ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4272/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 02 decembrie 2009, reclamanta G.A.R.A. a

solicitat, în contradictoriu cu intimații Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Cultural și cu T.P., Ministrul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Cultural obligarea pârâților să încheie un nou contract de

management pentru conducerea Administrației Fondului Cultural Național și plata

remunerației corespunzătoare începând cu data de 14 septembrie 2009.

Cererea a fost modificată

la data de 23 aprilie 2010 prin introducerea în cauză, în calitate de Ministru al

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Cultural a intimatului K.H.. De asemenea, reclamanta

a precizat câtimea drepturilor bănești corespunzătoare funcției de director.

Ministerul Culturii, Cultelor

și Patrimoniului Cultural a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3610 din 28

septembrie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.A.R.A., în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și K.H. - Ministrul

Culturii, Cultelor și Patrimonilului Național.

A obligat pârâtul Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național să încheie cu reclamanta un nou contract

de management pentru conducerea Administrației Fondului Cultural Național.

A obligat pârâții la plata

drepturilor bănești aferente funcției de director respectiv 1.801 RON lunar pentru

perioada 14 septembrie 2009-31 decembrie 2009 și 2.792 RON lunar pentru perioada

ulterioară datei de 31 decembrie 2009 până la încheierea contractului.

A obligat pârâții la 1.005

RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Ordinul din 12

septembrie 2005 reclamanta a fost numită în funcția de director al Administrației

Fondului Cultural Național, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2005. Între

reclamantă și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului național s-a încheiat

un contract de management pe o perioadă nedeterminată, care, potrivit art. III din

contract, este asimilat contractului de muncă pe perioadă nedeterminată.

În urma adoptării O.U.G.

nr. 189/2008, în temeiul art. 50 potrivit cărora: „(1) În termen de 90 de zile de

la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, contractele de management

încheiate în baza prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor

publice de cultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 114/2006,

încetează de drept, a încetat contractul de management al reclamantei nemaifiind

nemaifiind încheiat un nou contract pe motiv că perioada acoperită de proiectul

de management inițial expirase.

Art. 50 O.U.G. nr. 189/2008

a fost abrogat prin art. I pct. 48 Legea nr. 269/2009.

Prin această lege s-a

prevăzut la art. II că „În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei

legi, conducătorii instituțiilor publice de cultură aflați în exercițiu la data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 vor încheia cu ordonatorul principal de

credite un nou contract de management”.

Instanța a reținut că

reclamanta a solicitat, în baza acestui text de lege, încheierea unui nou contract

de management dar cererea sa a fost respinsă pe motiv că Administrația Fondului

Cultural Național nu intră în categoria instituțiilor publice de cultură care organizează

și desfășoară activități cultural-artistice sau oferă servicii culturale.

Totodată, a apreciat că

în mod greșit autoritatea pârâtă a refuzat încheierea unui nou contract de management

pentru acest motiv întrucât dacă Administrația Fondului Cultural Național nu ar

fi intrat în categoria instituțiilor a căror activitate este reglementată de această

ordonanță atunci încetare contractului de management nu ar fi fost posibilă.

De altfel, a constatat

Curtea, O.U.G. nr. 189/2008 a abrogat O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor

publice de cultură. Chiar dacă domeniul de aplicare a fost formulat diferit, față

de dispozițiile O.G. nr. 26/2005, în sensul că O.U.G. nr. 189/2008 se referea, inițial,

la instituțiile de spectacole sau concerte, muzee și colecții publice, biblioteci

și așezăminte culturale de drept public iar, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 269/2009, la instituții publice de cultură care organizează și desfășoară activități

cultural-artistice sau oferă servicii culturale, este evident faptul că legiuitorul

a avut în vedere aceleași instituții. Interpretarea contrară ar fi de natură să

dea naștere unui vid legislativ întrucât s-ar ajunge ca pentru instituții reglementate

de O.G. nr. 26/2005 (pentru care s-a încheiat un contract de management în temeiul

acestei ordonanțe, cum este cazul în speță) să nu mai existe nici un cadru legislativ

întrucât O.G. nr. 26/2005 a fost abrogată iar noua reglementare nu conține prevederi

privind acele instituții de cultură care nu ar intra în categoria celor avute în

vedere de legea nouă. Or, este evident, a apreciat instanța că intenția legiuitorului

atunci când a circumstanțiat domeniul de aplicare a noii reglementări nu a fost

aceea de a lăsa în afara reglementării anumite instituții publice care, până la

data adoptării noii legi, erau supuse reglementărilor O.G. nr. 26/2005.

De asemenea, Curtea a

constatat că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 reclamanta avea contract

de management valabil încheiat cu ministerul pentru conducerea Administrației Fondului

Cultural Național. Astfel, reclamanta a încheiat în anul 2005 un contract de management

pe perioadă nedeterminată în condițiile în care reglementările în vigoare până la

data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 nu limitau perioada de încheiere

a contractului de management la perioada pentru care s-a întocmit proiect de management.

Așa fiind, prima instanță

a considerat că afirmația pârâtului, potrivit căreia, la data intrării în vigoare

a O.U.G. nr. 189/2008 contractul de management al reclamantei nu mai era în vigoare

întrucât perioada acoperită de proiectul de management expirase nu are temei legal.

Contractul de management al reclamantei nu a încetat în luna septembrie 2008, dată

până la care exista un proiect de management (întrucât, potrivit legislației în

vigoare în luna septembrie 2008, nu exista nici o legătură între durata proiectului

de management și durata contractului de management, și, de altfel contractul ce

cuprinde voința părților vorbește de o perioadă nedeterminată) ci la data impusă

de art. 50 O.U.G. nr. 189/2008, adică la 90 de zile de la intrarea în vigoare a

acestei ordonanțe.

În concluzie Curtea a

reținut că reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile art. II Legea nr. 269/2009,

intimatul fiind obligat să încheie un contract de management, fără a exista o limită

în ceea ce privește durata proiectului de management.

A apreciat instanța că

prin refuzul de încheiere a acestui contract s-a creat reclamantei un prejudiciu

întrucât aceasta nu a beneficiat de drepturile bănești aferente contractului respectiv,

impunându-se odată cu obligația de încheiere a contractului de management și obligația

de plată a acestor drepturi bănești.

În baza art. 274 C.

proc. civ. Curtea a obligat intimații la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs autoritățile publice, precum și reclamanta.

2.1. Ministrul și Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, în recursul formulat, au invocat ca temei legal

dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 și art. 3041 C. proc. civ., susținând, în esență,

următoarele critici:

- soluția recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă material, în raport cu dispozițiile art. 10

Legea nr. 554/2004 și art. 35 alin. (1) O.U.G. nr. 189/2008, din interpretarea cărora

rezultă că Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal, trebuia

să judece această cauză;

- pe fondul cauzei, recurenții

au susținut că soluția este netemeinică și nelegală, în raport cu dispozițiile legale

incidente și cu clauzele contractului de management.

2.2. În recursul formulat,

reclamanta a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând, în esență, că suma care i se cuvine cu titlu de despăgubire

este de 4.317 RON lunar, nu cum a reținut în mod greșit instanța de fond, iar cuantumul

cheltuielilor de judecată au fost de 2.590,63 RON, așa cum rezultă din dovezile

depuse la dosar.

2.3. Părțile au depus

întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs și criticile formulate în recursul

părții adverse.

Astfel, recurenta-reclamantă,

cu privire la motivul de recurs referitor la necompetența instanței de fond, invocat

de autoritățile publice, a susținut că dispozițiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008

nu sunt aplicabile, astfel că soluția a fost pronunțată de o instanță competentă.

recurs

Referitor la recursul

autorităților pârâte;

Așa cum s-a arătat, primul

motiv de recurs are ca temei dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit

cărora o hotărâre poate fi desființată atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței de ordine publică a altei instanțe.

În cauză, obiectul acțiunii

îl formează cererea recurentei-reclamante pentru obligarea autorităților pârâte

să încheie un nou contract de management privind Administrația Fondului Cultural

Național și numirea sa în funcția de director al acestei instituții publice în condițiile

prevederilor O.U.G. nr. 189/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Or, potrivit art. 35

alin. (1) și (2) O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor de spectacole

sau concerte, muzeelor și colecțiilor publice, bibliotecilor și al așezămintelor

culturale de drept public, în cazul litigiilor privind atribuirea, încheierea, executarea

modificarea și încetarea contractului de management și a celor privind acordarea

de despăgubiri, competența de soluționare aparține Secției de contencios administrativ

a tribunalului la a cărui rază de jurisdicție se află sediul de jurisdicție, în

cazul de față Tribunalul București.

În cadrul apărărilor formulate,

recurenta-reclamantă a susținut, cu privire la acest motiv de recurs, că este neîntemeiat.

Astfel, a argumentat că

dispozițiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008 nu ar fi incidente în cauză, acțiunea sa

având ca temei dispozițiile art. II Legea nr. 269/2009 care reglementează obligația

autorităților pârâte să încheie, în termen de 90 de zile, un nou contract de management,

ceea ce este lipsit de temei legal.

Este necontestat că Legea

nr. 269/2009 este actul normativ prin care Parlamentul a aprobat, cu modificări

și completări, O.U.G. nr. 189/2008, art. 35 al ordonanței de urgență rămânând nemodificat,

reglementarea instituită prin această normă fiind aplicabilă tuturor litigiilor

la care se referă.

În al doilea rând, a argumentat

recurenta-reclamantă, în cauză rămân pe deplin aplicabile exclusiv dispozițiilor

art. 10 Legea nr. 554/ 2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi referitoare

la competență pot fi modificate doar printr-o lege organică, iar Legea nr. 269/2009,

de aprobare a O.U.G. nr. 189/2008, nu ar fi fost adoptată în condițiile art. 76

alin. (1) Constituție.

Or, în cauză, este necontestat

că norma legală de competență, derogatoriu de la art. 10 Legea nr. 554/2004, a fost

adoptată printr-o Ordonanță de urgență, care, potrivit art. 115 Constituție, poate

include și domenii ale legilor organice, iar cât privește Legea nr. 269/2009, nu

rezultă că aceasta ar fi fost declarată neconstituțională, iar recurenta-reclamantă

nu a motivat și nici nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a acesteia.

În concluzie, Înalta Curte

reține că acest prim motiv de recurs este întemeiat, fiind suficient pentru casarea

sentinței pronunțate, urmând ca celelalte motive de recurs să fie cercetate ca apărări

de fond de instanța competentă.

3.2. În ceea ce privește

recursul formulat de reclamanta-recurentă, pentru considerentele prezentate mai

sus, va fi admis și acesta, pentru ca acțiunea formulată să fie judecată de instanța

competentă, care va analiza susținerile acesteia ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministrul culturii și patrimoniului

național, precum și de G.A.R.A. împotriva Sentinței civile nr. 3610 din 28 septembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza pentru

competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2011.