ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2323/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de

ședință din data de 9 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, a admis cererea

de suspendare a deciziei de imputare din 30 octombrie 2009 formulată de

reclamantul T.C.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și

Internelor, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor prin Direcția Generală Juridică a Ministerului

Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră

Vaslui.

Pe cale de

consecință, Curtea de Apel București, a dispus suspendarea deciziei de imputare

arătate, prin care reclamantul a fost obligat la plata sumei de 10.124,65 RON

reprezentând cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării, până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că cererea de suspendare a executării

deciziei de imputare, emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui,

este întemeiată, având în vedere că încetarea raporturilor de serviciu prin demisie

a reclamantului este o consecință a admiterii sale ca student la Academia de Politie

"A.I.C." din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, situație

de natură să creeze o serioasă îndoială în privința temeiului legal și respectiv

a legalității actului administrativ atacat, în sensul art. 14 coroborat cu art.

2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Concluzionând, instanța

de fond a constatat că este îndeplinită și condiția pagubei iminente întrucât reclamantul

este student, iar conform adeverinței eliberate de D.G.F.P. Vaslui, nu figurează

cu venituri impozabile și nici cu alte surse de întreținere.

2.Motivele de recurs înfățișate

de recurenții-pârâți Inspectoratul Județean al Poliției de Frontiera Vaslui și Ministerul

Administrației și Internelor (

Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui)

Împotriva încheierii de

ședință din data de 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, în termen legal, au declarat recurs pârâții

Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de

Frontieră Vaslui.

2.1. Motivele de recurs

ale recurentului-pârât Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui

În motivarea recursului

exercitat recurentul-pârât a susținut, în esență, că Încheierea recurată a fost

pronunțată cu greșita aplicare a legii întrucât, în mod eronat, prima instanță a

reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004, republicată.

Recurentul a menționat

că în ceea ce privește condiția unui caz bine justificat, este de reținut că, în

cauză, intimatul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a unui act normativ

și nu a actului administrativ cu caracter individual, respectiv a deciziei de imputare

din 30 octombrie 2009, emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră

Vaslui, ceea ce nu corespunde textului de lege incident.

De asemenea, s-a arătat

că susținerea reclamantului intimat potrivit cu care prin chiar plata sumei de 10.124,65

RON din decizia de imputare s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu în patrimoniul

său, nu este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube.

2.2. Motivele de recurs

invocate de recurentul Ministerul Administrației și Internelor

Și recurentul-pârât Ministerul

Administrației și Internelor a apreciat că Încheierea atacată este netemeinică și

nelegală în condițiile în care, în mod evident, instanța de fond nu a avut în vedere

caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ,

ce presupune, în mod efectiv, dovada îndeplinirii cerințelor exprese prevăzute de

art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, republicată.

În opinia recurentului,

susținerile reclamantului intimat în ceea privește ambele cerințe ce se cer a fi

îndeplinite, respectiv cazul bine justificat și prevenirea pagubei iminente, se

reduc la simple enunțuri de ordin teoretic, mai cu seamă că la data semnării de

către reclamant a Angajamentului din 5 ianuarie 2007, acesta a avut reprezentarea

„iminenței” așa-zisei pagube, astfel încât imputarea sumei reprezentând cheltuielile

efectuate de către Ministerul Administrației și Internelor cu școlarizarea sa nu

a putut constitui o împrejurare străină, necunoscută reclamantului la data de 28

august 2009, când i-au fost încetate raporturile de serviciu.

instanței de control judiciar

Cu titlu prealabil, Înalta

Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor celor doi recurenți, dezvoltate

prin motivele de recurs, le va examina grupat urmând a răspunde prin argumente comune,

după caz.

Așadar, examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de ambii recurenți, precum și potrivit

art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri

sunt nefondate, pentru argumentele în continuare expuse.

După cum în mod constant

a statuat Înalta Curte în jurisprudența sa în aceasta materie, este de principiu

că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu neexecutarea

legii.

Drept urmare, după cum

cu deplină justețe au susținut de altfel și recurenții, suspendarea executării unui

act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ

decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor

legale, astfel cum sunt acestea precizate în Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004.

Astfel, în art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, sunt

precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării

actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative:

a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului

bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

Înalta Curte apreciază

că în cauză, în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de suspendare formulată

de intimatul reclamant, reținând îndeplinirea cumulativa a condițiilor legale prevăzute

în textele de lege enunțate, respectiv condiția cazului bine justificat și condiția

prevenirii unei pagube iminente.

Instanța de control judiciar

reține că nu sunt fondate criticile celor doi recurenți și ca atare acestea nu vor

fi primite întrucât, chiar în condițiile unei succinte motivări, prima instanță

cu temei a stabilit, în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, că această

exigență legală ce trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cu care prin cazuri bine

justificate se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ",

este îndeplinită prin situația de fapt concretă, în sensul că în mod eronat, prima

facie, autoritățile recurente au apreciat că demisia reclamantului este un motiv

imputabil de încetare a raporturilor de muncă.

Totodată Înalta Curte

apreciază că aspectele formale învederate de intimatul reclamant, legate de emiterea

actelor administrative atacate, în această fază sumară a examinării lor, astfel

cum o impune procedura de față, sunt de natură să contureze conținutul cerinței

cazului bine justificat, în accepțiunea sa legală.

Nefondate sunt criticile

recurenților și cu referire la îndeplinirea condiției iminenței producerii unei

pagube, de asemenea definită în cuprinsul Legii Contenciosului administrativ (art.

2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004).

Cum reclamantul a învederat

instanței argumente juridice și de ordin formal de natură a crea îndoială în ceea

ce privește legalitatea deciziei de imputare din 30 octombrie  2009, este de necontestat

că punerea în executare a unui act administrativ asupra căruia exista o îndoială

serioasă în privința legalității conduce inevitabil și la îndeplinirea condiției

referitoare la paguba iminentă.

Față de cele ce preced,

reținând ca hotărârea instanței de fond este dată cu corecta aplicare și interpretarea

a legii, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză de

cei doi recurenți-pârâți, potrivit art. 312 alin. (1), raportat la art. 304

pct. 9 din C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Administrației

și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui împotriva

încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2011.