ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4150/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanții B.D. și B.N. au chemat în judecată pe pârâții S.V., S.M., M.G. și M.O.D. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 noiembrie 2002 de către BNP M.E., prin care pârâții S.V. și S.M. (în calitate de vânzători) și pârâții M.G. și M.O.D. (în calitate de cumpărători) au înstrăinat, respectiv au cumpărat apartamentul situat în București, sector 2. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 15 iunie 1993, au cumpărat de la numitul W.M. apartamentul sus-menționat, încheind cu acesta un înscris sub semnătură privată, în prezența a doi martori și i-au plătit drept preț suma de 5.500 dolari S.U.A., urmând ca perfectarea actului notarial să aibă loc imediat după întoarcerea vânzătorului din China.

Ulterior, vânzătorul W.M. nu a mai revenit să pretindă vreun drept asupra imobilului, pe care reclamanții l-au stăpânit continuu, netulburați, în mod public, cu toate atributele unor adevărați proprietari. Reclamanții au arătat că contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 noiembrie 2002 de către BNP M.E. încheiat între pârâți este nul absolut, din următoarele considerente: 1. Contractul este încheiat de către o persoană care nu avea calitate de proprietar al imobilului, titlul său nefiind valabil – art. 475 C. civ., 948 pct. 1 și 2 C. civ., art. 1306 C. civ., în sensul că vânzătorii, pârâții S.V. și S.M., nu dețineau la data înstrăinării un titlu valabil asupra apartamentului, neavând calitatea de proprietari ai imobilului.

Astfel, titlurile de proprietate menționate în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare nu puteau constitui acte valabile prin care pârâții S. să devină proprietarii acestui apartament, întrucât toate prezintă vicii care conduc la nulitatea lor absolută. 2. Pârâții cumpărători M.G. și M.O.D. au fost de rea-credință la încheierea contractului, acesta încheindu-se cu complicitatea lor, așa cum rezultă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, aceștia au declarat că au primit cheile apartamentului de la vânzători, afirmație ce dovedește reaua lor credință, întrucât singurele persoane ce se află în posesia cheilor apartamentului sunt reclamanții.

3. Contractul este lovit de nulitate, întrucât are o cauză ilicită, în sensul că toate actele de vânzare-cumpărare anterioare au avut ca punct de plecare un contract fals, neînregistrat în evidențele fostului Notariat de Stat Sector 2, iar, ulterior, prin complicitatea vădită a tuturor semnatarilor, s-a ajuns ca imobilul să fie înstrăinat succesiv printr-un sistem tip suveică. Actele de vânzare-cumpărare s-au făcut din rațiuni ilicite, ca operațiuni speculative, cu concursul și cu complicitatea vădită a cumpărătorilor, încălcându-se dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 9123 din 24 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâți, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că valoarea obiectului cererii este mai mare de 500.000 RON, ceea ce atrage competența de judecată în primă instanță a Tribunalului, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 608 din 23 aprilie 2009, a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca lipsită de interes. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții M.G.

și M.O.D., în contradictoriu cu pârâții chemați în garanție S.V. și S.M., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1993 la Notariatul de Stat Sector 3, numitul W.M., în calitate de vânzător, a vândut numitului B.T., în calitate de cumpărător, apartamentul situat în București, sector 2. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1998 la BNP M.D., numitul B.T., în calitate de vânzător, a vândut numitului C.Y., în calitate de cumpărător, același apartament. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1998 la BNP I.S., numitul C.Y., în calitate de vânzător, a vândut numitului S.V., în calitate de cumpărător, apartamentul situat în București, sector 2. În sfârșit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., pârâții S.V.

și S.M., în calitate de vânzători, au vândut pârâților M.G. și M.O.D., în calitate de cumpărători apartamentul situat în București, sector 2. Tribunalul a reținut că, în speța dedusă judecății, nu se poate susține că reclamanții au un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea acțiunii, întrucât în cazul admiterii acțiunii, deci în cazul în care s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., imobilul ce face obiectul acestui contract ar reveni în proprietatea vânzătorilor S.V. și S.M. și nicidecum în proprietatea reclamanților.

Totodată, Tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat doar constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., fără a solicita și constatarea nulității absolute a celorlalte trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior, astfel încât admiterea acțiunii nu ar avea niciun interes față de reclamanți, pentru că admiterea acțiunii nu ar avea ca efect readucerea imobilului în proprietatea numitului W.M., de la care reclamanții susțin că l-au cumpărat.

În ceea ce privește natura juridică a înscrisului sub semnătură privată, în baza căruia reclamanții pretind că au dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, Tribunalul a constatat că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare, și nu un contract de vânzare-cumpărare, întrucât în cuprinsul actului se menționează în mod expres că părțile urmează să se prezinte la notariat pentru a se încheia actul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Prin urmare, Tribunalul a reținut că manifestarea de voință a părților are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia vânzătorul s-a obligat să transmită către reclamanți dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Întrucât un antecontract prin care părțile intenționează transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la un imobil naște în sarcina lor o obligație de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în forma autentică, această obligație este susceptibilă de executare silită prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Tribunalul a reținut că, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între numitul W.M. și reclamanți, aceștia din urmă nu dețin un titlu valabil de proprietate asupra imobilului ce face obiectul cauzei și, pe cale de consecință, nici nu pot justifica vreun interes în promovarea unei acțiuni de constatare a nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între terțe persoane cu privire la același imobil.

Mai mult decât atât, s-a reținut că, conform raportului de expertiză grafică efectuat de Secția 7 Poliție, semnătura de la rubrica vânzător a contractului de vânzare-cumpărare redactat olograf între cetățeanul W.M. și reclamantul B.D., nu aparține vânzătorului W.M., această semnătură fiind o imitație servilă. Prin urmare, și sub acest aspect, Tribunalul a constatat că pretinsul înscris prezentat de reclamanți nu poate constitui titlu valabil de proprietate asupra imobilului, motiv pentru care reclamanții nu pot avea niciun fel de interes în promovarea acțiunii. Prin decizia nr. 361A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, reținându-se în mod corect lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii. Astfel, Curtea de apel a arătat că atâta timp cât reclamanții nu au formulat cereri de constatare a nulității tuturor contractelor de vânzare-cumpărare translative de proprietate, ci numai a ultimului dintre acestea, chiar dacă s-ar admite acțiunea, acest fapt nu ar avea drept consecință revenirea imobilului în proprietatea reclamanților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.D. și B.N., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că au un interes legitim, personal, născut și actual în promovarea acțiunii de față.

Au mai susținut că nu era necesară solicitarea constatării nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât doar intimații M. încearcă să le tulbure posesia și proprietatea prin promovarea unei acțiuni în revendicare, iar pentru a contracara acest demers în justiție au solicitat instanței să verifice legalitatea titlului lor de proprietate prin prezenta acțiune. Recurenții au arătat că interesul lor este personal, deoarece prin constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al intimaților M., aceștia ar pierde calitatea procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare pe care au promovat-o împotriva recurenților din prezenta cauză, care astfel își vor păstra posesia apartamentului.

De asemenea, au susținut că interesul este născut și actual, întrucât dacă nu ar fi recurs la acțiunea de față, recurenții s-ar fi expus unui prejudiciu, constând tocmai în riscul de a fi evacuați ca urmare a acțiunii în revendicare promovate de intimații M. Recurenții au mai susținut că considerațiile făcute de instanța de fond cu privire la natura juridică a înscrisului încheiat la data de 15 iunie 1993 exced analizei excepției lipsei de interes și că, de altfel, prin sentința civilă nr. 3613 din 30 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sector 2 București în Dosarul nr. 15172/2002, în contradictoriu cu intimații M., s-a reținut în mod irevocabil că actul din 15 iunie 1993 este un contract de vânzare-cumpărare.

S-a mai arătat că raportul de expertiză grafică este o probă extrajudiciară și trebuie coroborat cu toate celelalte probe administrate în cauză și că, de altfel, concluziile organului de cercetare penală au infirmat concluziile expertului. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În speță, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca lipsită de interes, iar această soluție a fost menținută de instanța de apel, prin decizia recurată. Interesul, ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, justifică atât relația dintre situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs, cât și scopul judecății, „profitul” pe care partea îl urmărește în judecată.

Trebuie subliniat însă că, deși interesul semnifică un profit sau un avantaj de ordin material sau moral, el nu trebuie confundat cu prejudiciul, mai ales dacă este vorba doar despre un prejudiciu viitor. Recurenții susțin că justifică un interes în formularea prezentei acțiuni și că acest interes întrunește toate atributele necesare. Or, în mod corect, instanțele anterioare au reținut că reclamanții nu au un interes, în sensul de folos practic, urmărit prin promovarea prezentei acțiuni, atâta timp cât nu au solicitat și constatarea nulității contractelor încheiate anterior, deoarece, în ipoteza admiterii acțiunii de față, imobilul nu ar reveni în proprietatea acestora sau a vânzătorului de la care aceștia susțin că l-au cumpărat și nu s-ar schimba cu nimic situația actuală a recurenților.

Faptul că intimații M.G. și M.O.D. au formulat o acțiune în revendicare a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză, existând riscul ca recurenții să fie evacuați, nu este de natură a justifica un interes juridic și legitim, născut și actual, direct și personal în promovarea acțiunii din prezentul dosar. După cum arată chiar recurenții, au recurs la prezenta acțiune pentru a contracara demersul juridic al intimaților M., pentru că altfel s-ar expune unui prejudiciu. Or, după cum am arătat, temerea recurenților referitoare la producerea unui prejudiciu în viitor, ca urmare a soluției pronunțate într-un alt dosar, nu echivalează cu justificarea unui interes în prezentul demers în justiție.

Nu este întemeiată nici susținerea că exced analizei excepției lipsei de interes considerațiile făcute de instanță cu privire la natura juridică a înscrisului de care se prevalează recurenții, deoarece examinarea de către instanță a interesului, pentru a stabili dacă el este legitim și juridic protejat, are drept consecință implicită transpunerea problemei din planul mijloacelor procesuale în planul dreptului substanțial, material, abordându-se însăși chestiunea fundamentului juridic al cererii. În acest sens, în mod legal s-a constatat că înscrisul sub semnătură privată încheiat de recurenți la data de 15 iunie 1993 cu numitul W.M. reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament, prin care părțile s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, obligându-se să încheie la o dată ulterioară contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Cât privește existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-ar fi constatat, în contradictoriu cu intimații M., că acest act este un contract de vânzare-cumpărare, deși recurenții au invocat acest aspect și prin motivele de apel, nu au făcut nicio dovadă în sensul celor susținute. Referitor la susținerile privind raportul de expertiză grafică întocmit într-o cauză penală, se constată că modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamanții B.D. și B.N. Constatând culpa procesuală a recurenților, instanța va dispune obligarea acestora la plata sumei de 1.000 RON către intimații M.G. și M.O.D., reprezentând onorariu de avocat micșorat, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere proporționalitatea acestuia cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D. și B.N. împotriva deciziei nr. 361A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții B.D. și B.N. la plata sumei de 1.000 RON către intimații M.G. și M.O.D., reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 18 mai 2011.