această creanță nu poate avea puterea recunoscută de

art. 1144 C. civ., în condițiile în care la concilierea

directă reclamanta a recunoscut această

creanță, părțile convenind că există doar o diferență de sold într-un cuantum inferior

celui solicitat cu titlu de debit principal, pentru care reclamanta a emis ulterior

o factură storno.

Dispozițiile art. 1144 C. civ. au fost

invocate ca o apărare de fond, în sensul că a intervenit compensarea legală, motiv

pentru care nu era necesară învestirea instanței cu o cerere reconvențională, deoarece

nu s-a solicitat compensarea judiciară.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează înlăturarea aplicării dispozițiilor

art. 1144 C. civ. ca urmare a aprecierii eronate cu privire la certitudinea și existența

creanței sale.

Analizând recursul pârâtei prin prisma

motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte, constată

că este fondat, cu precizarea că deși recurenta a invocat și dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor relevă doar incidența prevederilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1144 C. civ.

În

conformitate cu art. 1144 C. civ., „compensația se operează

de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta;

cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată

și până la concurența cotitătii lor respective”.

Din această perspectivă, contrar celor

reținute prin decizia recurată, în speță a operat compensația legală a datoriilor

reciproce ale părților, în condițiile în care prin concilierea directă, adică anterior

sesizării instanței, reclamanta și pârâta au stabilit că, în realitate, există un

debit într-un cuantum mult inferior celui care a format obiectul litigiului, situație

reglementată ulterior, dar anterior introducerii acțiunii prin emiterea de către

reclamantă a unei facturi storno.

De altfel, deși instanța de apel a argumentat

că prin invocarea compensației, pârâta implicit a recunoscut debitul principal,

pentru identitate de rațiune, prin emiterea facturii storno, ulterior concilierii

directe, rezultă că și reclamanta a recunoscut pretențiile pârâtei ceea ce exclude

caracterul litigios al creanței acesteia, cu consecința că erau îndeplinite condițiile

pentru a opera stingerea reciprocă a creanței părților, în această modalitate, cerințele

art. 1144 C. civ. fiind îndeplinite.

În condițiile în care pârâta a invocat

stingerea obligației sale de plată prin compensație legală și nu a solicitat să

se constate că a intervenit compensația judiciară, formularea unei cereri reconvenționale

era lipsită de utilitate.

În concluzie, dispozițiile art. 1144

C. civ. au fost greșit aplicate, astfel încât critica întemeiată pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, iar recursul pârâtei va fi admis, în

conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința modificării deciziei

recurate în sensul respingerii apelului reclamantei.

Fiind în culpă procedurală, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., intimata va fi obligată și la plata sumei de 3.151

RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

A.C.C. SRL Bacău împotriva deciziei civile nr. 65 din 13 februarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o modifică, în sensul

că respinge apelul declarat de reclamanta SC D.D. SA București, prin administrator

judiciar T.A. SPRL București, împotriva sentinței nr. 19914 din 28 octombrie 2011

a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Obligă intimata-reclamantă SC D.D. SA București,

prin administrator judiciar T.A. SPRL București, să-i achite recurentei-pârâte SC

A.C.C. SRL Bacău suma de 3.151 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.