AFFAIRE ROUMELIOTIS c. GRECE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 53361/07) îndreptată împotriva Republicii Elanice și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Romeos Roumeliotis ("reclamantul"), a sesizat Curtea la data de 30 octombrie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na V. Chirdaris, avocat la Atena. Guvernul grecesc ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, asistent lângă Consiliul Juridic al Statului, și dl. I. Bakopoulos, audiitor lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul alegea în special o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

La 26 noiembrie 2008, președintele primei secții a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca Camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și pe fond. PE FOND I.

La 19 aprilie 1999, E.M. a sesizat tribunalul de primă instanță Lamia cu o acțiune de despăgubire împotriva reclamantului și a lui I.P. În special, E.M. susținea că pârații se prezentaseră ca reprezentanți ai unei societăți străine care ofereau servicii financiare investitorilor și că i-ar fi luat cu înșelăciune o sumă importantă, făcând-i să creadă că dacă plasa bani în această societate, ar primi dobânzi considerabile.

Ședința, inițial fixată la 17 septembrie 1999, a fost amânată la 21 ianuarie 2000 la cererea pârații, inclusiv a reclamantului. De fapt, la această dată, avocatul reclamantului trebuia să reprezinte alt client în fața altei instanțe.

Printr-un jugiu în vederea cercetării cauzei din 31 mai 2000, tribunalul de primă instanță Lamia a admis parțial acțiunea cu privire la pretenții împotriva lui I.P. și a ordonat o procedură de prezentare a probelor cu privire la răspunderea civilă a reclamantului (decizia nr. 124/2000). Examinarea martorilor, prevăzută pentru 5 aprilie 2001 a fost amânată la 26 septembrie 2001, apoi la 15 noiembrie 2002, la cererea reclamantului. Ședința a avut loc la această din urmă dată.

La 7 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță Lamia a respins acțiunea împotriva reclamantului și a admis că acesta nu a acționat în mod fraudulos și că societatea străină în cauză nu era inexistentă (decizia nr. 43/2003).

La 30 mai 2003, E.M. a interpus apel împotriva deciziei nr. 43/2003. Ședința a avut loc la 10 februarie 2004.

Prin hotărâre din 9 septembrie 2004, curtea de apel Lamia a infirmat decizia nr. 43/2003 și a condamnat reclamantul să verseze reclamantului suma de 36.956,18 euro pentru dauna suferită în virtutea articolului 914 din codul civil (hotărâre nr. 198/2005). Hotărârea a fost pusă la punct la 11 octombrie 2005.

La 6 decembrie 2005, reclamantul a depus o casație. În unicul său mijloc de casație, a pus în discuție lipsa de motivare a hotărârii nr. 198/2005. Se plângea că curtea de apel nu indica cum și pe ce bază ajungea la concluzia hotărârii pe care reclamantul o cita integral. Mai exact, susținea: "Decizia atacată nu conține o motivare legală, sau, alternativ, motivele pe care se sprijină sunt (...) insuficiente cu privire la un element care are o influență decisivă asupra rezultatului procesului. În special, nu indică sau nu indică suficient cum și pe baza căror elemente a ajuns la concluzia că cunoașterea de către [reclamant] a faptului că societatea reprezentată de el era inexistentă rezultă din faptul că nu s-a întors împotriva lui I.P. și a societății pe care o reprezenta, în ciuda faptului că și el cumprase cote din fondul comun de plasament în valoare de 90.000 de dolari americani și le-a pierdut. Din cauza acestei omisiuni, nu pot apăra interesele mele juridice legale și controlul ierarhic al deciziei atacate devine imposibil (...)"

Reclamantul atașase, așa cum era obligat, copie a hotărârii atacate.

La 9 ianuarie 2006, reclamantul a solicitat fixarea datei ședinței, care a avut loc la 26 martie 2007.

La 30 aprilie 2007, Curtea de Casație a respins casația sa ca inadmisibilă. În special, înalta curte a constatat: "Conform articolelor 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 și 578 din codul de procedură civilă, atunci când acțiunea în justiție a fost judecată ca fiind fondată sau nefondată, mijlocul de casație care ridică absența unui temei legal sau a motivării suficiente a tribunalului de fond trebuie să includă a) faptele cauzei așa cum sunt prezentate de reclamantul în casație, b) dispoziția a cărei încălcare indirectă se susține, c) concluzia pretins eronată la care a ajuns instanța de fond, d) ce a admis instanța inferioară în esență, și anume faptele pe care această instanță și-a bazat concluzia cu privire la fondul cauzei și e) motivarea pe care hotărârea atacată ar fi trebuit să o adopte. Indicarea acestor elemente, și în special a considerentelor instanței, este necesară pentru a examina dacă faptele cauzei care constituie "minora" silogismului juridic sunt suficient relatate, ceea ce permite controlul aplicării corecte a legii și a semnificației dispozitivului hotărârii atacate (...). În caz, prin unicul seu mijloc de casație, reclamantul reprochează hotărârii atacate "lipsa motivării necesare sau, cel puțin, că motivarea respectivă nu este suficientă cu privire la o chestiune determinantă pentru rezultatul cauzei. În special, [hotărârea atacată] nu explică în nici un fel sau, cel puțin, suficient cum a ajuns la următoarea concluzie: cunoașterea de către reclamant a inexistenței societății străine în cauză rezulta din faptul că nu s-a întors în fața instanțelor împotriva lui I.P., în ciuda faptului că reclamantul însuși ar fi investit într-un fond comun de plasament a cărui valoare s-a anulat". Prezentată în acest fel, mijlocul de casație în cauză include doar o transpunere fragmentară a unui considerent dintre mai mulți alții din hotărârea atacată. Rezultă că nu este posibil să se examineze nici să se stabilească mijlocul de drept sus-menționat pe baza conținutului casiației și că aceasta trebuie respinsă ca fiind vagă" (hotărâre nr. 939/2007). II.

Curtea constată că aceste pretenții nu sunt în mod clar nefundate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile. B. Pe fond 1. Acces la tribunal

Guvernul susține că mijlocul de casație al reclamantului, așa cum era formulat, se referea în mod vag, imprecis și fragmentar la un singur considerent al hotărârii atacate. Cu toate acestea, această hotărâre conținea o serie de motive care, fiecare luate izolat sau în combinație cu altele, ar fi putut justifica aplicarea articolului 914 din codul civil împotriva reclamantului. În casație, reclamantul ar fi trebuit să indice motivarea care, după spusele sale, ar fi permis curții de apel să se pronunțe așa cum a făcut-o. Nu se poate cere judecătorului de casație să reformuleze mijloacele de casație pe care autorul casiației nu le-a sprijinit. În consecință, reclamantul nu a fost privat de dreptul lui de acces la tribunal, deoarece respingerea casiației nu a fost rezultatul unei excesive formalități din partea Curții de Casație, ci al incapacității aparente a reclamantului de a sprijini suficient chiar și un singur mijloc de casație.

Reclamantul susține că atunci când mijlocul de casație constă în a se plânge de lipsa de motivare, Curtea de Casație are obligația să-l examineze din oficiu. Judecătorii de casație aveau posibilitatea de a constata, din hotărârea însuși a curții de apel sau din textul observațiilor depuse în fața Curții de Casație, atât faptele cauzei cât și motivele hotărârii atacate și de a examina dacă motivarea era sau nu suficientă.

Curtea reaminiteste jurisprudența sa constantă, conform căreia nu-i revine să înlocuiască instanțele interne. Este în primul rând sarcina autorităților naționale, în special a curților și instanțelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre mulți alții, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). Pe de altă parte, "dreptul la tribunal", dintre care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se prestează limitărilor admise implicit, în special cu privire la condițiile de admisibilitate ale unei căi de atac, deoarece prin natura sa cere o reglementare de stat, care în acest sens se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justițiabil în așa fel sau în așa măsură încât dreptul lui la tribunal să fie afectat în substanța însuși; în finest, ele se potrivesc cu art. 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre mulți alții, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-I).

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 6 al Convenției nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, §§ 25-26, seria A nr. 11). Cu toate acestea, dacă asemenea instanțe există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special în ceea ce privește asigurarea justițiabililor a unui drept efectiv de acces la instanțe pentru decizii privind "drepturile și obligațiile lor de natura civilă" (a se vedea, printre alții, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 37, Colecția 1997-VIII). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la tribunal recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și rolul jucat de Curtea Supremă, condițiile de admisibilitate ale unei căi de casație putând fi mai riguroase decât pentru apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește, în finest, că reglementarea privind formalitățile pentru depunerea unui recursuri vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectării, în special, a principiului securității juridice. Cu toate acestea, cei interesați trebuie să poată conta ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Din hotărârea Curții de Casație rezultă că în virtutea articolelor 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 și 578 din codul de procedură civilă, mijlocul de casație care ridică lipsa motivării suficiente a tribunalului de fond trebuie să includă: a) faptele cauzei așa cum sunt prezentate de reclamantul în casație, b) dispoziția a cărei încălcare indirectă se susține, c) concluzia pretins eronată la care a ajuns instanța de fond, d) ce a admis instanța inferioară în esență, și anume faptele pe care această instanță și-a bazat concluzia cu privire la fondul cauzei și e) motivarea pe care hotărârea atacată ar fi trebuit să o adopte.

Curtea observă că reclamantul a ridicat un singur mijloc de casație tirat din lipsa motivării suficiente a hotărârii curții de apel. Reclamantul preciza că această hotărâre nu indica cum și pe ce bază ajungea curtea de apel la concluzia sa, pe care reclamantul o cita integral din hotărâre. Curtea de Casație, care avea copia hotărârii atacate, a considerat că mijlocul de casație în litigiu includea doar o transpunere fragmentară a unui considerent dintre mai mulți alții din hotărârea. Ea a adăugat că indicarea în casație a elementelor sus-menționate, și în special a considerentelor instanței, era necesară pentru a examina dacă faptele cauzei erau suficient relatate, ceea ce permite controlul aplicării corecte a legii și a semnificației dispozitivului hotărârii atacate.

Curtea constată că regula aplicată de înalta curte pentru a se pronunța asupra admisibilității mijloacelor în cauză este o construcție jurisprudențială: ea nu decurge dintr-o dispoziție procedurală specifică, ci din combinația a patru articole din codul de procedură civilă sus-menționat. Pe scurt, înalta curte fixează în materia aceasta o condiție de admisibilitate referitoare la claritatea mijloacelor de casație.

Având în vedere circumstanțele cauzei și motivele pe care Curtea de Casație le-a invocat pentru a declara casația inadmisibilă, Curtea consideră că prezenta cauză nu diferă semnificativ de hotărârile Liakopoulou c. Grecia (nr. 20627/04, 24 mai 2006); Efstathiou și alții c. Grecia (nr. 36998/02, 27 iulie 2006); Zouboulidis c. Grecia (nr. 77574/01, 14 decembrie 2006); Vasilakis c. Grecia (nr. 25145/05, 17 ianuarie 2008) și Koskina și alții c. Grecia (nr. 2602/06, 21 februarie 2008). În aceste hotărâri, Curtea a apreciat că faptul ca Curtea de Casație să declare inadmisibilă o cale de casație pe motiv că reclamantul nu precizase în casație circumstanțele de fapt pe care se bazase instanța de apel pentru a judeca, releva o abordare prea formalistă care nu era proporționată cu scopul de a asigura securitatea juridică și buna administrare a justiției.

În prezenta cauză, esența dezbaterilor în fața instanțelor de fond se referea la existența reală sau nu a societății din care reclamantul se spunea reprezentant și cunoașterea de către acesta a acestei situații. Unicul mijloc de casație al reclamantului se referea de asemenea la această problemă. Curtea nu vede cum reproducerea în casație a faptelor cauzei și a tuturor considerentelor hotărârii curții de apel ar fi permis Curții de Casație să examineze pretenția reclamantului potrivit căreia hotărârea peca prin lipsa motivării suficiente. Curtea de Casație dispunând de toate elementele necesare pentru a-și forma o opinie, și faptele cauzei fiind simple, ar fi putut verifica dacă hotărârea curții de apel era sau nu suficient motivată fără ca reclamantul să trebuiască să propună motivarea cel mai potrivită, după părerea sa.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că în caz, limitarea dreptului de acces la tribunal impusă de Curtea de Casație nu era proporționată cu scopul de a asigura securitatea juridică și buna administrare a justiției.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind dreptul de acces la tribunal. 2. Termen rezonabil

Perioada de luat în considerare a început la 19 aprilie 1999, cu sesizarea tribunalului de primă instanță Lamia de către E.M., și s-a încheiat la 30 aprilie 2007, cu hotărârea nr. 939/2007 a Curții de Casație. S-a deci întins pe mai mult de opt ani pentru trei niveluri de instanță.

Guvernul susține că procedura în fața tribunalului de primă instanță Lamia nu a depășit termenul rezonabil deoarece aceasta a trebuit să pronunțe două decizii, să examineze martori și să amâne dezbaterile de trei ori la cererea reclamantului. Cu privire la durata procedurii în fața curții de apel și Curții de Casație, doi ani și patru luni și un an și patru luni respectiv, nu poate fi considerată excesivă.

Reclamantul susține că durata totală a procedurii era excesivă, ținând seama în special de faptul că autorităților judiciare le revine să fixeze date ale ședințelor apropiate după amânări.

Curtea reaminiteste că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și comportamentul autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea observă că procedura în fața tribunalului de primă instanță Lamia a durat aproximativ patru ani. Mai exact, o perioadă de aproximativ trei ani s-a scurs între 31 mai 2000, data jugiuului în vederea cercetării cauzei, și 7 aprilie 2003, data la care tribunalul și-a pronunțat judecata pe fond. Prima amânare, cerută la 21 ianuarie 2000, nu a avut nici o influență notabilă asupra duratei până la stadiul jugiuului. Reclamantul a cerut o altă amânare la 26 septembrie 2001, la care li s-a dat curs. Curtea observă cu toate acestea că, în urma acestei amânări, o nouă ședință nu a fost fixată decât la 15 noiembrie 2002, adică peste un an mai târziu. Cât pentru curtea de apel, a pronunțat hotărârea sa la 3 septembrie 2004, dar reclamantul a trebuit să aștepte până la 11 octombrie 2005, adică treisprezece luni și opt zile, pentru punerea la punct a hotărârii, pentru a depune o casație.

Or, asemenea retardări nu pot în nici un caz fi considerate compatibile cu "termenul rezonabil" din art. 6 § 1. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Guvernul susține că art. 13 nu se aplică în caz, deoarece, după spusele sale, nu a existat un depășire al "termenului rezonabil". A. Asupra admisibilității

Curtea constată că pretenția aceasta nu este în mod clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond 1. Termen rezonabil

Curtea reaminiteste că art. 13 garantează o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de nerespectarea obligației, impusă de art. 6 § 1, de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).

Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia de a constata că ordinea juridică elanică nu oferea celor interesați o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 al Convenției care le-ar permite să se plângă de durata unei proceduri (Fraggalexi c. Grecia, nr. 18830/03, 9 iunie 2005, §§ 18-23). Curtea nu vede în caz nici o rație de a se abate de la această jurisprudență, mai ales că Guvernul nu afirmă că ordinea juridică elanică a fost dotată, între timp, cu o asemenea cale de atac.

Prin urmare, Curtea apreciază că în caz a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care ar fi permis reclamanților să obțină sancționarea dreptului lor de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. 2. Acces la tribunal

În măsura în care reclamantul se plânge de absența unei căi de atac efective pentru a ridica încălcarea dreptului de acces la tribunal, Curtea observă că având în vedere considerentele relative la art. 6 § 1, nu este necesar să se situeze suplimentar pe terenul articolului 13; cerințele acestuia din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele ale articolului 6 § 1 și sunt absorbite de aceasta în caz (a se vedea, printre alții, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 88, seria A nr. 52). III.

Reclamantul cere o sumă de 20.000 euro pentru dauna morală suferită din cauza încălcărilor articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției.

Guvernul consideră suma cerută excesivă. Apreciază că o eventualăindemnizație pentru daună morală nu ar trebui să depășească 1.000 EUR.

Curtea reamintește că a constatat o dublă încălcare a articolului 6 § 1 și o încălcare a articolului 13. Judecând în mod echitabil, acordă reclamantului 8.000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, la acest titlu. B. Cheltuieli și onorarii

Pentru cheltuielile și onorarii pentru procedura în fața Curții, reclamantul cere suma de 2.000 EUR.

Guvernul consideră suma cerută excesivă și nejustificată. Prevalând se de cauza Zouboulidis c. Grecia sus-citate, se declară gata să verseze 500 EUR la acest titlu.

Curtea observă că, contrar hotărârii Zouboulidis, reclamantul prezintă o notă de onorar cu totalul sumei cerute. Ținând seama de elementele în posesia sa, de criteriile sale în materia aceasta și de numărul încălcărilor constatate, Curtea apreciază rezonabil să acorde suma cerută în întregime, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază potrivit să adapteze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii pentru facilitățile marginale de creditare ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind dreptul de acces la tribunal; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind durata procedurii; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției, din lipsă de existență a unei căi de atac efective pentru a se plânge de durata unei proceduri; 5. Declară că nu este necesar să se pronunțe asupra pretensiei privind absența unei căi de atac efective pentru a ridica încălcarea dreptului de acces la tribunal; 6. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru dauna morală; ii. 2.000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și onoraruri; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații marginale de creditare a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 octombrie 2009, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. André Wampach Nina Vajić Grefier adjoint Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 53361/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Romeos Roumeliotis (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 octobre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e V. Chirdaris, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le 26 novembre 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 19 avril 1999, E.M. saisit le tribunal de grande instance de Lamia d'une action en dommages-intérêts contre le requérant et I.P. En particulier, E.M. alléguait que les défendeurs s'étaient présentés à lui en tant que représentants d'une société étrangère offrant des services financiers aux investisseurs et qu'ils lui auraient soutiré frauduleusement une somme importante, en lui faisant croire que s'il plaçait son argent dans cette société, il recevrait des intérêts d'un montant considérable.

L'audience, initialement fixée au 17 septembre 1999, fut ajournée au 21 janvier 2000 à la demande des défendeurs, dont le requérant. En fait, à cette date, l'avocat du requérant devait représenter un autre client devant une autre juridiction.

Par un jugement avant dire droit du 31 mai 2000, le tribunal de grande instance de Lamia fit partiellement droit à l'action quant aux prétentions contre I.P. et ordonna une procédure de production des preuves en ce qui concernait la responsabilité civile du requérant (décision n o 124/2000). L'examen des témoins, prévu le 5 avril 2001 fut ajourné au 26 septembre 2001, puis au 15 novembre 2002, à la demande du requérant. L'audience eut lieu à cette dernière date.

Le 7 avril 2003, le tribunal de grande instance de Lamia rejeta l'action contre le requérant et admit que celui-ci n'avait pas agi de manière frauduleuse et que la société étrangère en cause n'était pas inexistante (décision n o 43/2003).

Le 30 mai 2003, E.M. interjeta appel contre la décision n o 43/2003. L'audience eut lieu le 10 février 2004.

Par un arrêt du 9 septembre 2004, la cour d'appel de Lamia infirma la décision n o 43/2003 et condamna le requérant à verser au plaignant le montant de 36 956,18 euros au titre du dommage subi en vertu de l'article 914 du code civil (arrêt n o 198/2005). L'arrêt fut mis au net le 11 octobre 2005.

Le 6 décembre 2005, le requérant se pourvut en cassation. Dans son unique moyen de cassation, il mettait en cause le manque de motivation de l'arrêt n o 198/2005. Il se plaignait que la cour d'appel n'indiquait pas comment et sur quelle base elle parvenait à la conclusion de cet arrêt, que le requérant citait intégralement. Plus précisément, il soutenait : « La décision attaquée ne comporte pas de motivation légale, ou, alternativement, les motifs sur lesquels elle se fonde sont (...) insuffisants en ce qui concerne un élément qui a une influence capitale sur l'issue du procès. En particulier, elle n'indique pas ou elle n'indique pas suffisamment comment et à partir de quels éléments elle a conclu que la connaissance par le [requérant] du fait que la société représentée par lui était inexistante ressort du fait qu'il n'a pas tenté de se retourner contre I.P. et de la société qu'il représentait, malgré le fait que lui aussi avait acheté des parts du fond commun de placement d'un montant de 90 000 dollars américains et qu'il a perdues. En raison de cette omission, je ne peux pas défendre mes intérêts légaux et le contrôle hiérarchique de la décision attaquée devient impossible (...) »

Le requérant avait joint, comme il en avait l'obligation, copie de l'arrêt attaqué.

Le 9 janvier 2006, le requérant demanda la fixation de la date de l'audience, qui eut lieu le 26 mars 2007.

Le 30 avril 2007, la Cour de cassation rejeta son pourvoi en cassation comme irrecevable. En particulier, la haute juridiction releva : « En vertu des articles 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 et 578 du code de procédure civile, lorsque l'action en justice a été jugée fondée ou infondée, le moyen de cassation relevant l'absence de fondement légal ou de motivation suffisante du tribunal de fond doit inclure a) les faits de la cause tels que présentés par le demandeur en cassation, b) la disposition dont la violation indirecte est alléguée, c) la conclusion prétendument erronée à laquelle est parvenue la juridiction de fond, d) ce que la juridiction inférieure a admis en substance, à savoir les faits sur lesquels ladite juridiction fonda sa conclusion quant au fond de l'affaire et e) la motivation que l'arrêt attaqué aurait dû adopter. L'indication de ces éléments, et notamment des attendus du tribunal, est nécessaire afin d'examiner si les faits de la cause constitutifs de la « mineure » du syllogisme juridique sont suffisamment relatés, ce qui permet de contrôler la juste application de la loi et la pertinence du dispositif de l'arrêt attaqué (...). En l'occurrence, par son unique moyen de cassation, le demandeur reproche à l'arrêt attaqué « l'absence de la motivation requise ou, au moins, que ladite motivation n'est pas suffisante quant à une question déterminante pour l'issue de l'affaire. En particulier, [l'arrêt attaqué] n'explique aucunement ou, au moins, suffisamment comment il est parvenu à la conclusion suivante : la connaissance par le requérant de l'inexistence de la société étrangère en cause ressortait du fait qu'il ne s'est pas retourné devant les tribunaux contre I.P., malgré le fait que le demandeur lui-même aurait aussi investi sur un fonds commun de placement dont la valeur s'est anéantie ». Ainsi présenté, le moyen de cassation en cause n'inclut qu'une transposition fragmentaire d'un attendu parmi plusieurs autres de l'arrêt attaqué. Il s'ensuit qu'il n'est pas possible d'examiner ni d'établir le moyen de droit susmentionné sur la base du contenu du pourvoi en cassation et que celui-ci doit être rejeté comme vague » (arrêt n o 939/2007). II.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. Accès à un tribunal

Le Gouvernement soutient que le moyen de cassation du requérant, tel qu'il était formulé, se référait de manière vague, imprécise et fragmentaire à un seul attendu de l'arrêt attaqué. Toutefois, cet arrêt contenait une série de motifs qui, chacun pris isolément ou conjointement avec les autres, pourraient justifier l'application de l'article 914 du code civil à l'encontre du requérant. Dans son pourvoi, le requérant aurait dû indiquer la motivation qui, selon lui, aurait permis à la cour d'appel de se prononcer comme elle l'a fait. On ne saurait demander au juge de cassation de reformuler les moyens de cassation que l'auteur du pourvoi a manqué d'étayer. Par conséquent, le requérant n'a pas été privé de son droit d'accès à un tribunal, car le rejet de son pourvoi n'a pas été le résultat d'un excès de formalisme de la part de la Cour de cassation, mais de l'incapacité apparente du requérant à étayer suffisamment même un seul moyen de cassation.

Le requérant soutient que lorsque le moyen de cassation consiste à se plaindre du défaut de motivation, la Cour de cassation a l'obligation de l'examiner d'office. Les juges de cassation avaient la possibilité de constater, par l'arrêt même de la cour d'appel ou du texte des observations déposées devant la Cour de cassation, tant les faits de la cause que les motifs de l'arrêt attaqué et d'examiner si la motivation était ou non suffisante.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante, selon laquelle elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I).

La Cour rappelle en outre que l'article 6 de la Convention n'astreint pas les Etats contractants à créer des cours d'appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , 17 janvier 1970, §§ 25-26, série A n o 11). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l'article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu'il assure aux plaideurs un droit effectif d'accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 37, Recueil 1997-VIII). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d'accès à un tribunal reconnu par l'article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l'ensemble du procès mené dans l'ordre juridique interne et le rôle qu'y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s'attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

Il ressort de l'arrêt de la Cour de cassation qu'en vertu des articles 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 et 578 du code de procédure civile, le moyen de cassation relevant l'absence de motivation suffisante du tribunal du fond doit inclure : a) les faits de la cause tels que présentés par le demandeur en cassation, b) la disposition dont la violation indirecte est alléguée, c) la conclusion prétendument erronée à laquelle est parvenue la juridiction de fond, d) ce que la juridiction inférieure a admis en substance, à savoir les faits sur lesquels ladite juridiction a fondé sa conclusion quant au fond de l'affaire et e) la motivation que l'arrêt attaqué aurait dû adopter.

La Cour note que le requérant a soulevé un seul moyen de cassation tiré de l'absence de motivation suffisante de l'arrêt de la cour d'appel. Le requérant précisait que cet arrêt n'indiquait pas comment et sur quelle base la cour d'appel parvenait à sa conclusion, que le requérant citait intégralement de l'arrêt. La Cour de cassation, qui détenait la copie de l'arrêt attaqué, a considéré que le moyen de cassation litigieux n'incluait qu'une transposition fragmentaire d'un attendu parmi plusieurs autres de l'arrêt. Elle a ajouté que l'indication dans le pourvoi des éléments susmentionnés, et notamment des attendus du tribunal, était nécessaire pour examiner si les faits de la cause étaient suffisamment relatés, ce qui permettait de contrôler la juste application de la loi et la pertinence du dispositif de l'arrêt attaqué.

La Cour constate que la règle appliquée par la haute juridiction pour se prononcer sur la recevabilité des moyens en cause est une construction jurisprudentielle : elle ne découle pas d'une disposition procédurale spécifique, mais bien de la combinaison de quatre articles du code de procédure civile susmentionnés. Bref, la haute juridiction fixe en la matière une condition de recevabilité portant sur la clarté des moyens en cassation.

Eu égard aux circonstances de l'espèce et aux motifs sur lesquels la Cour de cassation s'est appuyée pour déclarer le pourvoi irrecevable, la Cour considère que la présente affaire ne diffère pas sensiblement des arrêts Liakopoulou c. Grèce , (n o 20627/04, 24 mai 2006) ; Efstathiou et autres c. Grèce , (n o 36998/02, 27 juillet 2006) ; Zouboulidis c. Grèce , (n o 77574/01, 14 décembre 2006) ; Vasilakis c. Grèce, (n o 25145/05, 17 janvier 2008) et Koskina et autres c. Grèce , (n o 2602/06, 21 février 2008). Dans ces arrêts, la Cour a estimé que le fait, pour la Cour de cassation, de prononcer l'irrecevabilité d'un moyen de cassation au motif que le requérant n'avait pas précisé dans son pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles s'était fondée la juridiction d'appel pour statuer, relevait d'une approche par trop formaliste qui n'était pas proportionnée au but consistant à garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Dans la présente affaire, l'essentiel des débats devant les juridictions du fond portait sur l'existence réelle ou non de la société dont le requérant se disait le représentant et la connaissance par celui-ci de cette situation. Le seul moyen de cassation du requérant avait aussi trait à cette question. La Cour n'aperçoit pas en quoi la reproduction dans le pourvoi des faits de la cause et de tous les attendus de l'arrêt de la cour d'appel auraient permis à la Cour de cassation d'examiner le grief du requérant selon lequel cet arrêt pêchait par manque de motivation suffisante. La Cour de cassation disposant de tous les éléments nécessaires pour se former une opinion, et les faits de la cause étant simples, celle-ci aurait pu vérifier si l'arrêt de la cour d'appel était ou non suffisamment motivé sans que le requérant ait à proposer la motivation la plus appropriée, selon lui.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu'en l'espèce, la limitation au droit d'accès à un tribunal imposée par la Cour de cassation n'était pas proportionnée au but consistant à garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d'accès à un tribunal. 2. Délai raisonnable

La période à prendre en considération a débuté le 19 avril 1999, avec la saisine du tribunal de grande instance de Lamia par E.M., et s'est terminée le 30 avril 2007, avec l'arrêt n o 939/2007 de la Cour de cassation. Elle s'est donc étalée sur plus de huit ans pour trois degrés de juridiction.

Le Gouvernement soutient que la procédure devant le tribunal de grande instance de Lamia n'a pas dépassé le délai raisonnable car celui-ci a dû rendre deux décisions, examiner des témoins et ajourner les débats à trois reprises à la demande du requérant. Quant à la durée de la procédure devant la cour d'appel et la Cour de cassation, deux ans et quatre mois et un an et quatre mois respectivement, elle ne peut pas être considérée comme excessive.

Le requérant soutient que la durée totale de la procédure était excessive, compte tenu notamment du fait qu'il appartient aux autorités judiciaires de fixer des dates d'audiences rapprochées suite à des ajournements.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour note que la procédure devant le tribunal de grande instance de Lamia a duré quatre ans environ. Plus précisément, une période de trois ans environ s'est écoulée entre le 31 mai 2000, date du jugement avant dire droit, et le 7 avril 2003, date à laquelle le tribunal a rendu son jugement sur le fond. Le premier ajournement, demandé le 21 janvier 2000, n'a eu aucune influence notable sur la durée jusqu'au stade du jugement avant dire droit. Le requérant a encore demandé un autre ajournement, le 26 septembre 2001, auquel il a été fait droit. La Cour relève cependant que, suite à cet ajournement, une nouvelle audience n'a été fixée qu'en date du 15 novembre 2002, soit plus d'un an plus tard. Quant à la cour d'appel, elle a rendu son arrêt le 3 septembre 2004, mais le requérant a dû attendre jusqu'au 11 octobre 2005, soit treize mois et huit jours, pour la mise au net de l'arrêt, afin de se pourvoir en cassation.

Or, de tels retards ne peuvent en aucun cas être considérés comme compatibles avec le « délai raisonnable » de l'article 6 § 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Le Gouvernement soutient que l'article 13 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce, car, selon lui, il n'y a pas eu dépassement du « délai raisonnable ». A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Délai raisonnable

La Cour rappelle que l'article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de constater que l'ordre juridique hellénique n'offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d'une procédure ( Fraggalexi c. Grèce , n o 18830/03, 9 juin 2005, §§ 18 ‑ 23). La Cour ne distingue en l'espèce aucune raison de s'écarter de cette jurisprudence, d'autant plus que le Gouvernement n'affirme pas que l'ordre juridique hellénique a, entre-temps, été doté d'une telle voie de recours.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article 13 de la Convention en raison de l'absence en droit interne d'un recours qui eût permis aux requérants d'obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. 2. Accès à un tribunal

Dans la mesure où le requérant se plaint de l'absence de recours effectif pour soulever l'atteinte au droit d'accès à un tribunal, la Cour note qu'eu égard à ces considérations relatives à l'article 6 § 1, il n'est pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13 ; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l'article 6 § 1 et absorbées par elle en l'espèce (voir, entre autres Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 88, série A n o 52). III.

Le requérant réclame une somme de 20 000 euros (EUR) pour le dommage moral subi en raison des violations des articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

Le Gouvernement considère la somme réclamée excessive. Il estime qu'une indemnité éventuelle pour dommage moral ne devrait pas dépasser 1 000 EUR.

La Cour rappelle qu'elle a constaté une double violation de l'article 6 § 1 et une violation de l'article 13. Statuant en équité, elle accorde au requérant 8 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à ce titre. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens pour la procédure devant la Cour, le requérant demande la somme de 2 000 EUR.

Le Gouvernement considère la somme demandée excessive et non justifiée. Se prévalant de l'affaire Zouboulidis c. Grèce précitée, il se déclare prêt à verser 500 EUR à ce titre.

La Cour relève que contrairement à l'arrêt Zouboulidis , le requérant produit une note d'honoraires avec le total de la somme demandée. Compte tenu des éléments en sa possession, de ses critères en la matière et du nombre des violations constatées, la Cour estime raisonnable d'accorder la somme demandée dans son intégralité, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne le droit d'accès à un tribunal ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention, faute d'existence d'un recours effectif pour se plaindre de la durée d'une procédure; 5. Dit qu'il n'est pas nécessaire de statuer sur le grief relatif à l'absence de recours effectif pour soulever l'atteinte au droit d'accès à un tribunal ; 6. Dit , a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 8 000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour le dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour les frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente