ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei sectorului 3 București, la data de 21 septembrie 2007 și,
ulterior, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18
martie 2009, sub nr. 10884/3/2009, reclamanții F.P. și F.I.D. au chemat în
judecată pe pârâții L.M. și I.D.N. solicitând instanței să constate nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 17
februarie 2006 de B.N.P. R.C., pentru fraudă la lege.
În motivarea cererii,
reclamanții au arătat că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare
menționat mai sus s-a adus atingere unor drepturi de creanță recunoscute
acestora, ca urmare a reabilitării capitale a imobilului situat în București,
bd. D., sectorul 2, reabilitare ce a fost efectuată din bani proprii, așa cum
s-a constatat prin Decizia nr. 4032 din 03 octombrie 2001, pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție, în Dosarul nr. 741/2001, calitatea de creditor fiind
recunoscută reclamantului F.P., iar cea de debitor fiind menționată în persoana
pârâtei L.M.
S-a mai arătat că
pârâta L.M. s-a sustras de fiecare dată de la plata acestei creanțe, prin
încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare încercând să facă același
lucru. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute
de art. 111 C. proc. civ., art. 1010 și art. 1349 din C. civ.
La data de 11
decembrie 2007, intervenientul M.A.Y. a depus la dosarul cauzei cerere de
intervenție în interesul reclamanților.
Prin Sentința civilă
nr. 4017 din 22 aprilie 2008, Judecătoria sector 3 București a respins atât
cererea principală, cât și cererea de intervenție în interesul reclamanților,
ca neîntemeiate.
Prin Decizia civilă
nr. 1640A din 08 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a
admis excepția necompetenței materiale în primă instanță a judecătoriei, a
admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința apelată și a reținut
procesul spre rejudecare în primă instanță de către tribunal.
Prin Sentința civilă
nr. 107 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a
respins atât cererea principală formulată de reclamanți, cât și cererea de
intervenție formulată de intervenientul M.A.Y., în interesul reclamanților, ca
neîntemeiate.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că sunt
creditorii vânzătoarei-pârâte, simpla existență a unor acțiuni pe rolul
instanțelor de judecată neputând dovedi pretinsa creanță a acestora.
Actul de
vânzare-cumpărare nr. AA din 17 februarie 2003 a fost încheiat cu respectarea
dispozițiilor legale și nu s-a probat existența vreunui motiv care să impună
constatarea nulității absolute a acestuia.
Împotriva acestei
sentințe au formulat apel reclamanții F.I.D. și F.P.
Prin Decizia civilă
nr. 328A din 24 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul și cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată, formulată de intimata L.M., ca nefondate.
Instanța, analizând
apelul, a constat următoarele:
În raport de
prevederile art. 261 C. proc. civ., nu poate fi reținută nicio neregularitate
procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate întrucât, din expunerea de
motive, rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de
instanța de apel, pentru toate susținerile reclamanților, considerente care au
constituit temei al soluției adoptate de către aceasta.
În ce privește
susținerea apelanților referitoare la existența unor hotărâri care le-ar
recunoaște calitatea lor de creditori, în raport cu imobilul în litigiu, ca
urmare a efectuării de către aceștia a unor îmbunătățiri, respectiv calitatea
intimatei-pârâte de debitoare, Curtea a reținut, din analiza cererii cu care a
fost sesizată prima instanță, invocarea de către reclamanți doar a Deciziei nr.
4032 din 03 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosarul
nr. 741/2001.
Prin această hotărâre
nu este recunoscut niciun drept de creanță în favoarea reclamantului F.P. față
de intimata-pârâtă L.M.
În ce îl privește pe
cel de-al doilea reclamant, acesta nu a indicat nicio hotărâre în raport de
care Curtea să fi reținut un drept de creanță al acestuia în contradictoriu cu
aceeași intimată.
Dimpotrivă, prin
Decizia civilă nr. 1562 din 04 septembrie 2006 pronunțată de Cutea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a
reținut că Partidul Popular Republican a obținut Sentința civilă nr. 151 din 11
ianuarie 1996 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, față de SC A. SA,
privind obligarea acesteia din urmă la plata contravalorii lucrărilor de
reparații și consolidare la imobil. De asemenea, s-a reținut că recunoașterea
de către P.P.R., printr-un proces-verbal, a faptului că reclamantul F.P. a
suportat în realitate contravaloarea lucrărilor, ar putea justifica o acțiune a
acestuia împotriva partidului sus-menționat și nu o acțiune contra pârâtei L.M.
În mod greșit au
susținut apelanții că cererea formulată de intervenientul M.A.Y. a fost
analizată ca o cerere de intervenție în interes propriu, din considerentele
hotărârii, cât și din dispozitiv reieșind că cererea a fost apreciată ca o
cerere de intervenție în interesul reclamanților.
Susținerile din
cuprinsul cererii de apel referitoare la garaj nu pot fi primite, față de
dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Cererea cu care reclamanții au sesizat
instanța de fond nu cuprinde nicio solicitare legată de vreun garaj.
În ce privește
mansarda, prin cererea introductivă, apelantul-reclamant F.I.D. a susținut că
aceasta îi aparține integral prin transformările efectuate de el asupra acestui
spațiu ce a devenit astfel locuibil. Or, niciun drept de creanță, rezultat din
efectuarea unor îmbunătățiri asupra unui imobil, nu conduce la dobândirea în
mod automat a dreptului de proprietate asupra acestuia. Mai mult, apartamentul
de la mansarda imobilului nu a făcut în niciun mod obiectul contractului de
vânzare-cumpărare care face obiectul cauzei de față.
Prin urmare, la data
la care pârâta L.M. a înstrăinat terenul către celălalt pârât, deținea titlu de
proprietate asupra întregii suprafețe de teren, iar reclamantul era în posesia
unui titlu de proprietate cu privire la o parte din același teren, aferent
apartamentului de la mansardă. Or, reclamantul nefiind în posesia unei hotărâri
cu care să facă dovada că titlul său este preferabil față de cel al pârâtei
vânzătoare cu privire la această porțiune de teren, nu s-a putut reține ca
motiv de nulitate absolută a contractului vânzarea bunului altuia.
Faptul că
vânzarea-cumpărarea s-a realizat în condițiile existenței pe rolul instanțelor
de judecată a unor litigii cu privire la dreptul de proprietate asupra
imobilului în litigiu nu conduce în mod automat la constatarea nulității
contractului.
Obligația vânzătoarei
privind plata din preț a cotei cuvenite intervenientului, în ipoteza
recunoașterii pe cale judiciară a dreptului acestuia la o astfel de cotă,
constituie o obligație de rezultat, neputând fi în niciun caz asemănată cu o
obligație echivalentă cu lipsa intenției de a se obliga din partea acesteia,
condiție cerută de lege pentru a fi considerată nulă.
Împotriva menționatei
decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți
F.I.D. și F.P. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
acestora s-a arătat că instanța de apel a reținut greșit că prin Decizia civilă
nr. 4032 din 03 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție nu s-a dovedit
dreptul lor de creanță, deoarece această decizie menține soluția de casare cu
trimitere spre rejudecare.
Asupra puterii de
lucru judecat a acestor hotărâri s-a pronunțat și Decizia civilă nr. 1374/A din
31 octombrie 2006 în Dosarul nr. 20079/301/2007.
Deciziile asupra
cărora s-a pronunțat atunci Tribunalul sunt, în ordine cronologică,
următoarele:
- Decizia civilă nr.
4032 din 3 octombrie 2001, Sentința civilă nr. 1569 din 25 octombrie 2002,
unde, în rejudecare, cererea este respinsă pentru timbraj, dar și pentru
refuzul de a se administra o nouă expertiză, la dosar fiind depusă expertiza
efectuată în procesul cu Municipiul București. De subliniat paragrafele în care
există opinia tribunalului referitoare la calea pe care ar fi trebuit
întemeiată cererea în pretenții, aceea a îmbogățirii fără justă cauză, opinie
însușită ulterior de Curtea de Curtea de Apel București, și respingerea
motivată a cererii intimatei L.M., ca F. să fie despăgubit în baza Legii nr.
10/2001;
- Decizia civilă nr.
390A din 3 septembrie 2003, dată în Dosarul nr. 3413/2002, prin care se menține
soluția dată, în ceea ce privește probatoriul, cu un nou raport de expertiză
tehnică, fiind respinse ambele apeluri;
- Decizia civilă nr.
1562 din 04 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul
nr. 20751/1/2003.
Din deciziile depuse
la primul termen, rezultă că F.I.D. este încă proprietar al acelui apartament,
ce nu a făcut obiectul dezbaterii succesorale dintre intimata L.M. și
intervenientul M.A.Y., dreptul său de proprietate fiind dovedit conform
raportului de expertiză din Dosarul nr. 4939/2001 al Tribunalului București,
secția a III-a civilă, și prin împrejurarea evacuării sale din imobil.
Se critică
concluziile privind cererea de intervenție formulată de intervenientul M.A.Y.,
susținându-se că o calificare corectă a cererii de intervenție se realizează nu
în funcție de cererea cabinetului de avocatură, ci de scopul urmărit de
intervenient, acela de a i se recunoaște calitatea de proprietar asupra părții
de imobil ce i-a fost atribuită, nu asupra prețului, căci pârâta L.M. nu a
declarat în timpul acestor procese că a vândut imobilul, la fel cum în prezenta
cauză nu a declarat că a pierdut în fața lui M.A.Y. o parte a acestui imobil și
că, din masa succesorală supusă dezbaterii, nu făcea parte apartamentul lui
F.I.D.
Analizând recursul
formulat, în raport de excepția nulității invocată din oficiu, care trebuie
analizată cu prioritate datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte
apreciază că acesta este nul pentru următoarele considerente:
Recurenții și-au
întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește
art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greșită a
actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia de către instanța de apel, Înalta Curte,
analizând argumentele aduse în susținerea recursului, nu identifică actul
juridic astfel interpretat. În consecință, apreciază că acest motiv de recurs
nu este dezvoltat, fiind invocat în mod formal.
Critica privind
greșita apreciere a autorității de lucru judecat a deciziilor civile enunțate,
care dovedesc, în opinia recurenților, un drept de creanță în patrimoniul lor,
se referă la greșita apreciere a unor probe, iar nu a actului juridic dedus
judecății, încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C.
proc. civ., în prezent abrogat.
În ceea ce privește
motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că nu se invocă niciun temei de drept care ar fi încălcat sau aplicat
greșit.
Instanța de apel a
reținut că nu s-a dovedit prin hotărâre judecătorească sau prin alt titlu
executoriu un drept de creanță al reclamanților, că un astfel de drept a fost
recunoscut prin Sentința civilă nr. 151/1996 a Judecătoriei sectorului 2
București în favoarea Partidului Republican, care, printr-un proces-verbal a
recunoscut că, în realitate, F.P. a suportat contravaloarea lucrărilor, ceea ce
îl îndreptățește pe acesta din urmă la formularea unei acțiuni împotriva
Partidului Republican.
Cu privire la F.I.D.,
instanța de apel a constatat că acesta deține un drept de proprietate asupra
apartamentului de la mansardă și asupra a 33,5 mp din teren, ca teren aferent
apartamentului, însă apartamentul nu a fost retrocedat pârâtei și nu face
obiectului contractului de vânzare-cumpărare din prezenta cauză, iar pentru
teren nu există o hotărâre judecătorească prin care recurentul să fi revendicat
terenul, astfel încât cei 33,5 mp să nu poată fi vânduți de către pârâtă care
deține, la rândul său, un drept de proprietate asupra acestui teren.
De asemenea,
criticile recurenților privind existența dreptului de creanță al acestora prin
raportare la expertiză și la dispunerea evacuării împotriva unuia dintre
recurenți nu constituie critici de nelegalitate, ci se întemeiază pe aspecte de
fapt, care nu pot constitui obiect al recursului.
Câtă vreme instanța
de apel a analizat drepturile pe care se întemeiază recurenții, inclusiv prin
raportare la Decizia civilă nr. 4032/2001 a Curții Supreme de Justiție,
reținând că aceasta nu recunoaște niciun drept de creanță al reclamanților
deoarece nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății,
criticile prin care se dorește reinterpretarea acestei probe, nu mai pot fi
primite, datorită abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Recurenții invocă
puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1374/2006 a Tribunalului
București, făcându-se trimitere și la alte hotărâri judecătorești, pe care
recurenții doar le enumeră, fără a preciza în ce măsură acestea fac dovada
existenței unui drept de creanță în patrimoniul lor, în condițiile în care
niciuna dintre aceste hotărâri nu recunoaște reclamanților un drept de creanță
împotriva pârâtei.
Posibilitatea de
reapreciere a probelor de către instanța de recurs, ca și neanalizarea unor
hotărâri judecătorești, precum cele invocate de recurenți în dovedirea
dreptului lor de creanță, constituie critici care nu mai pot face obiect de
analiză în recurs ca urmare a abrogării art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.
Nici criticile
privind modul de soluționare a cererii de intervenție nu pot fi încadrate în
motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. deoarece se referă la
greșita calificare a cererii, motivată de împrejurarea că nu s-ar fi avut în
vedere interesul real al intervenientului, fără a se expune temeiurile de drept
încălcate.
Potrivit art. 306
alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage
nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor
într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele
menționate anterior, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu
sunt susținute de argumentele aduse de recurenți, că acestea nu pot fi
încadrate în art. 304 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 306 alin. (3)
C. proc. civ., recursul urmează a fi constatat nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul
declarat de reclamanții F.I.D. și F.P. împotriva Deciziei nr. 328 A din 24
martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 4 mai 2012.
Procesat
de GGC - CT