ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1078/2013

Asupra

conflictului negativ de competență de față:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești, la data de 03 august 2012,

contestatoarea SC O.M.V.P. SA a formulat contestație la executare, în

contradictoriu cu intimații Z.M. și B.E.J. B.J., solicitând instanței anularea

procedurii de executare silită ce face obiectul dosarului de executare nr. 127/2012

al B.E.J. B.J.

În motivarea

acțiunii, contestatoarea a arătat că executarea silită este nelegală întrucât

suma de bani stabilită prin titlul executoriu a fost executată silit prin

poprire asupra conturilor bancare aparținând SC O.M.V. SA. deschise la terțul

poprit B.C.R. SA.

Prin sentința

civilă nr. 2942 din 27 septembrie 2012, Judecătoria Onești a admis excepția

necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Sectorului 3

București, în a cărei circumscripție se află sediul terțului poprit.

Pe rolul

Judecătoriei Sectorului 3 București, cauza a fost înregistrată la data de 9

octombrie 2012, iar prin sentința civilă nr. 18277 din 26 noiembrie 2012 s-a

admis excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de

soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Onești.

Judecătoria

Sectorului 3 București a reținut că o instanță devine „instanță de executare”

în măsura în care există acte de executare îndeplinite în raza sa teritorială.

Astfel, legiuitorul nu a stabilit câte o instanță de executare în raport de

fiecare formă de executare, respectiv prin poprire, executare silită mobiliară

sau executare silită imobiliară. Singura cerință ce trebuie îndeplinită pentru

ca o instanță să devină instanța de executare, și implicit să soluționeze

contestația la executare, este ca în raza acesteia să efectueze cel puțin un

act de executare specific uneia dintre formele mai sus indicate.

În măsura în care

s-ar opina în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care am avea câte o

instanță de executare în raport de fiecare formă de executare, ceea ce este

puțin probabil că ar fi și voința legiuitorului și s-ar putea ajunge ca o

instanța să stabilească o anumită valoarea a creanței la momentul care se va

analiza adresa de înființare a popririi, iar altă instanță să stabilească o

altă valoare a debitului cu ocazia analizării legalității formelor de executare

silită imobiliare, sau ca una dintre cele două să constate că de fapt nu există

o datorie a contestatoarei către intimată.

În finalul

considerentelor instanța a constatat că au fost efectuate acte de executare

silită specifice executării silite imobiliare în raza teritorială de competență

a Judecătoriei Onești, aceasta dobândind calitatea de a putea fi considerată

„instanță de executare”.

Prin acțiunea

introductivă contestatoarea a indicat că solicită anularea actelor de executare

silită din dosarul nr. 127/2012 al B.E.J. B.J., iar prin capătul opt al cererii

de chemare in judecată și anularea tuturor actelor de executare silită, a

somațiilor emise, a proceselor-verbale de cheltuieli de executare și a

rapoartelor de expertiză, precum și a actelor de executare ulterioare acestora,

motiv pentru care s-a reținut că în mod cert contestatoarea SC O.M.V.P. SA a

înțeles să conteste inclusiv executarea silită imobiliară pornită împotriva sa

în dosarul de executare nr. 127/2012 al B.E.J. B.J.

Înalta Curte,

constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 20

alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat

deopotrivă necompetente să judece pricina, a pronunțat regulatorul de

competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Onești, pentru următoarele considerente:

Pentru emiterea

regulatorului de competență este esențial de precizat că, în speță, se pune în

discuție competența teritorială, reglementată de norme cu caracter imperativ,

respectiv, art. 400 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 373 alin.

(2) din același cod.

Art. 400 alin.

(1) C. proc. civ., consacră regula de bază în materia competenței teritoriale

de soluționare a contestației la executare, dispunând că, „contestația se

introduce la instanța de executare”.

Instanța de

executare este definită în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind

judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în

care legea dispune altfel.

În speță, prin

încheierea din 29 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Onești, în dosarul nr. 3149/270/2012,

a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite a debitoarei SC O.M.V.P.

SA București, în baza titlului executoriu, decizia nr. 935 din 6 iunie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, iar din actele ce compun dosarul de

executare nr. 127/2012, rezultă că împotriva contestatoarei au fost efectuate

acte de executare specifice executării silite prin poprire, respectiv adresa de

înființare a popririi din data de 26 iulie 2012, primită la data de 27 iulie 2012

de B.C.R., sucursala Bacău, dar și a executării silite imobiliare,

procesul-verbal de situație din data de 30 iulie 2012 și somație imobiliară din

data de 06 august 2012.

Chiar dacă nu

s-a cerut încuviințarea executării silite într-o anumită formă sau s-a cerut

încuviințarea executării silite în toate formele de executare, sintagma

„judecătoria în circumscripția căreia se face executarea” nu poate fi

înțeleasă, doar în baza unei prezumții simple, ca fiind instanța domiciliului

debitorului, având în vedere și împrejurarea că, față de art. 373

1

alin.

(1) C. proc. civ., creditorul își poate alege executorul, iar această alegere

are consecințe și sub aspectul competenței materiale și teritoriale în faza a

doua a procesului civil, în condițiile art. 373 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Prin raportarea

art. 400 alin. (1) la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia

instanța de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă

legea nu prevede altfel, rezultă că, soluționarea contestației la executare

propriu-zisă este întotdeauna de competența judecătoriei în circumscripția

căreia se face executarea.

Așa fiind, față

de dispozițiile legale mai sus-arătate și în raport de obiectul cauzei,

contestație la executare, având în vedere faptul că voința contestatoarei a

fost de a introduce contestația la executare la instanța în circumscripția

căreia s-a pornit executarea silită, Înalta Curte constată că, în speță,

competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Onești și, în

considerarea prevederilor art. 373 alin. (2) C. proc. civ., urmează a stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe. Văzând și

dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria Onești.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2013.