ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 13 august 2002, reclamantele S.A.

și M.E. au chemat în judecată pârâții C.E., Municipiul București prin Primarul

General și SC R. SA solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat între SC R. SA, în calitate de mandatar al

vânzătorului Primăria Municipiului București și C.E. în calitate de cumpărător.

Prin sentința civilă nr.

945 din 12 februarie 2003, instanța a admis excepția lipsei calității

procesuale active și a respins acțiunea ca fiind introdusă de către o persoană

fără calitate procesuală activă, reținând, în esență că, reclamantele nu au

făcut dovada vocației concrete la moștenirea surorii lor, S.R., născută S.

Tribunalul București, secția

a V a civilă, prin decizia civilă nr. 1916/ A din 2 octombrie 2003, a menținut sentința

primei instanțe.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a casat decizia civilă de mai sus, a anulat sentința

pronunțată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

La data de 20 iulie 2005

cauza s-a scos de pe rol și s-a înaintat la Tribunalul București, iar în temeiul dispozițiilor art. II, art. IV rap. la art. 297 alin.

(1) din Legea nr. 219/2005 această instanță a înaintat, la rândul său cauza la Judecătoria Sectorului 2 București spre competentă soluționare.

Reclamantele și-au

precizat acțiunea față de faptul că pârâta, în recurs, a depus la dosar

contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între SC A. SA

în calitate de vânzător și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători, privind

apartamentul 5, imobilul situat în București, Str. C.N., solicitând să se

constate nulitatea absolută a acestuia pentru fraudă la lege.

Prin sentința civilă nr.

3956 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția

lipsei de interes ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată și a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996.

Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, instanța de fond a

reținut că asupra acesteia s-a pronunțat instanța de apel prin decizia civilă nr.

1916/2003 și instanța de fond la data de 23 martie 2006, iar în ce privește

excepția lipsei interesului, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată având în

vedere actele depuse la dosar de reclamante.

Prin decizia civilă nr.

615/ A din 17 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis

apelurile și a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, a anulat

sentința apelată și a constatat că tribunalul este instanța competentă

material.

Dosarul a fost astfel

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 31529/3/2008.

În fața acestei

instanțe, pârâta C.E. a invocat excepția lipsei interesului în promovarea

cererii de chemare în judecată a reclamantelor, întrucât, prin constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni

proprietatea statului român. Acestea nemaifiind în termenul legal de a

introduce a cerere de revendicare pe Legea nr. 10/2001 sau pe Legea nr. 112/1995,

acest imobil nu ar putea deveni automat proprietatea reclamantelor prin

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, proprietar

fiind în continuare statul cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au fost

niciodată proprietarele apartamentului.

Pe de altă parte,

reclamantele nu justifică un interes născut și actual, întrucât nu au făcut

dovada calității de moștenitor prin certificat de moștenitor sau de calitate de

moștenitor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995.

De asemenea, reclamanta

S.A. a solicitat restituirea parterului și etajului 1 al imobilului, nicidecum

apartamentul nr. 5, situat la etajul II, pentru care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar prin răspunsul la interogatoriu,

reclamanta M.E. a recunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nu avea depusă cerere de restituire a imobilului în natură în

baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr.

124 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins

excepția lipsei de interes a reclamantelor, iar pe fond, a admis acțiunea și a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18

decembrie 1996, încheiat între pârâții Municipiul București, prin SC A. SA, în

calitate de vânzătoare și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători.

În ce privește excepția

lipsei de interes, tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, pentru

următoarele considerente:

În primul rând,

tribunalul a apreciat că excepția invocată nu poate fi primită prin raportare

la faptul că, în instanța de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate

procesuală activă - or, în cazul solicitărilor de constatare a nulității

absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea poate fi formulată de

orice persoană care are interes; stabilind deci că reclamantele au calitate

procesuală activă, implicit, instanța de recurs a stabilit și faptul că acestea

au interes în formularea cererii.

Pe de altă parte,

argumentele privind lipsa calității de moștenitor și inexistența dreptului de

proprietate în patrimoniul autoarei reclamantelor nu mai pot fi primite prin

prisma faptului că, astfel cum s-a arătat anterior, în instanța de recurs, s-a

stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă, aceste aspecte fiind

analizate în mod expres și fiind obligatorii pentru instanțele de fond, conform

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nici argumentul

referitor la componența imobilului, în sensul că o parte din acesta e posibil

să fi fost înstrăinat de familia reclamantelor nu a fost dovedit, iar

reclamantelor nu li se poate cere să facă dovada unui fapt negativ (faptul că

nu a fost făcută nici o înstrăinare); dimpotrivă, pârâții trebuiau să facă

dovada faptului pozitiv contrar, în sensul că au fost efectuate înstrăinările

pretinse.

Nu a fost primită nici

susținerea potrivit căreia reclamantele nu justifică un interes legitim

întrucât, prin constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român.

Nu a fost primit nici

argumentul că reclamanta S.A. ar fi făcut o cerere de restituire pentru parter

și etajul 1, nicidecum pentru etajul II apartamentul nr. 5, pentru care s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar reclamanta M.E.

a recunoscut faptul că nu a formulat cerere de restituire a imobilului în

natură în baza Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât acesta reprezintă un aspect de fond.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că imobilul situat în București, str. C.N., Sector 2, a fost proprietatea părinților reclamantelor, F. și I.S., acesta fiind cumpărat cu actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1933.

Imobilul a fost

partajat conform actului de partaj din 13 octombrie 1944, etajul doi revenind

surorii reclamantelor, R.S., decedată la 27 februarie 1968, reclamantele fiind

moștenitoarele acesteia.

De altfel, calitatea

procesuală activă a reclamantelor a fost stabilită de instanța de recurs

într-un ciclu procesual anterior.

Imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6925 din anexă, pe numele

mamei reclamantelor, tribunalul apreciind că naționalizarea a fost făcută fără

titlu.

Raportând prevederile

Decretului nr. 92/1950 la Constituția din 1948 care era în vigoare la data

adoptării sale, se constată că acestea nu pot fi considerate constituționale.

Art. 8 din Constituția

din 1948 statua în sensul că „proprietatea particulară și dreptul de moștenire

sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită

prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială", iar

potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică

pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție."

Decretul nr. 92/1950

încălca aceste dispoziții, deoarece nu ocrotea proprietatea cetățenilor români,

deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită profesie și

aparțineau unei anumite clase sociale și crea o diferențiere între cetățenii

români contrară art. 16 din Constituție ce stabilea principiul egalității în

fața legii a cetățenilor români.

Totodată, Decretul nr. 92/1950

era contrar și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată

la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și pe care România

era obligată să o respecte fiind semnatară și încălca art. 481 C. civ., potrivit

cărui "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru

cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".

Cu excepția

exproprierii, legea, privită ca titlu, este un mod de dobândire și nu de

pierdere a proprietății și vizează situația în care statul dispune de

patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în

favoarea sa, deoarece nu se poate dispune de bunurile altuia, atributul

dispoziției aparținând exclusiv proprietarului; ca atare, trecerea imobilului

în patrimoniul statului, în situația în care nu este vorba de o expropriere, nu

poate reprezenta un titlu al statului potrivit art. 645 C. civ., ci este doar

un instrument probatoriu autoconstituit de stat în scopul justificării

deposedării proprietarului.

Mai mult,

naționalizarea părții din imobil care face obiectul cauzei de față s-a făcut cu

încălcarea decretului însuși și pe numele altui proprietar.

În consecință, potrivit

art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamantele și-au păstrat calitatea de

proprietare ale apartamentelor naționalizate, iar statul nu a fost niciodată

proprietar al imobilului, acesta având numai posesia și, în aceste condiții, nu

putea să vândă ceea ce nu îi aparținea.

De asemenea, potrivit

Legii nr. 112/1995, nu puteau fi vândute decât imobilele preluate cu titlu,

ceea ce nu este și cazul imobilului din prezenta acțiune.

În plus, la data de 18

decembrie 1996, statul, prin SC A. SA, a vândut apartamentul 5 din imobil către

pârâții C.E. și C.I., în condițiile în care erau depuse cereri de restituire a

imobilului, inclusiv a apartamentului 5, în baza Legii nr. 112/1995,

nesoluționate datorită intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995 încetându-și activitatea.

Ca atare, este evident

că statul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, cu atât mai mult cu cât SC A. SA a recunoscut în răspunsul la

interogatoriu că a încheiat contractul fără să solicite relații de la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995.

În ceea ce îi privește

pe pârâții C.E. și Ion, aceștia nu pot invoca buna credință, deoarece cu minime

diligențe ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de

vânzare-cumpărare pentru un imobil cu privire la care se formulase cerere de

restituire în natură.

În consecință,

tribunalul a admis cererea de chemare în judecată precizată și a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996

încheiat între pârâții Municipiul București, prin SC A. SA, în calitate de

vânzătoare, și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel pârâții Municipiul București, prin Primarul

General și C.E.

Prin apelul formulat,

pârâtul Municipiul București a susținut că soluția pronunțată prin care

instanța a admis acțiunea formulată de reclamante și a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996 este

greșită, deoarece trebuie avut în vedere dacă au fost respectate, la momentul

perfectării actului de vânzare - cumpărare, condițiile de validitate prevăzute

de art. 948 C. civ.: părțile au avut capacitatea de a contracta, obiectul a

fost determinat și se afla în patrimoniul pârâtei la momentul vânzării, iar

cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege.

Astfel, nu se poate

reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai

ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și ale art. 14 din Legea nr.

112/1995.

La rândul său, pârâta C.E.

a susținut că instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea

reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui

nulitate s-a cerut a fi constatată fiind dobândit de Statul Român cu titlu,

altul decât cel invocat de reclamante și de la altă persoană decât cele

invocate prin acțiunea introductivă.

Instanța de recurs, în

primul ciclu procesual s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității

procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu

calitate de moștenitor conform prevederilor Legii nr. 36/1995 și nici nu s-a

pronunțat cu privire la excepția lipsei interesului legitim invocate ulterior

în al doilea ciclu procesual.

Hotărârea se bazează pe

o interpretare nelegală a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sub imperiul căreia

s-a încheiat actul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi

constatată, cât și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele

au formulat cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la

care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a

fi constatată, referindu-se la proprietarii ale căror imobile au fost preluate

abuziv, pentru moștenitorii acestora cerându-se îndeplinirea condiției legale

de moștenitor, calitate ce nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită, singura

facilitate fiind repunerea succesibililor în termenul de acceptare a

moștenirii, facilitate introdusă prin Legea nr. 10/2001, adoptată ulterior

întocmirii actului de vânzare - cumpărare.

Acțiunea este

inadmisibilă față de prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, iar hotărârea contravine Legii nr. 1/2009

care, chiar dacă a fost publicată în M. Of. după pronunțarea hotărârii apelate,

trebuie avută în vedere la soluționarea apelului de fată.

Reclamantele nu au

făcut niciodată dovada calității de moștenitor conform legii române,

succesiunea după defuncta R.S. nefiind dezbătură conform art. 68 alin. (2) din

Legea nr. 36/1995, astfel încât respingerea excepției privind lipsa interesului

legitim al reclamantelor este neîntemeiată.

La data încheierii

contractului de vânzare - cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru

întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa, deoarece

reclamantele au formulat cererile de revendicare după anul 2001 și deși au

revendicat mai multe apartamente nu au dobândit nici unul dintre acestea, nici

măcar cele cu privire la care au invocat propriul drept de proprietate,

nefăcând niciodată dovada calității de persoană îndreptățită și nici nu au

primit măsuri compensatorii.

Instanța confundă

calitatea de proprietari cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de

revendicare ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr.

10/2001 nu constituie dovada calității de persoană îndreptățită sau de

proprietar și cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile

speciale, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, acțiunea de fată este inadmisibilă, instanța de fond ignorând această

decizie obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de fond nu s-a

pronunțat referitor la faptul că reclamanta S.A. a făcut cerere de restituire

pentru parter și etajul I și nu și pentru etajul II unde este situat

apartamentul nr. 5.

Contradicția dintre

considerente și dispozitiv este elocventă și atunci când tribunalul reține că

apelanta - pârâtă și soțul acesteia au fost de rea credință la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare din 1006 întrucât cu minime diligente ar fi

putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare - cumpărare cu

privire la care se formulase cerere de restituire în natură.

Apelurile declarate de

pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.E. au fost respinse de

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr. 28/ A din 18 ianuarie 2010.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr.

688 din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

statuat în mod irevocabil că imobilul situat în București, str. C.N., a fost

proprietatea numiților F.S. și I.S. conform actului de vânzare - cumpărare

autentificat sub nr. x/1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și ca urmare

a decesului lui I.S., între soția supraviețuitoare și fiicele acestuia a

intervenit un act de partaj autentificat din 13 octombrie 1944, etajul 2 al

imobilului revenind în proprietate exclusivă fiicei defunctului R.S. Aceasta a

decedat la data de 27 mai 1968 în Buenos Aires, fiind moștenită de surorile

sale, reclamantele din prezentul proces ca urmare a neacceptării succesiunii de

către soțul supraviețuitor.

La data de 1 februarie 1992

soțul defunctei, S.P.P., a declarat în fața notarului public N.H. din New York

că nu a făcut nici un act de acceptare expresă, tacită sau forțată cu privire

la succesiunea defunctei sale soții, înțelegând să rămână străin de succesiune

și, prin aceeași declarație confirmă că singurele moștenitoare sunt

reclamantele.

Instanța de casare a

mai reținut prin decizia de mai sus că soluția instanțelor de fond și de apel

prin care a fost respinsă acțiunea reclamantelor ca fiind introdusă de către o

persoană fără calitate procesuală activă, este greșită deoarece vocația

succesorală a reclamantelor față de succesiunea defunctei R.S. era dovedită cu

această declarație, cu actul de partaj de pe urma tatălui reclamantei și

defunctei și actele de stare civilă depuse la instanța de fond din care rezultă

că reclamantele sunt surorile defunctei, fostă proprietară a imobilului și că

pe de altă parte, în condițiile în care reclamantele au dovedit legătura de

rudenie cu defuncta și au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001

erau aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. problema de

drept a calității procesuale active a reclamantelor a fost dezlegată cu putere

de lucru judecat.

În ce privește

criticile vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -

cumpărare încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător și C.E. și C.I. în

calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 5 din imobilul din București,

Str. C.N., s-a reținut că statul nu a dovedit calitatea de proprietar la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, iar preluarea

imobilului din litigiu prin Decretul nr. 92/1950 este o preluare fără titlu.

O dată ce s-a statuat

asupra modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu, în

sensul că acesta a fost preluat fără un titlu valabil, consecința juridică este

aceea care se regăsește în dispoziția art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

anume că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării și statul nu a devenit

niciodată proprietar și nu putea dispune cu privire la un asemenea bun care se

afla în posesia statului fără titlu.

Instanța de apel nu a

primit nici susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi ignorat

dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cadrul procesual de

față este distinct de acțiunea în revendicare la care face referire Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

obiectul acțiunii de față fiind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Fiind lămurită

irevocabil chestiunea calității procesuale active a reclamantelor, în mod

corect a fost soluționată și excepția privind lipsa interesului legitim al acestora,

acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, în general, putând

fi formulată de orice persoană interesată, iar în cazul de față, reclamantele

au dovedit interesul în recuperarea bunului lor în natură.

La data de 27 iulie 1996,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamantele au formulat cereri

înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au

solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din

imobilul din litigiu, astfel că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ale

H.G. nr. 11/1997 procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor pentru

care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată.

Prin urmare, tribunalul

a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile art. 948 C. civ. cât și ale art.

9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și pe cale de consecință, a constatat că

pârâtul a dispus, prin actul de vânzare lovit de nulitate, asupra unui imobil

care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se

reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei

sancțiuni și anume, aceea a bunei credințe.

Sub acest din urmă

aspect, s-a reținut corect că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de

rea - credință procedând la încheierea actului de vânzare - cumpărare contrar

dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997 deși

exista o cerere de restituire în natură în privința imobilului, iar

cumpărătorul unui asemenea bun, de o valoare deosebită și supus unei

reglementări speciale, trebuia să depună diligentele unui cumpărător de bună -

credință, în sensul de a nu fi eludate dispozițiile mai sus-menționate,

vânzătorul a procedat, la rândul său, la înstrăinarea imobilului cu ignorarea

normelor juridice în vigoare.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs pârâții Municipiul București, precum și C.I.

și C.E.

I. Pârâtul Municipiul

București a formulat următoarele critici:

Legea nr. 112/1995 nu

impunea chiriașilor care își manifestau intenția de a cumpăra imobilul în care

locuiau să verifice situația imobilului. Chiriașul cumpărător (pârâta din

prezenta cauza) deținea la momentul intrării în vigoare a legii un contract de

închiriere valabil cu privire la imobilul în cauză și nu a făcut decât să-și

exprime opțiunea de cumpărare a acestuia.

În temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cererea pârâtei s-a avizat favorabil de către

oficiul juridic al societății vânzătoare, reclamanta nu locuia în imobil, iar

la momentul respectiv imobilul nu era liber, astfel încât chiar dacă ar fi

formulat cerere in condițiile acestei legi, reclamanta nu putea beneficia de

restituirea în natură a imobilului.

Potrivit art. 9 din Legea

nr.

112/1995, atât proprietarii și moștenitorii acestora, cât și chiriașii puteau

formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă.

Întrucât pârâta subdobânditoare

a fost de bună credință, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând

dovada notificării acesteia în sensul de a nu purcede la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

În mod greșit a reținut

instanța de apel că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției

din 1948 și art. 481 C. civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor

Omului întrucât acesta nu a fost declarat neconstituțional, așa încât a fost un

act normativ valabil care a produs efecte juridice.

II. În recursul lor,

pârâții C.E. și C.I. au formulat următoarele critici:

mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Astfel,

în primul ciclu procesual, conform

cererii de chemare în judecată părțile erau: M.E. și S.A. - reclamante, C.E. - pârâtă,

Primăria Municipiului București prin Primarul General - pârâtă și SC R. SA - pârâtă,

iar obiectul „constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare încheiat între SC R. SA și C.E."

După primul ciclu

procesual, cauza a fost trimisă Tribunalului București, instanță care și-a

declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 care, deși

cauza se afla în al doilea ciclu procesual, a admis introducerea în cauză a

altor persoane, respectiv C.I. și S.C. Apolodor S.A., contrar dispozițiilor art.

57 alin. (3) C. proc. civ. și schimbarea obiectului cauzei, respectiv

constatarea nulității absolute a contractului dintre C.E. și C.I. pe de o parte

și SC A. SA pe de altă parte (în locul celui precizat în acțiune dintre C.E. și

SC R. SA), încălcând prevederile art. 132 alin. (1), alin. (2) din C. proc.

civ.

Cu privire la această

împrejurare a fost invocată inadmisibilitatea schimbării obiectului acțiunii și

a părților în al doilea ciclu procesual, excepție respinsă de instanță prin

încheierea din 23 martie 2006.

Deși prin Decizia

civilă nr. 615 din 17 aprilie 2008, Tribunalul București, a anulat sentința

civilă nr. 3956 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2, reținând cauza spre

rejudecare, instanța de rejudecare nu a soluționat excepția de inadmisibilitate

a schimbării obiectului cauzei și a chemării în judecată a altor persoane în al

doilea ciclu procesual.

Cu ocazia judecării

apelului de către Curtea de Apel București, secția a III a civilă, instanța de

asemenea nu s-a pronunțat asupra acestei excepții de inadmisibilitate, astfel

încât judecarea apelului în alt cadru decât cel stabilit prin Decizia civilă

688 din 27 aprilie 2005, față de alte părți și alt obiect constituie motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța nepronunțându-se cu

privire la actul și părțile menționate în acțiunea introductivă din primul

ciclu procesual, ci cu privire la alt act menționat în al doilea ciclu

procesual și cu privire la alte părți, de asemenea menționate în al doilea

ciclu procesual.

2.

Hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.;

a. Instanța a reținut o

altă situație de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului

de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată (în al doilea

ciclu procesual), fiind dobândit de statul român cu titlu, altul decât cel invocat

de reclamante (Decretul 92/1950) și de la altă persoană decât cele invocate

prin acțiunea introductivă. În aceste condiții, Statul român a fost un vânzător

de bună credință.

b.

Instanța de apel s-a

pronunțat cu privire la un alt act juridic (contractul dintre SC A. SA și C.E.

și Ion) decât cel precizat în acțiunea introductivă (contractul de vânzare-cumpărare

dintre SC R. SA și C.E.) și cu privire la alte părți decât cele precizate în

cererea de chemare în judecată.

c. În primul ciclu

procesual, Curtea de Apel București, s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei

calității procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau

nu calitate de moștenitor conform prevederilor Legii 36/1995 și nici nu s-a

pronunțat cu privire la excepția lipsei interesului legitim invocată ulterior,

în al doilea ciclu procesual.

d.

Intimatele - reclamante nu au calitatea

de cetățeni români și nici aceea de foști proprietari sau moștenitori ai

acestora și, ca atare, în accepțiunea Legii nr. 112/1995, nu pot să formuleze

cereri referitoare la imobilele naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, actul normativ conținând referiri doar la aceste categorii de

persoane, iar noțiunea de persoane îndreptățite a fost introdusă prin Legea nr.

10/2001, act normativ ulterior ce nu are aplicabilitate în cauza de față.

e.

Nefiind subiecți ai

Legii nr. 112/1995, intimatele reclamante nu au un interes legitim în

promovarea prezentei acțiuni.

f. În sensul celor

susținute, se invocă Decizia nr. 2467 din 29 martie 2005, prin care Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

respins recursul formulat de o reclamantă într-o cauză similară celei de față,

reclamanta având calitatea de soră a defunctei de la care a fost preluat bunul,

bun dobândit ca dotă, defuncta având un soț supraviețuitor, fără copii.

Instanța supremă a reținut că în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995,

dovada calității de moștenitor se face cu certificatul de moștenitor sau cu

certificatul de calitate de moștenitor.

g.

Cererea făcută în anul 1996 a fost tardiv introdusă, fiind înregistrată la Consiliul Local al Sectorului 2 la data de 27 iulie 1996

h.

Cum legea 112/1995 a

fost publicată în M. Of. al României nr. 279 din 29 noiembrie 1995, legea

intrând în vigoare la 60 de zile după publicarea sa, deci la 27 ianuarie 1996,

termenul de depunere a cererilor de restituire (pentru persoanele îndreptățite,

aici nefiind cazul) a fost de 6 luni de la intrarea în vigoare, deci până pe 26

iulie 1996. Rezultă că cererea a fost și tardiv introdusă, astfel încât la data

încheierii contractului de vânzare cumpărare fuseseră respectate pe deplin

condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, respectiv se

împlinise termenul prevăzut de art. 14 acordat foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora de a revendica.

i.

Hotărârea se bazează pe o

interpretare nelegală a textului Legii, atât Legea nr. 112/1995 sub imperiul

căreia s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi

constatată, cât și Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat

abuziv cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care

se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată.

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia,

motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.;

Statul român, în

calitate de vânzător, avea titlu cu privire la imobilul înstrăinat, respectiv

Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, necontestat și neanulat, prin care imobilul

a fost naționalizat de la S.I.U., persoană față de care reclamantele nu au

invocat nici o calitate de succesor.

Prin actul invocat de

intimatele - reclamante, respectiv Decretul nr. 92/1950 s-au preluat de la mama

acestora doar 5 apartamente, în condițiile în are imobilul avea 7 apartamente

și prăvălie la parter (ulterior transformată tot în apartament), confirmându-se

astfel că un număr de 2 apartamente și prăvălia nu mai erau în proprietatea

mamei lor.

Actul depus la dosarul

cauzei prin care acestea invocă un presupus partaj judiciar făcut în anul 1944

este un fals evident față de care, având în vedere calitatea de cetățeni

străini a intimatelor - reclamante și imposibilitatea stabilirii datei

falsificării am solicitat constatarea falsului în conformitate cu prevederile art.

184 C. proc. civ. constatarea falsului și inadmisibilitatea acestuia a conformitate

cu prevederile art. 112 pct. 5 din C. proc. civ.

Respectivul înscris

aparent întocmit în 1944, are aplicată ștampila „Tribunalul Municipiului

București, R.S.R.". Această ștampilă face ca respectiva ștampilă să fi

putut fi legal aplicată după 1969, când în urma reorganizării administrativ

teritoriale, Municipiul București a devenit unitate administrativ teritorială

de sine stătătoare, până atunci teritoriul fiind organizat în regiuni,

instanțele numindu-se Tribunale Regionale.

De asemenea, actul

având caracter notarial, păstrarea acestuia după anul 1950 s-a făcut la fostele

Notariate de Stat, singurele competente până în 1995 să emită copii legalizate

după actele notariale, astfel încât respectivul înscris are un vădit caracter

de fals, la dosarul cauzei neexistând o copie misă de către Arhivele Naționale

conform reglementărilor legale în vigoare după 1990.

Această excepție nu a

fost soluționată niciodată, deși prin admiterea apelului în primul ciclu

procesual, toate excepțiile invocate trebuiau soluționate înaintea soluționării

fondului.

Astfel, argumentele

fiind nelegale, actul juridic dedus judecății (în fapt noul act dedus

judecății, așa cum am precizat, fiind analizat alt act decât cel menționat în

cererea de chemare în judecată) a fost interpretat greșit, schimbându-se natura

acestuia, iar primul act menționat în acțiunea introductivă neanalizat.

este în mod vădit lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea legii,

motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

a. Acțiunea este

inadmisibilă față de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite.

b.

Hotărârea contravine Legii

nr. 1/2009, care modifică legea specială (10/2001) care chiar dacă a fost

publicată în M. Of. după pronunțarea hotărârii apelate, trebuia avută în vedere

la soluționarea apelului, aspect necomentat de instanța de apel.

c.

Intimatele - reclamante

nu au făcut niciodată dovada calității de moștenitor conform legii române (prin

certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor) succesiunea după

defuncta Rachela Singer nefiind dezbătută conform art. 68 alin. (2) din Legea nr.

36/1995, astfel că intimatele reclamante nu fac dovada calității de succesor

conform legii române și nici nu s-a înregistrat dezbaterea succesiunii cu privire

la defuncta S.R. decedată în anul 1969 în Buenos Aires, Argentina, astfel încât

respingerea excepției privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este

netemeinică, instanța de recurs în primul ciclu procesual stabilind că acestea

au calitate procesuală activă, nu de moștenitor.

d.

Contractul de vânzare -

cumpărare din 18 decembrie 1996 a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi

constatată în al doilea ciclu procesual, a fost încheiat de recurenta-pârâtă

împreună cu soțul său, în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995,

subsemnata având calitatea de chiriaș încă din anul 1986 în baza contractului din

8 aprilie 1986 menționat expres în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare.

e. Cererea de cumpărare

a imobilului a fost făcută în termenul legal prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 112/1995, respectându-se prevederile art. 14 din acest act normativ,

cererile depuse la dosarul cauzei fiind tardiv formulate, printr-un mandatar

împuternicit de aceeași N.H. care nu mai avea calitatea de notar public din

anul 1990, procura „notarială" nefiind apostilată conform Convenției de la Haga privind actele notariale, împrejurare recunoscută expres de către reclamante prin

răspunsul la interogatoriul administrat în fața Judecătoriei Sector 2 unde

precizează că nu au formulat decât cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001

și nu a Legii nr. 112/1995, împrejurare care potrivit art. 60 și 270 C. proc.

civ. cu respectarea principiului contradictorialității și egalității probelor,

reprezintă o recunoaștere directă și neechivocă din partea reclamantelor a

apărării formulate de pârâți și deci a netemeiniciei acțiunii.

Reclamantele nu au

formulat cereri de revendicare în baza Legii nr. 112/1995, ci în baza Legii nr.

10/2001, deci la peste 6 ani după încheierea actului de vânzare-cumpărare,

astfel încât statul român, prin reprezentanții săi, putea încheia acte de

vânzare-cumpărare pentru apartamentele nerevendicate. În consecință, la data

încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista nici un impediment legal

pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa.

Reclamantele au invocat

o vocație succesorală, nefăcând niciodată dovada calității de moștenitor în

condițiile reglementate de legea română, cu atât mai mult cu cât persoana față

de care au invocat dreptul de succesiune (sora lor) avea la data decesului

(1969) un soț supraviețuitor. Cum la data întocmirii actului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată nu se adoptase

Legea nr. 10/2001 care repunea în termenul de acceptare a succesiunii

moștenitorii persoanelor îndreptățite, reclamantele nu aveau calitatea de

moștenitor. De altfel, neîndeplinind formalitățile prevăzute de Legea nr.

36/1995, Secțiunea III, nici după apariția Legii nr. 10/2001 acestea nu au nici

în prezent calitatea de moștenitori, neavând deci nici un interes legitim

(născut, actual și personal).

Cu privire la lipsa

interesului legitim, instanța confundă calitatea de proprietar cu împrejurarea

că s-ar fi formulat o cerere de revendicare, ignorând faptul că depunerea unei

notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie dovada calității de

persoană îndreptățită sau de proprietar, eventualul impediment la restituire

reprezentat de contractul de vânzare cumpărare trebuind enunțat expres de către

instituția abilitată cu soluționarea cererii de revendicare care trebuia să

confirme calitatea de persoană îndreptățită și eventuala imposibilitate de

restituire în natură a imobilului urmată de oferta privind măsurile

compensatorii.

Nu în ultimul rând

instanța a analizat valabilitatea unui act încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995

prin prisma Legii nr. 10/2001, făcând o aplicare retroactivă a unui act

normativ și încălcând astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția

României, ignorând acele împrejurări negative invocate de pârâți în apărare.

Cum reclamantele nu au

urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

acțiunea de față este inadmisibilă, instanța de fond ignorând această decizie

obligatorie conform art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.

Solicită admiterea

recursului și, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului pârâților, cu consecința respingerii acțiunii, iar în subsidiar,

casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de fond, pentru a se pronunța atât asupra fondului, cât și cu privire la

excepțiile invocate.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile

declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

I. Recursul declarat de

pârâtul Municipiul București este nefondat pentru următoarele considerente:

În speță, sunt

incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora,

actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună

credință.

Art. 1898 alin. (1) C.

civ. prevede că: „Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a

dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite

proprietatea”. Cu toate că textul menționat se referă la uzucapiunea de scurtă

durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna-credință a posesorului, el

este incident și altor situații, cum este cea în speță.

Buna-credință se

prezumă, prevede art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumție este

relativă, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloc de probă.

Instanța de apel a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întrucât există temeiuri,

dovedite prin probe, de răsturnare a prezumției bunei-credințe a

dobânditorilor, numai existența probată a relei credințe având drept consecință

desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin sancțiunea nulității

absolute.

Așadar, examinarea

atitudinii cumpărătorilor față de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în

cunoștință că imobilul aparținea ori nu vânzătorului, este esențială în rezolvarea

cauzei.

În speță, instanțele au

reținut că, la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995

și anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare cu privire la care se

solicită constatarea nulității absolute în prezenta cauză, reclamantele au

formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III

din imobilul în litigiu.

Așa fiind, pârâții -

cumpărători sunt de rea-credință întrucât,

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, puteau cunoaște, cu

minime diligențe, faptul că imobilul cumpărat este revendicat de fostul

proprietar.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului în sensul că Legea nr. 112/1995 nu impunea chiriașilor

care își manifestau intenția de a cumpăra imobilul în care locuiau să verifice

situația imobilului întrucât, cumpărătorul diligent și precaut nu poate invoca

buna-credință dacă, la momentul încheierii contractului, avea cunoștință ori

putea avea cunoștință de faptul că cel care vinde nu este proprietarul

imobilului, ori, din anumite împrejurări, rezulta faptul că un terț se

consideră adevăratul proprietar al imobilului, întrucât dubiul avut cu privire

la situația juridică a imobilului trebuia să-l oprească a cumpăra.

Totodată, este

nefondată susținerea potrivit căreia pârâții au fost de bună credință întrucât

reclamantele nu au făcut dovada notificării acestora în sensul de a nu încheia

contractul de vânzare cumpărare întrucât, buna sau reaua - credință a

cumpărătorilor, sub aspectul posibilității de a cunoaște contestarea titlului

statului de către fostul proprietar nu este apreciată în raport de conduita

fostului proprietar, în lipsa unei prevederi legale care să instituie o anumită

conduită în sarcina acestuia.

Pe de altă parte, la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, singura cale prin care

fostul proprietar putea cere restituirea imobilului preluat fără titlu era cea

a cererii de restituire în procedura Legii nr. 112/1995, în lipsa unei

reglementări speciale a regimului juridic al imobilelor preluate fără titlu, iar

orice manifestare neechivocă de voință a fostului proprietar în sensul

solicitării

restituirii

imobilului preluat, echivalează cu o contestare a valabilității preluării.

Pentru prima dată în

calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de

judecată a evaluat titlul statului, critică formulată omisso medio ce nu poate

fi primită și analizată de către instanța de recurs întrucât atribuțiile acesteia

se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și,

cât timp pârâtul Municipiul București nu a formulat această critică în apel, aceasta

este formulată omisso medio și nu poate fi primită.

Pentru considerentele

expuse, recursul pârâtului Municipiul București este nefondat și va fi respins

ca atare.

II. În ce privește recursul

declarat de pârâții C.E. și C.I., Înalta Curte constată că și acesta este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie

subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect

al analizei instanței de recurs decât acelea care vizează nelegalitatea

deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii

prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei

instanței de recurs.

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu putea fi invocat, din punct de

vedere formal, procedural, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat ea însăși

asupra fondului cererii, astfel încât să dea mai mult decât s-a cerut.

Acesta putea fi invocat

numai în ipoteza în care, curtea de apel, găsind întemeiate apelurile, ar fi

schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului

pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor

deduse judecății.

Or, având în vedere că

apelurile au fost respinse, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe,

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil.

Oricum, în speță nu

sunt incidente nici dispozițiile art. 294 C. proc. civ., nici cele ale art. 57

din același cod, astfel cum susțin recurenții, întrucât reclamantele nu au

solicitat introducerea în cauză a altor persoane care ar putea pretinde

aceleași drepturi cu ale lor, ci și-au precizat acțiunea față de faptul că

pârâta, în recurs, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 18

decembrie 1996, încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător și C.E. și C.I.,

în calitate de cumpărători, iar lărgirea cadrului procesual a avut loc cu

ocazia rejudecării în primă instanță.

Nu a avut loc nici o

schimbare a obiectului sau cauzei acțiunii care să atragă incidența

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât contractul de vânzare cumpărare

a cărui nulitate s-a cerut, privea apartamentul nr. 5 situat în imobilul din

București, Str. C.N., același cu cel indicat în acțiunea introductivă de

instanță.

Așa fiind, primul motiv

de recurs nu poate fi primit.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții – pârâți C.E. și C.I. reiterează

aceleași critici, invocând în esență faptul că instanța de apel a reținut o

altă situație de fapt decât cea reală.

S-a argumentat anterior

că în faza procesuală a recursului, instanța nu are abilitatea legală de a

analiza situația de fapt.

Potrivit art. 304 pct. 7

C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii

ori străine

de natura pricinii”.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și

considerente

, cum este

cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în

considerente

a soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din

dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în

exclusivitate a unor

considerente

străine de natura pricinii.

Indicarea ipostazelor

ce pot atrage incidența motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situații ce

se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe

temeiul de drept invocat și în care nu poate fi încadrată critica recurenților

constând în pretinsa reținere greșită a situației de fapt.

Aceasta s-ar constitui

esențial într-o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de

a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecății.

Așa fiind, și această

critică apare ca nefondată și nu poate fi primită.

pârâți invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate

nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la

interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare

a probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.

Dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus

judecății nu se înțelege, astfel cum susțin recurenții, contractul de vânzare –

cumpărare a cărui anulare se cere.

Critica încadrată în

acest motiv de recurs vizând împrejurarea că statul deținea titlu cu privire la

imobilul înstrăinat, respectiv Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, prin care

imobilul a fost naționalizat de la S.I.U., persoană față de care reclamantele

nu au invocat nici o calitate de succesor, este formulată pentru prima dată în

recurs, omisso medio și ca atare nu poate fi primită și analizată de către

instanța de recurs.

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt de asemeni nefondate și

urmează a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:

În raport de situația

de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala

configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a

aplicat corect atât dispozițiile legale interne, cât și pe cele ale art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut că,

la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și

anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a

solicitat a fi constatată în cauză, reclamantele au formulat cereri

înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au

solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din

imobilul în litigiu. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995

și ale H.G. nr. 11/1997, procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor

pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia

suspendată.

Prin urmare, instanțele

au aplicat și interpretat corect atât dispozițiile art. 948 C. civ. cât și ale art.

9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și pe cale de consecință, au constatat că

pârâtul Municipiul București a dispus, prin act de vânzare, asupra unui imobil

care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se

reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei

sancțiuni și anume aceea a bunei credințe.

Potrivit art. 45 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, contractul de

vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea

prevederilor legale, în vigoare la acel moment.

Art. 45 alin. (2)

consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzar