ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2011

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 13 august 2002, reclamantele S.A. și M.E. au chemat în judecată pârâții C.E., Municipiul București prin Primarul General și SC R. SA solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R. SA, în calitate de mandatar al vânzătorului Primăria Municipiului București și C.E. în calitate de cumpărător. Prin sentința civilă nr. 945 din 12 februarie 2003, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, reținând, în esență că, reclamantele nu au făcut dovada vocației concrete la moștenirea surorii lor, S.R., născută S. Tribunalul București, secția a V a civilă, prin decizia civilă nr. 1916/ A din 2 octombrie 2003, a menținut sentința primei instanțe.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia civilă de mai sus, a anulat sentința pronunțată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. La data de 20 iulie 2005 cauza s-a scos de pe rol și s-a înaintat la Tribunalul București, iar în temeiul dispozițiilor art. II, art. IV rap. la art. 297 alin. (1) din Legea nr. 219/2005 această instanță a înaintat, la rândul său cauza la Judecătoria Sectorului 2 București spre competentă soluționare. Reclamantele și-au precizat acțiunea față de faptul că pârâta, în recurs, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători, privind apartamentul 5, imobilul situat în București, Str. C.N., solicitând să se constate nulitatea absolută a acestuia pentru fraudă la lege.

Prin sentința civilă nr. 3956 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, instanța de fond a reținut că asupra acesteia s-a pronunțat instanța de apel prin decizia civilă nr. 1916/2003 și instanța de fond la data de 23 martie 2006, iar în ce privește excepția lipsei interesului, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată având în vedere actele depuse la dosar de reclamante. Prin decizia civilă nr. 615/ A din 17 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis apelurile și a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, a anulat sentința apelată și a constatat că tribunalul este instanța competentă material.

Dosarul a fost astfel înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 31529/3/2008. În fața acestei instanțe, pârâta C.E. a invocat excepția lipsei interesului în promovarea cererii de chemare în judecată a reclamantelor, întrucât, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român. Acestea nemaifiind în termenul legal de a introduce a cerere de revendicare pe Legea nr. 10/2001 sau pe Legea nr. 112/1995, acest imobil nu ar putea deveni automat proprietatea reclamantelor prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, proprietar fiind în continuare statul cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au fost niciodată proprietarele apartamentului.

Pe de altă parte, reclamantele nu justifică un interes născut și actual, întrucât nu au făcut dovada calității de moștenitor prin certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995. De asemenea, reclamanta S.A. a solicitat restituirea parterului și etajului 1 al imobilului, nicidecum apartamentul nr. 5, situat la etajul II, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamanta M.E. a recunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu avea depusă cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 124 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins excepția lipsei de interes a reclamantelor, iar pe fond, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între pârâții Municipiul București, prin SC A. SA, în calitate de vânzătoare și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători.

În ce privește excepția lipsei de interes, tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: În primul rând, tribunalul a apreciat că excepția invocată nu poate fi primită prin raportare la faptul că, în instanța de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă - or, în cazul solicitărilor de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea poate fi formulată de orice persoană care are interes; stabilind deci că reclamantele au calitate procesuală activă, implicit, instanța de recurs a stabilit și faptul că acestea au interes în formularea cererii.

Pe de altă parte, argumentele privind lipsa calității de moștenitor și inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantelor nu mai pot fi primite prin prisma faptului că, astfel cum s-a arătat anterior, în instanța de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă, aceste aspecte fiind analizate în mod expres și fiind obligatorii pentru instanțele de fond, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Nici argumentul referitor la componența imobilului, în sensul că o parte din acesta e posibil să fi fost înstrăinat de familia reclamantelor nu a fost dovedit, iar reclamantelor nu li se poate cere să facă dovada unui fapt negativ (faptul că nu a fost făcută nici o înstrăinare); dimpotrivă, pârâții trebuiau să facă dovada faptului pozitiv contrar, în sensul că au fost efectuate înstrăinările pretinse.

Nu a fost primită nici susținerea potrivit căreia reclamantele nu justifică un interes legitim întrucât, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român. Nu a fost primit nici argumentul că reclamanta S.A. ar fi făcut o cerere de restituire pentru parter și etajul 1, nicidecum pentru etajul II apartamentul nr. 5, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar reclamanta M.E. a recunoscut faptul că nu a formulat cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acesta reprezintă un aspect de fond.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în București, str. C.N., Sector 2, a fost proprietatea părinților reclamantelor, F. și I.S., acesta fiind cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1933. Imobilul a fost partajat conform actului de partaj din 13 octombrie 1944, etajul doi revenind surorii reclamantelor, R.S., decedată la 27 februarie 1968, reclamantele fiind moștenitoarele acesteia. De altfel, calitatea procesuală activă a reclamantelor a fost stabilită de instanța de recurs într-un ciclu procesual anterior. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6925 din anexă, pe numele mamei reclamantelor, tribunalul apreciind că naționalizarea a fost făcută fără titlu.

Raportând prevederile Decretului nr. 92/1950 la Constituția din 1948 care era în vigoare la data adoptării sale, se constată că acestea nu pot fi considerate constituționale. Art. 8 din Constituția din 1948 statua în sensul că „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială", iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție." Decretul nr. 92/1950 încălca aceste dispoziții, deoarece nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită profesie și aparțineau unei anumite clase sociale și crea o diferențiere între cetățenii români contrară art. 16 din Constituție ce stabilea principiul egalității în fața legii a cetățenilor români.

Totodată, Decretul nr. 92/1950 era contrar și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și pe care România era obligată să o respecte fiind semnatară și încălca art. 481 C. civ., potrivit cărui "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". Cu excepția exproprierii, legea, privită ca titlu, este un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății și vizează situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa, deoarece nu se poate dispune de bunurile altuia, atributul dispoziției aparținând exclusiv proprietarului; ca atare, trecerea imobilului în patrimoniul statului, în situația în care nu este vorba de o expropriere, nu poate reprezenta un titlu al statului potrivit art. 645 C. civ., ci este doar un instrument probatoriu autoconstituit de stat în scopul justificării deposedării proprietarului.

Mai mult, naționalizarea părții din imobil care face obiectul cauzei de față s-a făcut cu încălcarea decretului însuși și pe numele altui proprietar. În consecință, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamantele și-au păstrat calitatea de proprietare ale apartamentelor naționalizate, iar statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, acesta având numai posesia și, în aceste condiții, nu putea să vândă ceea ce nu îi aparținea. De asemenea, potrivit Legii nr. 112/1995, nu puteau fi vândute decât imobilele preluate cu titlu, ceea ce nu este și cazul imobilului din prezenta acțiune. În plus, la data de 18 decembrie 1996, statul, prin SC A. SA, a vândut apartamentul 5 din imobil către pârâții C.E.

și C.I., în condițiile în care erau depuse cereri de restituire a imobilului, inclusiv a apartamentului 5, în baza Legii nr. 112/1995, nesoluționate datorită intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 încetându-și activitatea. Ca atare, este evident că statul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât SC A. SA a recunoscut în răspunsul la interogatoriu că a încheiat contractul fără să solicite relații de la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995. În ceea ce îi privește pe pârâții C.E. și Ion, aceștia nu pot invoca buna credință, deoarece cu minime diligențe ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură.

În consecință, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată precizată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat între pârâții Municipiul București, prin SC A. SA, în calitate de vânzătoare, și C.E. și C.I., în calitate de cumpărători. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.E.

Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul București a susținut că soluția pronunțată prin care instanța a admis acțiunea formulată de reclamante și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996 este greșită, deoarece trebuie avut în vedere dacă au fost respectate, la momentul perfectării actului de vânzare - cumpărare, condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.: părțile au avut capacitatea de a contracta, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniul pârâtei la momentul vânzării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege. Astfel, nu se poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și ale art. 14 din Legea nr. 112/1995.

La rândul său, pârâta C.E. a susținut că instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată fiind dobândit de Statul Român cu titlu, altul decât cel invocat de reclamante și de la altă persoană decât cele invocate prin acțiunea introductivă. Instanța de recurs, în primul ciclu procesual s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu calitate de moștenitor conform prevederilor Legii nr. 36/1995 și nici nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei interesului legitim invocate ulterior în al doilea ciclu procesual.

Hotărârea se bazează pe o interpretare nelegală a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sub imperiul căreia s-a încheiat actul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, cât și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, referindu-se la proprietarii ale căror imobile au fost preluate abuziv, pentru moștenitorii acestora cerându-se îndeplinirea condiției legale de moștenitor, calitate ce nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită, singura facilitate fiind repunerea succesibililor în termenul de acceptare a moștenirii, facilitate introdusă prin Legea nr. 10/2001, adoptată ulterior întocmirii actului de vânzare - cumpărare.

Acțiunea este inadmisibilă față de prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, iar hotărârea contravine Legii nr. 1/2009 care, chiar dacă a fost publicată în M. Of. după pronunțarea hotărârii apelate, trebuie avută în vedere la soluționarea apelului de fată. Reclamantele nu au făcut niciodată dovada calității de moștenitor conform legii române, succesiunea după defuncta R.S. nefiind dezbătură conform art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel încât respingerea excepției privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este neîntemeiată.

La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa, deoarece reclamantele au formulat cererile de revendicare după anul 2001 și deși au revendicat mai multe apartamente nu au dobândit nici unul dintre acestea, nici măcar cele cu privire la care au invocat propriul drept de proprietate, nefăcând niciodată dovada calității de persoană îndreptățită și nici nu au primit măsuri compensatorii.

Instanța confundă calitatea de proprietari cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de revendicare ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie dovada calității de persoană îndreptățită sau de proprietar și cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea de fată este inadmisibilă, instanța de fond ignorând această decizie obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de fond nu s-a pronunțat referitor la faptul că reclamanta S.A.

a făcut cerere de restituire pentru parter și etajul I și nu și pentru etajul II unde este situat apartamentul nr. 5. Contradicția dintre considerente și dispozitiv este elocventă și atunci când tribunalul reține că apelanta - pârâtă și soțul acesteia au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1006 întrucât cu minime diligente ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare - cumpărare cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură. Apelurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.E.

au fost respinse de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 28/ A din 18 ianuarie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 688 din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a statuat în mod irevocabil că imobilul situat în București, str. C.N., a fost proprietatea numiților F.S. și I.S. conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și ca urmare a decesului lui I.S., între soția supraviețuitoare și fiicele acestuia a intervenit un act de partaj autentificat din 13 octombrie 1944, etajul 2 al imobilului revenind în proprietate exclusivă fiicei defunctului R.S.

Aceasta a decedat la data de 27 mai 1968 în Buenos Aires, fiind moștenită de surorile sale, reclamantele din prezentul proces ca urmare a neacceptării succesiunii de către soțul supraviețuitor. La data de 1 februarie 1992 soțul defunctei, S.P.P., a declarat în fața notarului public N.H. din New York că nu a făcut nici un act de acceptare expresă, tacită sau forțată cu privire la succesiunea defunctei sale soții, înțelegând să rămână străin de succesiune și, prin aceeași declarație confirmă că singurele moștenitoare sunt reclamantele. Instanța de casare a mai reținut prin decizia de mai sus că soluția instanțelor de fond și de apel prin care a fost respinsă acțiunea reclamantelor ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, este greșită deoarece vocația succesorală a reclamantelor față de succesiunea defunctei R.S.

era dovedită cu această declarație, cu actul de partaj de pe urma tatălui reclamantei și defunctei și actele de stare civilă depuse la instanța de fond din care rezultă că reclamantele sunt surorile defunctei, fostă proprietară a imobilului și că pe de altă parte, în condițiile în care reclamantele au dovedit legătura de rudenie cu defuncta și au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 erau aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. problema de drept a calității procesuale active a reclamantelor a fost dezlegată cu putere de lucru judecat. În ce privește criticile vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător și C.E.

și C.I. în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 5 din imobilul din București, Str. C.N., s-a reținut că statul nu a dovedit calitatea de proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, iar preluarea imobilului din litigiu prin Decretul nr. 92/1950 este o preluare fără titlu. O dată ce s-a statuat asupra modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu, în sensul că acesta a fost preluat fără un titlu valabil, consecința juridică este aceea care se regăsește în dispoziția art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și anume că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și statul nu a devenit niciodată proprietar și nu putea dispune cu privire la un asemenea bun care se afla în posesia statului fără titlu.

Instanța de apel nu a primit nici susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi ignorat dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cadrul procesual de față este distinct de acțiunea în revendicare la care face referire Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obiectul acțiunii de față fiind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Fiind lămurită irevocabil chestiunea calității procesuale active a reclamantelor, în mod corect a fost soluționată și excepția privind lipsa interesului legitim al acestora, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, în general, putând fi formulată de orice persoană interesată, iar în cazul de față, reclamantele au dovedit interesul în recuperarea bunului lor în natură.

La data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din imobilul din litigiu, astfel că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997 procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată. Prin urmare, tribunalul a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile art. 948 C. civ. cât și ale art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și pe cale de consecință, a constatat că pârâtul a dispus, prin actul de vânzare lovit de nulitate, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancțiuni și anume, aceea a bunei credințe.

Sub acest din urmă aspect, s-a reținut corect că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea - credință procedând la încheierea actului de vânzare - cumpărare contrar dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997 deși exista o cerere de restituire în natură în privința imobilului, iar cumpărătorul unui asemenea bun, de o valoare deosebită și supus unei reglementări speciale, trebuia să depună diligentele unui cumpărător de bună - credință, în sensul de a nu fi eludate dispozițiile mai sus-menționate, vânzătorul a procedat, la rândul său, la înstrăinarea imobilului cu ignorarea normelor juridice în vigoare. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții Municipiul București, precum și C.I.

și C.E. I. Pârâtul Municipiul București a formulat următoarele critici: Legea nr. 112/1995 nu impunea chiriașilor care își manifestau intenția de a cumpăra imobilul în care locuiau să verifice situația imobilului. Chiriașul cumpărător (pârâta din prezenta cauza) deținea la momentul intrării în vigoare a legii un contract de închiriere valabil cu privire la imobilul în cauză și nu a făcut decât să-și exprime opțiunea de cumpărare a acestuia. În temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cererea pârâtei s-a avizat favorabil de către oficiul juridic al societății vânzătoare, reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul nu era liber, astfel încât chiar dacă ar fi formulat cerere in condițiile acestei legi, reclamanta nu putea beneficia de restituirea în natură a imobilului.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, atât proprietarii și moștenitorii acestora, cât și chiriașii puteau formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă. Întrucât pârâta subdobânditoare a fost de bună credință, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând dovada notificării acesteia în sensul de a nu purcede la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În mod greșit a reținut instanța de apel că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției din 1948 și art. 481 C. civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului întrucât acesta nu a fost declarat neconstituțional, așa încât a fost un act normativ valabil care a produs efecte juridice.

II. În recursul lor, pârâții C.E. și C.I. au formulat următoarele critici: 1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Astfel, în primul ciclu procesual, conform cererii de chemare în judecată părțile erau: M.E. și S.A. - reclamante, C.E.

- pârâtă, Primăria Municipiului București prin Primarul General - pârâtă și SC R. SA - pârâtă, iar obiectul „constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC R. SA și C.E." După primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă Tribunalului București, instanță care și-a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 care, deși cauza se afla în al doilea ciclu procesual, a admis introducerea în cauză a altor persoane, respectiv C.I. și S.C. Apolodor S.A., contrar dispozițiilor art. 57 alin. (3) C. proc. civ. și schimbarea obiectului cauzei, respectiv constatarea nulității absolute a contractului dintre C.E. și C.I. pe de o parte și SC A. SA pe de altă parte (în locul celui precizat în acțiune dintre C.E.

și SC R. SA), încălcând prevederile art. 132 alin. (1), alin. (2) din C. proc. civ. Cu privire la această împrejurare a fost invocată inadmisibilitatea schimbării obiectului acțiunii și a părților în al doilea ciclu procesual, excepție respinsă de instanță prin încheierea din 23 martie 2006. Deși prin Decizia civilă nr. 615 din 17 aprilie 2008, Tribunalul București, a anulat sentința civilă nr. 3956 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2, reținând cauza spre rejudecare, instanța de rejudecare nu a soluționat excepția de inadmisibilitate a schimbării obiectului cauzei și a chemării în judecată a altor persoane în al doilea ciclu procesual.

Cu ocazia judecării apelului de către Curtea de Apel București, secția a III a civilă, instanța de asemenea nu s-a pronunțat asupra acestei excepții de inadmisibilitate, astfel încât judecarea apelului în alt cadru decât cel stabilit prin Decizia civilă 688 din 27 aprilie 2005, față de alte părți și alt obiect constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța nepronunțându-se cu privire la actul și părțile menționate în acțiunea introductivă din primul ciclu procesual, ci cu privire la alt act menționat în al doilea ciclu procesual și cu privire la alte părți, de asemenea menționate în al doilea ciclu procesual. 2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.; a. Instanța a reținut o altă situație de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată (în al doilea ciclu procesual), fiind dobândit de statul român cu titlu, altul decât cel invocat de reclamante (Decretul 92/1950) și de la altă persoană decât cele invocate prin acțiunea introductivă. În aceste condiții, Statul român a fost un vânzător de bună credință. b. Instanța de apel s-a pronunțat cu privire la un alt act juridic (contractul dintre SC A. SA și C.E. și Ion) decât cel precizat în acțiunea introductivă (contractul de vânzare-cumpărare dintre SC R. SA și C.E.) și cu privire la alte părți decât cele precizate în cererea de chemare în judecată.

c. În primul ciclu procesual, Curtea de Apel București, s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu calitate de moștenitor conform prevederilor Legii 36/1995 și nici nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei interesului legitim invocată ulterior, în al doilea ciclu procesual. d. Intimatele - reclamante nu au calitatea de cetățeni români și nici aceea de foști proprietari sau moștenitori ai acestora și, ca atare, în accepțiunea Legii nr. 112/1995, nu pot să formuleze cereri referitoare la imobilele naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actul normativ conținând referiri doar la aceste categorii de persoane, iar noțiunea de persoane îndreptățite a fost introdusă prin Legea nr. 10/2001, act normativ ulterior ce nu are aplicabilitate în cauza de față.

e. Nefiind subiecți ai Legii nr. 112/1995, intimatele reclamante nu au un interes legitim în promovarea prezentei acțiuni. f. În sensul celor susținute, se invocă Decizia nr. 2467 din 29 martie 2005, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de o reclamantă într-o cauză similară celei de față, reclamanta având calitatea de soră a defunctei de la care a fost preluat bunul, bun dobândit ca dotă, defuncta având un soț supraviețuitor, fără copii. Instanța supremă a reținut că în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995, dovada calității de moștenitor se face cu certificatul de moștenitor sau cu certificatul de calitate de moștenitor.

g. Cererea făcută în anul 1996 a fost tardiv introdusă, fiind înregistrată la Consiliul Local al Sectorului 2 la data de 27 iulie 1996 h. Cum legea 112/1995 a fost publicată în M. Of. al României nr. 279 din 29 noiembrie 1995, legea intrând în vigoare la 60 de zile după publicarea sa, deci la 27 ianuarie 1996, termenul de depunere a cererilor de restituire (pentru persoanele îndreptățite, aici nefiind cazul) a fost de 6 luni de la intrarea în vigoare, deci până pe 26 iulie 1996. Rezultă că cererea a fost și tardiv introdusă, astfel încât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare fuseseră respectate pe deplin condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, respectiv se împlinise termenul prevăzut de art. 14 acordat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora de a revendica.

i. Hotărârea se bazează pe o interpretare nelegală a textului Legii, atât Legea nr. 112/1995 sub imperiul căreia s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, cât și Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat abuziv cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată. 3. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.; Statul român, în calitate de vânzător, avea titlu cu privire la imobilul înstrăinat, respectiv Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, necontestat și neanulat, prin care imobilul a fost naționalizat de la S.I.U., persoană față de care reclamantele nu au invocat nici o calitate de succesor.

Prin actul invocat de intimatele - reclamante, respectiv Decretul nr. 92/1950 s-au preluat de la mama acestora doar 5 apartamente, în condițiile în are imobilul avea 7 apartamente și prăvălie la parter (ulterior transformată tot în apartament), confirmându-se astfel că un număr de 2 apartamente și prăvălia nu mai erau în proprietatea mamei lor. Actul depus la dosarul cauzei prin care acestea invocă un presupus partaj judiciar făcut în anul 1944 este un fals evident față de care, având în vedere calitatea de cetățeni străini a intimatelor - reclamante și imposibilitatea stabilirii datei falsificării am solicitat constatarea falsului în conformitate cu prevederile art. 184 C. proc. civ. constatarea falsului și inadmisibilitatea acestuia a conformitate cu prevederile art. 112 pct. 5 din C. proc.

civ. Respectivul înscris aparent întocmit în 1944, are aplicată ștampila „Tribunalul Municipiului București, R.S.R.". Această ștampilă face ca respectiva ștampilă să fi putut fi legal aplicată după 1969, când în urma reorganizării administrativ teritoriale, Municipiul București a devenit unitate administrativ teritorială de sine stătătoare, până atunci teritoriul fiind organizat în regiuni, instanțele numindu-se Tribunale Regionale.

De asemenea, actul având caracter notarial, păstrarea acestuia după anul 1950 s-a făcut la fostele Notariate de Stat, singurele competente până în 1995 să emită copii legalizate după actele notariale, astfel încât respectivul înscris are un vădit caracter de fals, la dosarul cauzei neexistând o copie misă de către Arhivele Naționale conform reglementărilor legale în vigoare după 1990. Această excepție nu a fost soluționată niciodată, deși prin admiterea apelului în primul ciclu procesual, toate excepțiile invocate trebuiau soluționate înaintea soluționării fondului. Astfel, argumentele fiind nelegale, actul juridic dedus judecății (în fapt noul act dedus judecății, așa cum am precizat, fiind analizat alt act decât cel menționat în cererea de chemare în judecată) a fost interpretat greșit, schimbându-se natura acestuia, iar primul act menționat în acțiunea introductivă neanalizat.

4. Hotărârea pronunțată este în mod vădit lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; a. Acțiunea este inadmisibilă față de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. b. Hotărârea contravine Legii nr. 1/2009, care modifică legea specială (10/2001) care chiar dacă a fost publicată în M. Of. după pronunțarea hotărârii apelate, trebuia avută în vedere la soluționarea apelului, aspect necomentat de instanța de apel. c. Intimatele - reclamante nu au făcut niciodată dovada calității de moștenitor conform legii române (prin certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor) succesiunea după defuncta Rachela Singer nefiind dezbătută conform art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel că intimatele reclamante nu fac dovada calității de succesor conform legii române și nici nu s-a înregistrat dezbaterea succesiunii cu privire la defuncta S.R.

decedată în anul 1969 în Buenos Aires, Argentina, astfel încât respingerea excepției privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este netemeinică, instanța de recurs în primul ciclu procesual stabilind că acestea au calitate procesuală activă, nu de moștenitor. d. Contractul de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996 a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată în al doilea ciclu procesual, a fost încheiat de recurenta-pârâtă împreună cu soțul său, în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, subsemnata având calitatea de chiriaș încă din anul 1986 în baza contractului din 8 aprilie 1986 menționat expres în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare. e. Cererea de cumpărare a imobilului a fost făcută în termenul legal prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, respectându-se prevederile art. 14 din acest act normativ, cererile depuse la dosarul cauzei fiind tardiv formulate, printr-un mandatar împuternicit de aceeași N.H.

care nu mai avea calitatea de notar public din anul 1990, procura „notarială" nefiind apostilată conform Convenției de la Haga privind actele notariale, împrejurare recunoscută expres de către reclamante prin răspunsul la interogatoriul administrat în fața Judecătoriei Sector 2 unde precizează că nu au formulat decât cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001 și nu a Legii nr. 112/1995, împrejurare care potrivit art. 60 și 270 C. proc. civ. cu respectarea principiului contradictorialității și egalității probelor, reprezintă o recunoaștere directă și neechivocă din partea reclamantelor a apărării formulate de pârâți și deci a netemeiniciei acțiunii. Reclamantele nu au formulat cereri de revendicare în baza Legii nr. 112/1995, ci în baza Legii nr. 10/2001, deci la peste 6 ani după încheierea actului de vânzare-cumpărare, astfel încât statul român, prin reprezentanții săi, putea încheia acte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele nerevendicate.

În consecință, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa. Reclamantele au invocat o vocație succesorală, nefăcând niciodată dovada calității de moștenitor în condițiile reglementate de legea română, cu atât mai mult cu cât persoana față de care au invocat dreptul de succesiune (sora lor) avea la data decesului (1969) un soț supraviețuitor. Cum la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată nu se adoptase Legea nr. 10/2001 care repunea în termenul de acceptare a succesiunii moștenitorii persoanelor îndreptățite, reclamantele nu aveau calitatea de moștenitor.

De altfel, neîndeplinind formalitățile prevăzute de Legea nr. 36/1995, Secțiunea III, nici după apariția Legii nr. 10/2001 acestea nu au nici în prezent calitatea de moștenitori, neavând deci nici un interes legitim (născut, actual și personal). Cu privire la lipsa interesului legitim, instanța confundă calitatea de proprietar cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de revendicare, ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie dovada calității de persoană îndreptățită sau de proprietar, eventualul impediment la restituire reprezentat de contractul de vânzare cumpărare trebuind enunțat expres de către instituția abilitată cu soluționarea cererii de revendicare care trebuia să confirme calitatea de persoană îndreptățită și eventuala imposibilitate de restituire în natură a imobilului urmată de oferta privind măsurile compensatorii.

Nu în ultimul rând instanța a analizat valabilitatea unui act încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 prin prisma Legii nr. 10/2001, făcând o aplicare retroactivă a unui act normativ și încălcând astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, ignorând acele împrejurări negative invocate de pârâți în apărare. Cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, acțiunea de față este inadmisibilă, instanța de fond ignorând această decizie obligatorie conform art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâților, cu consecința respingerii acțiunii, iar în subsidiar, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a se pronunța atât asupra fondului, cât și cu privire la excepțiile invocate. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. I. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București este nefondat pentru următoarele considerente: În speță, sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

Art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede că: „Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea”. Cu toate că textul menționat se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna-credință a posesorului, el este incident și altor situații, cum este cea în speță. Buna-credință se prezumă, prevede art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumție este relativă, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloc de probă. Instanța de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întrucât există temeiuri, dovedite prin probe, de răsturnare a prezumției bunei-credințe a dobânditorilor, numai existența probată a relei credințe având drept consecință desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin sancțiunea nulității absolute.

Așadar, examinarea atitudinii cumpărătorilor față de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în cunoștință că imobilul aparținea ori nu vânzătorului, este esențială în rezolvarea cauzei. În speță, instanțele au reținut că, la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare cu privire la care se solicită constatarea nulității absolute în prezenta cauză, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din imobilul în litigiu. Așa fiind, pârâții - cumpărători sunt de rea-credință întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, puteau cunoaște, cu minime diligențe, faptul că imobilul cumpărat este revendicat de fostul proprietar.

Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că Legea nr. 112/1995 nu impunea chiriașilor care își manifestau intenția de a cumpăra imobilul în care locuiau să verifice situația imobilului întrucât, cumpărătorul diligent și precaut nu poate invoca buna-credință dacă, la momentul încheierii contractului, avea cunoștință ori putea avea cunoștință de faptul că cel care vinde nu este proprietarul imobilului, ori, din anumite împrejurări, rezulta faptul că un terț se consideră adevăratul proprietar al imobilului, întrucât dubiul avut cu privire la situația juridică a imobilului trebuia să-l oprească a cumpăra.

Totodată, este nefondată susținerea potrivit căreia pârâții au fost de bună credință întrucât reclamantele nu au făcut dovada notificării acestora în sensul de a nu încheia contractul de vânzare cumpărare întrucât, buna sau reaua - credință a cumpărătorilor, sub aspectul posibilității de a cunoaște contestarea titlului statului de către fostul proprietar nu este apreciată în raport de conduita fostului proprietar, în lipsa unei prevederi legale care să instituie o anumită conduită în sarcina acestuia.

Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, singura cale prin care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului preluat fără titlu era cea a cererii de restituire în procedura Legii nr. 112/1995, în lipsa unei reglementări speciale a regimului juridic al imobilelor preluate fără titlu, iar orice manifestare neechivocă de voință a fostului proprietar în sensul solicitării restituirii imobilului preluat, echivalează cu o contestare a valabilității preluării. Pentru prima dată în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a evaluat titlul statului, critică formulată omisso medio ce nu poate fi primită și analizată de către instanța de recurs întrucât atribuțiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp pârâtul Municipiul București nu a formulat această critică în apel, aceasta este formulată omisso medio și nu poate fi primită.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtului Municipiul București este nefondat și va fi respins ca atare. II. În ce privește recursul declarat de pârâții C.E. și C.I., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu putea fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat ea însăși asupra fondului cererii, astfel încât să dea mai mult decât s-a cerut.

Acesta putea fi invocat numai în ipoteza în care, curtea de apel, găsind întemeiate apelurile, ar fi schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecății. Or, având în vedere că apelurile au fost respinse, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil. Oricum, în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 294 C. proc. civ., nici cele ale art. 57 din același cod, astfel cum susțin recurenții, întrucât reclamantele nu au solicitat introducerea în cauză a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi cu ale lor, ci și-au precizat acțiunea față de faptul că pârâta, în recurs, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător și C.E.

și C.I., în calitate de cumpărători, iar lărgirea cadrului procesual a avut loc cu ocazia rejudecării în primă instanță. Nu a avut loc nici o schimbare a obiectului sau cauzei acțiunii care să atragă incidența dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a cerut, privea apartamentul nr. 5 situat în imobilul din București, Str. C.N., același cu cel indicat în acțiunea introductivă de instanță. Așa fiind, primul motiv de recurs nu poate fi primit. 2. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții – pârâți C.E. și C.I. reiterează aceleași critici, invocând în esență faptul că instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea reală.

S-a argumentat anterior că în faza procesuală a recursului, instanța nu are abilitatea legală de a analiza situația de fapt. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente , cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Indicarea ipostazelor ce pot atrage incidența motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat și în care nu poate fi încadrată critica recurenților constând în pretinsa reținere greșită a situației de fapt. Aceasta s-ar constitui esențial într-o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecății. Așa fiind, și această critică apare ca nefondată și nu poate fi primită. 3. Deși recurenții – pârâți invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecății nu se înțelege, astfel cum susțin recurenții, contractul de vânzare – cumpărare a cărui anulare se cere. Critica încadrată în acest motiv de recurs vizând împrejurarea că statul deținea titlu cu privire la imobilul înstrăinat, respectiv Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, prin care imobilul a fost naționalizat de la S.I.U., persoană față de care reclamantele nu au invocat nici o calitate de succesor, este formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio și ca atare nu poate fi primită și analizată de către instanța de recurs.

4. Criticile încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt de asemeni nefondate și urmează a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile legale interne, cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, s-a reținut că, la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată în cauză, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 București, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din imobilul în litigiu.

Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997, procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată. Prin urmare, instanțele au aplicat și interpretat corect atât dispozițiile art. 948 C. civ. cât și ale art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și pe cale de consecință, au constatat că pârâtul Municipiul București a dispus, prin act de vânzare, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancțiuni și anume aceea a bunei credințe. Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.

Art. 45 alin. (2) consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzar