ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2323/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Prin încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, a admis cererea de suspendare a deciziei de imputare din 30 octombrie 2009 formulată de reclamantul T.C.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin Direcția Generală Juridică a Ministerului Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui. Pe cale de consecință, Curtea de Apel București, a dispus suspendarea deciziei de imputare arătate, prin care reclamantul a fost obligat la plata sumei de 10.124,65 RON reprezentând cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că cererea de suspendare a executării deciziei de imputare, emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui, este întemeiată, având în vedere că încetarea raporturilor de serviciu prin demisie a reclamantului este o consecință a admiterii sale ca student la Academia de Politie "A.I.C." din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, situație de natură să creeze o serioasă îndoială în privința temeiului legal și respectiv a legalității actului administrativ atacat, în sensul art. 14 coroborat cu art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Concluzionând, instanța de fond a constatat că este îndeplinită și condiția pagubei iminente întrucât reclamantul este student, iar conform adeverinței eliberate de D.G.F.P.

Vaslui, nu figurează cu venituri impozabile și nici cu alte surse de întreținere. 2.Motivele de recurs înfățișate de recurenții-pârâți Inspectoratul Județean al Poliției de Frontiera Vaslui și Ministerul Administrației și Internelor ( Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui) Împotriva încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui. 2.1. Motivele de recurs ale recurentului-pârât Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui În motivarea recursului exercitat recurentul-pârât a susținut, în esență, că Încheierea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii întrucât, în mod eronat, prima instanță a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Recurentul a menționat că în ceea ce privește condiția unui caz bine justificat, este de reținut că, în cauză, intimatul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a unui act normativ și nu a actului administrativ cu caracter individual, respectiv a deciziei de imputare din 30 octombrie 2009, emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui, ceea ce nu corespunde textului de lege incident. De asemenea, s-a arătat că susținerea reclamantului intimat potrivit cu care prin chiar plata sumei de 10.124,65 RON din decizia de imputare s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu în patrimoniul său, nu este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube. 2.2.

Motivele de recurs invocate de recurentul Ministerul Administrației și Internelor Și recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor a apreciat că Încheierea atacată este netemeinică și nelegală în condițiile în care, în mod evident, instanța de fond nu a avut în vedere caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, ce presupune, în mod efectiv, dovada îndeplinirii cerințelor exprese prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, republicată.

În opinia recurentului, susținerile reclamantului intimat în ceea privește ambele cerințe ce se cer a fi îndeplinite, respectiv cazul bine justificat și prevenirea pagubei iminente, se reduc la simple enunțuri de ordin teoretic, mai cu seamă că la data semnării de către reclamant a Angajamentului din 5 ianuarie 2007, acesta a avut reprezentarea „iminenței” așa-zisei pagube, astfel încât imputarea sumei reprezentând cheltuielile efectuate de către Ministerul Administrației și Internelor cu școlarizarea sa nu a putut constitui o împrejurare străină, necunoscută reclamantului la data de 28 august 2009, când i-au fost încetate raporturile de serviciu. 3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor celor doi recurenți, dezvoltate prin motivele de recurs, le va examina grupat urmând a răspunde prin argumente comune, după caz.

Așadar, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de ambii recurenți, precum și potrivit art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru argumentele în continuare expuse. După cum în mod constant a statuat Înalta Curte în jurisprudența sa în aceasta materie, este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu neexecutarea legii. Drept urmare, după cum cu deplină justețe au susținut de altfel și recurenții, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt acestea precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Înalta Curte apreciază că în cauză, în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de suspendare formulată de intimatul reclamant, reținând îndeplinirea cumulativa a condițiilor legale prevăzute în textele de lege enunțate, respectiv condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente.

Instanța de control judiciar reține că nu sunt fondate criticile celor doi recurenți și ca atare acestea nu vor fi primite întrucât, chiar în condițiile unei succinte motivări, prima instanță cu temei a stabilit, în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, că această exigență legală ce trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cu care prin cazuri bine justificate se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", este îndeplinită prin situația de fapt concretă, în sensul că în mod eronat, prima facie, autoritățile recurente au apreciat că demisia reclamantului este un motiv imputabil de încetare a raporturilor de muncă.

Totodată Înalta Curte apreciază că aspectele formale învederate de intimatul reclamant, legate de emiterea actelor administrative atacate, în această fază sumară a examinării lor, astfel cum o impune procedura de față, sunt de natură să contureze conținutul cerinței cazului bine justificat, în accepțiunea sa legală. Nefondate sunt criticile recurenților și cu referire la îndeplinirea condiției iminenței producerii unei pagube, de asemenea definită în cuprinsul Legii Contenciosului administrativ (art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004). Cum reclamantul a învederat instanței argumente juridice și de ordin formal de natură a crea îndoială în ceea ce privește legalitatea deciziei de imputare din 30 octombrie 2009, este de necontestat că punerea în executare a unui act administrativ asupra căruia exista o îndoială serioasă în privința legalității conduce inevitabil și la îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă.

Față de cele ce preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este dată cu corecta aplicare și interpretarea a legii, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză de cei doi recurenți-pârâți, potrivit art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui împotriva încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.