AFFAIRE ROMPOTI ET ROMPOTIS c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE ROMPOTI ET ROMPOTIS c. GRECE (CtEDO, 2007)
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA
ROMPOTI & ROMPOTIS c. GRECIEI
(Cererea nr. 14263/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
09/07/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Rompoti & Rompotis c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția întâi), reunită într-o cameră compusă din:
Dl. L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
Dnele F. Tulkens,
N. Vajić,
Dl. A. Kovler,
Dna E. Steiner,
Dl. K. Hajiyev, judecători,
și de Dl S. Nielsen, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 4 ianuarie 2007,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 14263/04) îndreptată împotriva Republicii Elene de doi cetățeni ai acestui Stat, doamna Chrissanthi Rompoti și domnul Alexandros Rompotis («reclamanții»), care au sesizat Curtea la 20 aprilie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamanții sunt reprezentați de avocatul P. Miliarakis, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec («Guvernul») este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, asesor pe lângă Consiliul juridic al Statului și dna O. Patsopoulou, auditor pe lângă Consiliul juridic al Statului.
Reclamanții se plângeau în special de refuzul Statului grec de a se conforma unei hotărâri judecătorești.
La 20 octombrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenție. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții sunt proprietarii în indiviziune ai unui teren cu o suprafață totală de 954 m² situat în comuna Artemida din regiunea Attica.
La 7 noiembrie 1988, în temeiul decretului prezidențial nr. 882/1988, Statul a modificat planul de aliniere al comunei Artemida. O parte a terenului în cauză a fost expropriată în cadrul amenajării trotuarelor.
La 12 decembrie 2002, reclamanții au depus o cerere la Secretarul general al regiunii Attica solicitând revocarea exproprierii din cauza neplății indemnizației pe o lungă perioadă.
La 23 ianuarie 2003, Directoarea Departamentului de mediu și amenajare a teritoriului din regiunea Attica a respins cererea lor (actul nr. 4793/2003).
La 20 martie 2003, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Atena cu o acțiune în anulare împotriva refuzului administrației de a revoca exproprierea în cauză.
La 31 octombrie 2003, tribunalul administrativ din Atena a admis acțiunea lor. A anulat actul nr. 4793/2003 și a constatat ridicarea exproprierii litigioase cu modificarea necesară a planului de aliniere în cauză (hotărârea nr. 13698/2003). La 6 februarie 2004, hotărârea nr. 13698/2003 a fost notificată Statului. Această hotărâre a devenit definitivă, Statul neexercitând nicio cale de atac împotriva sa.
La 20 septembrie 2004, Direcția generală a mediului și amenajării teritoriului din regiunea Attica a invitat reclamanții să prezinte administrației un «dosar de modificare» a planului de aliniere al comunei Artemida pentru a proceda la revocarea exproprierii. În special, dosarul trebuia să conțină a) un plan topografic al litoralului și al țărmului, certificat în privința exactității sale de Serviciul funciar competent, b) o copie a planului topografic modificat, c) un plan topografic în cinci exemplare al propunerii de modificare, certificat de Serviciul de Urbanism competent în privința exactității sale, d) o fotocopie a decretului prezidențial de modificare a planului de aliniere, precum și a planului de ocupare a solurilor, e) un raport explicativ care să justifice modificarea solicitată și f) fotografii ale spațiului care urmează să fie modificat.
Conform unei scrisori a Direcției generale a mediului și amenajării teritoriului din regiunea Attica datate 12 decembrie 2005 și adresate Consiliului juridic al Statului, reclamanții nu furnizaseră până la data respectivă documentele cerute pentru modificarea planului de aliniere în cauză.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
La 14 noiembrie 2002, Legea nr. 3068/2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație a intrat în vigoare (Monitorul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru a executa respectivele hotărâri (articolul 1). Legea prevede crearea unor consilii cu trei membri constituite în cadrul înaltelor jurisdicții elene (Curtea Supremă Specială, Curtea de Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi), care sunt însărcinate să controleze buna executare a hotărârilor jurisdicțiilor lor respective de către administrație într-un termen care nu poate depăși trei luni (cu titlu excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Consiliile pot, în special, să desemneze un magistrat pentru a asista administrația, propunându-i printre altele măsurile potrivite pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul stabilit de consiliu, i se impun penalități, penalități care pot fi reînnoite atâta timp cât nu se conformează (articolul 3). Pot fi luate de asemenea măsuri disciplinare împotriva agenților administrației aflați la originea neexecutării (articolul 5). Dispozițiile Legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare (articolul 6).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanții se plâng de refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena și de a revoca exproprierea terenului lor. Ei invocă articolul 6 § 1 din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel:
«Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)»
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul afirmă că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne. În special, susține că reclamanții ar fi putut sesiza comitetul competent al Consiliului de Stat în baza Legii nr. 3068/2002 și să se plângă de pretinsul refuz al administrației de a se conforma hotărârii nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena. Guvernul observă că comitetul ar fi putut ordona administrației să plătească reclamanților o indemnizație în cazul constatării că pretinsa neexecutare a hotărârii nr. 13698/2003 era nejustificată.
Reclamanții nu se pronunță asupra acestei chestiuni.
Curtea amintește că finalitatea articolului 35 § 1, care enunță regula epuizării căilor de recurs interne, este de a permite Statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările invocate împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Regula articolului 35 § 1 se bazează pe ipoteza, încorporată în articolul 13 (cu care prezintă strânse afinități), că ordinea internă oferă un recurs efectiv pentru încălcarea invocată (Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI).
Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție prescriu epuizarea doar a recursurilor care sunt în același timp relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu doar în teorie, ci și în practică, fără de care le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, hotărârile Vernillo c. Franței, hotărârea din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11-12, § 27 și Mifsud c. Franței (dec.) [MC], nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII).
În speță, Curtea constată că plângerea reclamanților provine din refuzul invocat al administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești. Or, recursul propus de Guvern nu este de natură să determine cu certitudine executarea unei hotărâri judecătorești ca urmare a refuzului administrației de a se conforma; într-adevăr, după sesizarea de către cel interesat a comitetului competent al Consiliului de Stat, acesta nu poate decât să constate refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri și să îi impună, dacă este cazul, plata unei indemnizații celui interesat pentru această cauză. Prin urmare, în speță, eventuala executare a hotărârii nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena nu ar fi consecința directă a finalizării recursului invocat de Guvern, ci ar rămâne la discreția administrației cu singurul scop de a evita plata unei indemnizații celor interesați.
De altfel, Curtea constată că Guvernul nu furnizează nicio decizie a comitetului Consiliului de Stat prevăzut de Legea nr. 3068/2002 care ar fi determinat, până la data prezentă, conformarea administrației cu o hotărâre judecătorească inițial neexecutată. Or, este de datoria Statului care invocă neepuizarea căilor de recurs interne să stabilească existența unor recursuri eficiente și suficiente (Soto Sanchez c. Spaniei, nr. 66990/01, § 34, 25 noiembrie 2003). Având în vedere cele ce preced, este necesar să se respingă excepția de neepuizare ridicată de Guvern.
Curtea constată, de altfel, că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Reține, de asemenea, că nu se opune niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reclamanții afirmă că nu aveau nicio obligație de a furniza documentele cerute, deoarece hotărârea nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena a constatat expres revocarea exproprierii. Prin urmare, era pur și simplu de datoria administrației să se conformeze acesteia. În special, reclamanții observă că documentele cerute de administrație nu fuseseră solicitate din oficiu de tribunalul administrativ în cadrul procedurii privind cererea de ridicare a sarcinii impuse asupra proprietății reclamanților; dacă aceste documente nu erau indispensabile jurisdicției administrative pentru a proceda la revocarea sau nu a exproprierii, este de la sine înțeles că ele nu erau necesare pentru ca administrația să se conformeze ulterior deciziei judiciare. Pentru reclamanți, «dosarul de modificare» cerut de administrație nu servea decât drept pretext pentru a se sustrage de fapt obligației de a ridica sarcina impusă prin modificarea planului de aliniere în cauză.
Guvernul răspunde că reclamanții susțin pe nedrept că administrația menține în mod ilegal exproprierea și refuză să se conformeze hotărârii tribunalului administrativ din Atena. Amintește că, în urma hotărârii nr. 13698/2003 a aceleiași jurisdicții, serviciile administrative i-au invitat pe reclamanți să depună documentele necesare, dar aceștia nu au făcut-o încă. Guvernul subliniază că administrația nu poate obliga pe reclamanți să depună aceste documente.
Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri pronunțate de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a Statului în materie (a se vedea, în special, Hornsby c. Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40 și urm.; Karahalios c. Greciei, nr. 62503/00, § 29, 11 decembrie 2003). În plus, Curtea subliniază importanța deosebită pe care o are executarea hotărârilor judecătorești în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Greciei, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).
În speță, Curtea constată mai întâi că părțile sunt de acord asupra faptului că hotărârea nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena nu este încă executată. Guvernul arată că reclamanții refuză până la data respectivă să furnizeze administrației «dosarul de modificare» a planului de aliniere cerut și că, din acest motiv, este imposibil pentru organele administrative să procedeze la revocarea exproprierii în cauză. La rândul lor, reclamanții ridică faptul că nu era de datoria lor să furnizeze administrației documentele cerute; dimpotrivă, aceasta nu avea decât să ridice sarcina impusă asupra proprietății lor în urma hotărârii nr. 13698/2003.
Curtea consideră că, în principiu, nu pare nerezonabil ca administrația să ceară celor interesați documente complementare pentru a se conforma în cel mai scurt timp unei hotărâri judecătorești care îi impune luarea anumitor măsuri pozitive. O astfel de exigență își găsește justificarea atunci când serviciile administrative nu sunt în posesia documentelor necesare pentru a executa hotărârea judecătorească și aceasta cu scopul de a accelera executarea sa. Un asemenea motiv este, fără îndoială, favorabil justițiabilului. În schimb, atunci când examinarea dosarului permite să se deducă faptul că administrația solicită producerea de acte juridice sau a oricărui alt document pentru a se sustrage executării unei hotărâri judecătorești definitive sau pentru a întârzia nejustificat punerea sa în aplicare, efectul util al articolului 6 § 1 poate fi grav diminuat.
În speță, Curtea constată, în primul rând, că unele dintre documentele solicitate trebuiau fără îndoială să fie deja în posesia serviciilor competente: în special, este evident că planul topografic al litoralului și al țărmului, fotocopiile decretului prezidențial de modificare a planului de aliniere și a planului de ocupare a solurilor, precum și fotografiile terenului în cauză erau elemente indispensabile pentru ca administrația să procedeze la modificarea inițială a planului de aliniere al comunei Artemida în 1988.
În al doilea rând, Curtea consideră că cererea adresată reclamanților de către administrație de a-i furniza în special schița planului topografic modificat echivalează cu a le cere să procedeze la propunerea noului plan de aliniere care să fie adoptat. Mai mult decât atât, serviciul administrativ competent a cerut reclamanților să îi prezinte un raport explicativ care să justifice modificarea solicitată. Prin acest demers, administrația și-a recunoscut puterea discreționară de a confirma sau nu propunerea de modificare adusă de cei interesați și, în același timp, de a se pronunța asupra pertinenței justificării prezentate. Or, reiese clar din hotărârea nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena că acesta nu recunoscuse nicicum o astfel de discreție administrației. Dimpotrivă, ridicarea exproprierii a fost clar ordonată, însoțită simultan de obligația de a modifica planul de aliniere. Era deci de datoria organelor administrative să procedeze la acest demers fără a formula exigențe excesive și nejustificate reclamanților.
În ultimul rând, Curtea constată că o copie a hotărârii nr. 13698/2003 a fost notificată administrației la 6 februarie 2004 și că aceasta a așteptat până la 20 septembrie 2004 pentru a cere reclamanților să îi prezinte «dosarul de modificare». Cu alte cuvinte, administrația a rămas inertă pe o perioadă de mai mult de șapte luni, nu pentru a se conforma hotărârii nr. 13698/2003, ci pentru a cere în cele din urmă celor interesați documente complementare în scopul de a se conforma deciziei judiciare. În opinia Curții, această lipsă de diligență a administrației demonstrează în speță reticența sa de a facilita executarea hotărârii în cauză.
Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că autoritățile naționale au omis să se conformeze hotărârii nr. 13698/2003 a tribunalului administrativ din Atena, lipsind astfel articolul 6 § 1 din Convenție de orice efect util.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
«În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea apreciază că nu este cazul să le acorde nicio sumă cu acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară restul cererii admisibil;
Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul reclamanților de a avea acces la o instanță.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 25 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Søren Nielsen Loukis Loucaides
Grefier Președinte