ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 574/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la data de 03

august 2012 contestatoarea SC O.M.V. P. SA a formulat contestație la executare,

în contradictoriu cu intimații S.L. și B.E.J. B.J., solicitând instanței

anularea procedurii de executare silită ce face obiectul Dosarului de executare

nr. 121/2012 al B.E.J. B.J.

În motivarea acțiunii, contestatoarea a arătat că executarea

silită este nelegală întrucât suma de bani stabilită prin titlul executoriu a

fost executată silit prin poprire asupra conturilor bancare aparținând SC O.M.V.

SA, deschise la terțul poprit B.C.R. SA.

Prin sentința civilă nr. 2934 din 27 septembrie 2012,

Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a contestației la executare în,

favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, în a cărei circumscripție se află

sediul terțului poprit.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, cauza a

fost înregistrată la data de 9 octombrie 2012, iar prin sentința civilă nr. 18277

din 26 noiembrie 2012 s-a admis excepția necompetenței teritoriale, fiind

declinată competența de soluționare a contestației la executare în favoarea

Judecătoriei Onești.

Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că o

instanță devine „instanță de executare" în măsura în care există acte de

executare îndeplinite în raza sa teritorială. Astfel, legiuitorul nu a stabilit

câte o instanță de executare în raport de fiecare formă de executare, respectiv

prin poprire, executare silită mobiliară sau executare silită imobiliară.

Singura cerință ce trebuie îndeplinită pentru ca o instanță să devină instanța

de executare, și implicit să soluționeze contestația la executare, este ca în

raza acesteia să efectueze cel puțin un act de executare specific uneia dintre

formele mai sus indicate.

În măsura în care s-ar opina în sens contrar, s-ar

ajunge la situația în care am avea câte o instanță de executare în raport de

fiecare formă de executare, ceea ce este puțin probabil că ar fi și voința

legiuitorului și s-ar putea ajunge ca o instanța să stabilească o anumită

valoarea a creanței la momentul care se va analiza adresa de înființare a

popririi, iar altă instanță să stabilească o altă valoare a debitului cu ocazia

analizării legalității formelor de executare silită imobiliare, sau ca una

dintre cele două să constate că de fapt nu există o datorie a contestatoarei

către intimată.

În finalul considerentelor instanța a constatat că au

fost efectuate acte de executare silită specifice executării silite imobiliare

în raza teritorială de competență a Judecătoriei Onești, aceasta dobândind

calitatea de a putea fi considerată „instanță de executare".

Prin acțiunea introductivă contestatoarea a indicat că

solicită anularea actelor de executare silită din Dosarul nr. 121/2010 al B.E.J.

B.J., iar prin capătul opt al cererii de chemare in judecată și anularea

tuturor actelor de executare silită, a somațiilor emise, a proceselor-verbale

de cheltuieli de executare și a rapoartelor de expertiză, precum și a actelor

de executare ulterioare acestora, motiv pentru care s-a reținut că în mod cert

contestatoarea SC O.M.V. P. SA a înțeles să conteste inclusiv executarea silită

imobiliară pornită împotriva sa în Dosarul de executare nr. 121/2012 al B.E.J.

B.J.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict

negativ de competență în sensul art. 20 (2) C. proc. civ. ivit între cele două

instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, a

pronunțat regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Onești, pentru următoarele considerente:

Pentru emiterea regulatorului de competență este esențial

de precizat că, în speță, se pune în discuție competența teritorială, reglementată

de norme cu caracter imperativ, respectiv, art. 400 alin. (1) C. proc. civ.,

prin raportare la art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Art. 400 alin. (1) C. proc. civ. consacră regula de

bază în materia competenței teritoriale de soluționare a contestației la

executare, dispunând că, „Contestația se introduce la instanța de

executare".

Instanța de

executare este definită în art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

ca fiind

judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în

care legea dispune altfel.

În speță, prin încheierea din 29 iunie 2012 pronunțată

de Judecătoria Onești, în Dosarul nr. 3310/270/2012 a fost admisă cererea de

încuviințare a executării silite a debitoarei SC O.M.V. P. SA București, în

baza titlului executoriu - Decizia nr. 935 din 6 iunie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, iar din actele ce compun Dosarul de executare nr. 121/2012,

rezultă că împotriva contestatoarei au fost efectuate acte de executare

specifice executării silite prin poprire, respectiv adresa de înființare a

popririi din data de 26 iulie 2012, primită la data de 27 iulie 2012 de B.C.R. -

Sucursala Bacău, dar și a executării silite imobiliare, procesul-verbal de

situație din data de 30 iulie 2012 și somație imobiliară din data de 06 august 2012.

Chiar dacă nu s-a cerut încuviințarea executării silite

într-o anumită formă sau s-a cerut încuviințarea executării silite în toate

formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripția căreia se face

executarea" nu poate fi înțeleasă, doar în baza unei prezumții simple, ca

fiind instanța domiciliului debitorului, având în vedere și împrejurarea că,

față de art. 373

1

alin. (1) C. proc. civ., creditorul își poate

alege executorul, iar această alegere are consecințe și sub aspectul

competenței materiale și teritoriale în faza a doua a procesului civil, în

condițiile art. 373 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Prin raportarea art. 400 alin. (1) la art. 373 alin. (2) C.

proc. civ., potrivit căruia instanța de executare este judecătoria în raza

căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că,

soluționarea contestației la executare propriu-zisă este întotdeauna de

competența judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus-arătate

și în raport de obiectul cauzei - contestație la executare-, având în vedere

faptul că voința contestatoarei a fost de a introduce contestația la executare

la instanța în circumscripția căreia s-a pornit executarea silită, Înalta Curte

constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei

Onești și, în considerarea prevederilor art. 373 alin. (2) C. proc. civ.,

urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei

instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Onești.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.