AFFAIRE APOSTOLAKIS c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39574/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Michaïl Apostolakis („reclamantul"), la 10 august 2007, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me I. Petroglou, avocat la Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, doamna O. Patsopoulou, asistent la Consiliul juridic al statului, și dl. I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului.

Reclamantul susține că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

La 7 iulie 2008, președinta primei secțiuni a hotărât comunicarea cererii către Guvern. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a mai hotărât ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Reclamantul lucrează din vârsta de optsprezece ani într-un organism de asigurare a profesiunilor libere, Casieria profesorii și meșteșugarilor din Grecia („TEVE"). A fost promovat la funcția de director al pensiilor. A fost forțat să-și dea demisia din cauza unei proceduri penale intentate împotriva sa pentru falsificarea carnetelor de asigurare ale asiguraților TEVE.

La 13 martie 1998, curtea de apel din Atena l-a condamnat pe reclamant pentru că a ajutat, în perioada 1976-1986, doi alți indivizi care falsificau carnetele de asigurare în dauna TEVE. L-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de unsprezece ani. Reclamantul a fost eliberat în condiții la 11 decembrie 1998, durata detenției preventive fiind scăzută din pedeapsa sa de curtea de apel.

În 1988, reclamantul i s-a recunoscut dreptul la o pensie de retragere, cu dată de la 10 iunie 1987, după treizeci de ani, șapte luni și cinci zile de serviciu. Cu toate acestea, după eliberarea reclamantului, directorul pensiilor din organismul de securitate socială („IKA"), printr-un act din 17 decembrie 1999, a anulat decizia sa luată în 1988 de a acorda o pensie de retragere reclamantului și a transferat o parte din această pensie soției și fiicei acestuia, pe baza condamnării pentru infracțiunea sus-menționată și în conformitate cu articolele 62 și 64 § 1 din codul pensiilor (§18-19 mai jos). Reclamantul explică faptul că pensiunea plină care i-a fost recunoscută se ridica la 617,14 euro (EUR) pe lună și că soția și fiica sa primeau 432 EUR pe lună. Anularea pensiei de retragere a reclamantului a dus și la anularea drepturilor sale personale la securitatea socială.

Reclamantul a formulat o obiecție împotriva acestei decizii la comisia de control al actelor reglementării pensiilor, care a rămas fără urmare.

Ca urmare a acestei respingeri tacite a obiecției, reclamantul s-a adresat Curții de Conturi. În observațiile sale din 9 septembrie 2002 și 8 decembrie 2003, invoca, printre altele, art. 1 din Protocolul nr. 1 și hotărârea pronunțată de a treia secțiune a Curții în cauza Azinas c. Cipru (nr. 56679/00, 20 iunie 2002). Susținea, de asemenea, că anularea pensiei de retragere punea în pericol integritatea sa fizică și morală și în acest sens invoca o încălcare a articolelor 3 și 8 din Convenție.

Prin hotărâre din 1 aprilie 2004, Curtea de Conturi a judecat că art. 62 din codul pensiilor introducea o excepție de la principiul conform căruia toți funcționarii aveau dreptul la o pensie de retragere atunci când îndeplineau condițiile legale. Această excepție se baza pe un criteriu care nu era în relație directă cu obiectul reglementării, care constă în acordarea unei pensii de retragere după încetarea serviciului. Și aceasta din cauza faptului că comportamentul penal sancționat al unui funcționar nu avea o legătură directă cu reglementarea pensiilor pentru a putea constitui un criteriu care ar putea duce la pierderea dreptului la o pensie de retragere. Anularea pensiei de retragere, care a constituit o măsură deosebit de gravă care pesa asupra funcționarului eliberat până la sfârșitul vieții sale, a pus în pericol supraviețuirea sa prin a-l priva de mijloacele elementare pentru a satisface nevoile sale vitale la o vârstă în care posibilitatea de a înlocui această pensie cu o altă resursă era foarte aleatorie, chiar inexistentă. Dezavantajele care comporta prevederile acestui articol erau deci disproportionate cu scopul urmărit, și anume buna funcționare a serviciului public. Acest articol era prin urmare contrar principiului constituțional de proporționalitate.

Ca urmare a acestei concluzii, Curtea de Conturi a remis cauza formării plenare a acesteia pentru ca aceasta să se pronunțe asupra constituționalității articolului 62 alineat b) din codul pensiilor.

În observațiile sale din 6 iunie 2005, reclamantul a baza totalitatea argumentelor sale pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și pe hotărârea Azinas c. Cipru sus-menționată.

Prin hotărâre din 12 octombrie 2005, formarea plenară a judecat că art. 62 alineat b) sus-menționat nu încălcă principiul proporționalității. Ea a precizat că această prevedere avea scopul de a descuraja funcționarii activi să comită infracțiunile care erau enumerate în ea, și aceasta pentru a proteja interesele materiale și morale ale serviciilor publice, buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea acesteia. Pentru a atinge acest scop, legiuitorul nu putea distinge după cum condamnarea pentru comiterea acestor infracțiuni intervenise în timp ce persoana în cauză era pensionară sau nu, altfel pensia ar contribui la punerea funcționarului la adăpost de sancțiuni.

În observațiile sale din 10 octombrie 2006 la Curtea de Conturi, reclamantul a invocat din nou încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, referindu-se la hotărârea Azinas sus-menționată.

Prin hotărâre din 15 februarie 2007, Curtea de Conturi, judecând în cauza reclamantului, a concluzionat că, ținând seama de faptele cauzei și caracterul deosebit de reprehensibil al infracțiunilor comise de reclamant în dauna TEVE, sancțiunea care i-a fost aplicată era proporționată cu scopul urmărit de art. 62 alineat b). În consecință, respingerea tacită a obiecției reclamantului împotriva deciziilor care anulau pensia de retragere care i-a fost acordată și care o transferau soției și fiicei sale, era legală.

Prin hotărâre din 17 martie 2008, Curtea de Conturi a fost chemată să se pronunțe asupra prejudiciului suferit de TEVE din cauza falsificărilor pentru care reclamantul a fost condamnat la 13 martie 1998. Ea a hotărât că reclamantul era dator TEVE pentru sumele de 1 926 988,17 EUR și 148 609,76 EUR pentru pierderile suferite de acest organism între 1985 și 1987. II.

Guvernul precizează că jurisprudența tribunalelor grecești în legătură cu art. 62 alineat b) tinde să descurajeze funcționarii să comită infracțiuni împotriva statului și a persoanelor juridice de drept public, și prin urmare să salvgardeze patrimoniul acestora, buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public. 21. art. 25 § 1 din Constituție prevede: „Drepturile omului, atât ca individ cât și ca membru al corpului social, și principiul statului providență constituțional sunt garantate de stat. Toți agenții statului sunt obligați să asigure exercitarea efectivă și fără obstacole. Aceste principii se aplică și relațiilor private și la tot ceea ce se referă la acestea. Restricțiile de orice fel care, în conformitate cu Constituția, pot fi aduse acestor drepturi trebuie prevăzute fie direct de Constituție fie prin lege; în cazul în care indicația există în favoarea acesteia, principiul proporționalității trebuie respectat." ÎN DREPT I.

La titlu principal, Guvernul se apără prin neepuizarea căilor de atac interne. Reclamantul nu a ridicat niciodată devant jurisdicțiile naționale durerea sa referitoare la respectarea bunurilor sale și Curtea de Conturi a examinat chestiunea conformității articolului 62 cu principiul proporționalității așa cum este garantat de art. 25 din Constituție și nu în relație cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea observă, cu reclamantul, că în totalitatea observațiilor sale la Curtea de Conturi, și anume acelea din 9 septembrie 2002, 8 decembrie 2003, 6 iunie 2005 și 10 octombrie 2006, reclamantul s-a referit în mod expres la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la hotărârea Azinas c. Cipru sus-menționată. Dacă este adevărat că Curtea de Conturi, atât în formarea plenară cât și în formarea obișnuită, nu a menționat acest articol și și-a bazat motivarea pe prevederile constituționale relevante, reclamantul a lăsat jurisdicțiilor grecești ocazia pe care art. 35 § 1 o menține în principiu pentru statele contractante: a evita sau a remedia încălcările care le sunt imputate. A deci epuizat căile de atac interne cu privire la această durere. 2. Incompatibilitate ratione materiae

Guvernul susține că reclamantul nu avea un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. El pretinde că dacă reclamantul primea o pensie de retragere de la 10 iunie 1987, dreptul de a o percepe era acordat sub condiția de a nu fi condamnat pentru infracțiunea care i-a fost imputată: falsificarea carnetelor de asigurare. Reclamantul cunoștea bine art. 62 alineat b) din codul pensiilor civile și militare și știa deci că dreptul său la o pensie de retragere nu era definitiv și că, în caz de condamnare, pierderea acestuia ar fi definitiva, fie că și-a ispășit sau nu pedeapsa aplicată.

Reclamantul subliniază că, prin decizia sa din 1988, directorul IKA a stabilit pensia de retragere care urma să i se acorde fără condiție, referindu-se la ultima propoziție a articolului 62 din cod și la vechimea reclamantului. În decembrie 1999, același director i-a retras această pensie și a transferat-o parțial soției și fiicei sale. Decizia de retragere nu face referință la niciuna din condițiile pentru care pensia i-a fost acordată. Faptul că pensia a fost transferată unor terți demonstrează că existea un drept definitiv și necondiționat asupra bunului.

Curtea observă că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, ea reamintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența organelor Convenției, dreptul la pensie bazat pe angajare poate, în anumite circumstanțe, să fie asimilat cu un drept de proprietate.

Aceasta poate fi cazul atunci când au fost versate cotizații particulare: în hotărârea Gaygusuz c. Austria (hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 39-41), Curtea a estimat că dreptul de a fi atribuit o prestație socială era legat de plata contribuțiilor și că atunci când asemenea contribuții au fost versate, acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată persoanei interesate. Această cauză viza alocația de urgență pe care statul o acordă persoanelor nevoiașe și pe care Curtea a considerat-o drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 14 din Convenție combinate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza că statul refuzase să acorde alocația sus-menționată din motive de naționalitate.

Aceasta poate fi, de asemenea, cazul atunci când, ca în speța de față, angajatorul s-a angajat în general să verseze o pensie în condiții care pot fi considerate ca fac parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suedia, nr. 12264/86, decizie a Comisiei din 13 iulie 1988, Decizii și rapoarte 57, p. 131). Ținând seama de prevederile relevante din codul pensiilor, Curtea observă că prin intrarea în funcția publică greacă, reclamantul a dobândit un drept care constituia un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Această concluzie este corroborată de art. 64 § 1 din codul pensiilor, care prevede că soțul și copiii unei persoane condamnate, în aplicarea articolului 62, au dreptul la pensiunea de retragere, ca și cum aceasta ar fi decedat.

Ținând seama de toate cele de mai sus, Curtea nu poate accepta excepția Guvernului. Ea constată, de asemenea, că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate neavând fost găsit, ea estimează că este de cuviință să declare cererea admisibilă. B. Asupra fondului

Conform Guvernului, reglementarea prevăzută în articolele 62 și 64 din codul pensiilor este impusă din cauze de utilitate publică: descuraja funcționarii să comită infracțiuni împotriva statului și a persoanelor juridice de drept public, și prin urmare să salvgardeze patrimoniul acestora, buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public.

Guvernul susține că o eventuală ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale este proporționată cu scopul legitim sus-menționat, ținând seama de natura infracțiunii comise, de funcția sa de director al pensiilor TEVE, de suma daunelor cauzate și de perioada lungă în care a falsificat carnetele asiguraților.

Guvernul subliniază că prezenta cauză se deosebește de cauza Azinas, la care se referă reclamantul, și în care pierderea dreptului la pensie se efectua din oficiu, ca urmare a pedepsei disciplinare de concediere impusă de un organ disciplinar, în timp ce în speța de față, ea este prevăzută doar în caz de condamnare definitivă de o jurisdicție penală.

Reclamantul subliniază asemănarea cazului său cu cel examinat de a treia secțiune a Curții în cauza Azinas. El susține că ingerința în dreptul său la respectarea bunurilor sale era foarte gravă în ceea ce privește intensitatea și durata sa. Se agea de fapt de o măsură punitiva luată împotriva sa. Pe lângă pierderea pensiei sale de retragere și a acoperirii sociale, a fost recunoscut ca fiind dator TEVE pentru sume arbitrare și calculate în manieră imprecisă. În sfârșit, susține că dreptul la pensie este personal, autonom și netransmisibil unor terți.

Curtea reamintește că dacă dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție, a fost recunoscut că poate fi asimilat cu un drept de proprietate atunci când au fost versate cotizații particulare (Gaygusuz sus-citat, §§ 39-41) sau, de asemenea, atunci când un angajator a luat angajamentul mai general de a versa o pensie în condiții care pot fi considerate ca fac parte din contractul de muncă (Sture Stigson sus-citat, p. 131).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca dând dreptul la o pensie cu o sumă determinată (Skórkiewicz c. Polonia (dec.), nr. 39860/98, 1 iunie 1999, Schwengel c. Germania (dec.), nr. 52442/99, 2 martie 2000, Janković c. Croația (dec.), nr. 43440/98, CEDH 2000-X și Laloyaux c. Belgia (dec.), nr. 73511/01, 9 martie 2006).

Curtea estimează că anularea pensiei de retragere a reclamantului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate a acestuia și că ea nu corespundea nici unei expropriații nici unei măsuri de reglementare a folosirii bunurilor; ea trebuie deci examinată sub unghiul primei fraze din primul alineat al articolului 1 (Banfield c. Regatul Unit, (dec.), nr. 6223/04, 18 octombrie 2005). De asemenea, este de cuviință să se determine dacă a fost menținut un echilibru just între exigențele referitoare la interesul general al societății și imperativii legați la protecția drepturilor fundamentale ale individului.

În cauza Banfield sus-citată, Curtea a concluzionat că decizia tribunalelor britanice de a-l priva pe reclamant – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzând contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu încălca echilibrul just între drepturile reclamantului și interesele angajatorului și ale colectivității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a acordat o pondere considerabilă faptului că decăderea dreptului la prestații de retragere nu a avut loc în manieră automată în virtutea unei prevederi de lege, ci ca urmare a unei proceduri comportând mai multe etape și care a dat naștere fiecărei la o decizie judiciară. Curtea a dat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu era total privat de pensia sa dar doar de un procent de 65% corespunzând contribuțiilor statului la fondul de pensii și nu procentului corespunzând versamentelor sale proprii.

În prezenta cauză, pe de altă parte, Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost privat ca urmare a condamnării sale, în manieră automată, de pensia sa de retragere pentru restul vieții sale. Având șaizeci și nouă de ani și în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, se află personal privat de orice mijloc de subzistență. Reclamantul a fost recunoscut vinovat de anumite infracțiuni pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de unsprezece ani. Or, din opinia Curții, acest comportament al reclamantului, oricât de penal condamnabil ar fi, nu putea avea o legătură cauzală cu drepturile sale la retragere în calitate de asigurat social.

Faptul că pensia a fost transferată familiei reclamantului, în virtutea articolului 64 din codul pensiilor pentru că acesta era în speța de față căsătorit și avea copii, nu este suficient să compenseze această pierdere. În acest sens, Curtea observă mai întâi că acest transfer a avut loc ca și cum condamnatul ar fi decedat, ceea ce înseamnă că ea a fost redusă în ceea ce privește suma sa: șapte zecimi din suma inițială conform reclamantului. Cu mai mare importanță, nimic nu exclude că această situație să persiste în viitor, reclamantul putând de exemplu să devină văduv sau divorțat, ceea ce ar entraîna pierderea oricărui mijloc de subzistență. La aceasta se adaugă faptul că anularea pensiei de retragere a reclamantului a entraînat anularea dreptului său la securitatea socială. Argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar putea beneficia de acoperirea socială a soției și fiicei sale, atât timp cât este îngrijit de acestea și coabitează cu ele, nu ține seama de faptul că această situație este mereu supusă schimbării.

Curtea estimează că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația lor prevederi de natură să prevadă sancțiuni pecuniare drept consecință a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o asemenea sancțiune care ar comporta decăderea totală a oricărui drept la pensiune de retragere și acoperire socială, inclusiv asigurarea sănătate, constituie nu numai o dublă pedeapsă, dar are efectul de a anihila principalul mijloc de subzistență al unei persoane care a atins vârsta de retragere, cum este reclamantul. Or un asemenea efect nu este conform nici cu principiul reintegării sociale care guvernează dreptul penal al statelor contractante nici cu spiritul Convenției.

În aceste condiții, Curtea estimează că reclamantul a fost adus să suporte o povară excesivă și disproporționată care, chiar dacă se ține seama de marjа de apreciere pe care trebuie s-o recunoască statelor în materie de legislație socială, nu poate fi justificată de buna funcționare a administrației și de credibilitatea și integritatea serviciului public pe care le invocă Guvernul.

De aici, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina reclamantului. II.

Pentru daunele materiale, reclamantul cere o sumă de 77 759,64 euro (EUR) care ar corespunde pensiei de retragere pe care ar fi trebuit s-o perceapă de la 1 ianuarie 2000. Pentru daunele morale, cere 20 000 EUR, plus dobânzi.

Guvernul susține, fără mai mult detaliu, că pretențiile reclamantului cu privire la daunele materiale sunt excesive și arbitrare și că, oricum, sumele pe care le-ar fi primit, ar fi fost reduse din cauza impozitului pe venit. De mai mult, nu au fost recunoscute și stabilite de o decizie a jurisdicțiilor naționale. Cât privește daunele morale, Guvernul consideră că un constat de încălcare eventual ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea observă că, conform informațiilor furnizate de reclamant și care nu au fost contestate de Guvern, de la 1 ianuarie 2000 la 31 decembrie 2008, șapte zecimi din pensia sa de retragere au fost versate soției și fiicei sale, și anume 432 EUR pe lună. Se pare că reclamantul a beneficiat și de această sumă. Daunele materiale reale suferite de reclamant, și care ar trebui deci să i se aloce, constau în diferența dintre această sumă și cea corespunzând pensiei sale de retragere complete, și anume 617,14 EUR pe lună, care se ridică pentru perioada considerată la un total de 23 327,64 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit. În sfârșit, judecând în echitate, Curtea acordă reclamantului 1 000 EUR pentru daunele morale. B. Cheltuieli și speze

Pentru cheltuieli și speze, reclamantul cere 1 700 EUR pentru procedura devant jurisdicțiile naționale și 5 606 EUR pentru procedura devant Curte.

Guvernul susține că reclamantul nu prezintă dovezile necesare în sprijinul pretențiilor sale. El estimează că o sumă de 1 500 EUR acoperind ansamblul cheltuielilor și spezelor ar fi rezonabilă.

Curtea constată că reclamantul furnizează precizările și dovezile cerute de art. 60 § 2 din regulament, în ceea ce privește procedura devant Curtea de Conturi dar nu cât la cea devant Curte. În consecință, nu i se acordă decât 1 700 EUR la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea estimează de cuviință să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Spune a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare: i. 23 327,64 EUR (douăzeci și trei mii trei sute douăzeci și șapte euro și șaizeci și patru cenți), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru daunele materiale; ii. 1 000 EUR (o mie euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru daunele morale; iii. 1 700 EUR (o mie șapte sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și speze; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 39574/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Michaïl Apostolakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 août 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Petroglou, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M me O. Patsopoulou, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant allègue une violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 7 juillet 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant travaille depuis l'âge de dix-huit ans dans un organisme d'assurance des professions libérales, la Caisse des professionnels et artisans de Grèce (« TEVE »). Il fut promu à la fonction de directeur des retraites. Il fut obligé de démissionner en raison d'une procédure pénale engagée à son encontre pour falsification de livrets d'assurance des assurés de la TEVE.

Le 13 mars 1998, la cour d'appel d'Athènes jugea le requérant coupable d'avoir assisté, de 1976 à 1986, deux autres personnes qui falsifiaient des livrets d'assurance au détriment de la TEVE. Elle le condamna à une peine de réclusion de onze ans. Le requérant fut libéré sous conditions le 11 décembre 1998, la durée de sa détention provisoire ayant été déduite de sa peine par la cour d'appel.

En 1988, le requérant se vit reconnaître le droit à une pension de retraite, à compter du 10 juin 1987, après trente ans, sept mois et cinq jours de service. Toutefois, après la libération du requérant, le directeur des retraites de l'organisme de sécurité sociale (« IKA »), par un acte du 17 décembre 1999, annula sa décision prise en 1988 d'accorder une pension de retraite au requérant et transféra une partie de cette pension à la femme et à la fille de celui-ci, sur le fondement de la condamnation pour le délit précité et conformément aux articles 62 et 64 § 1 du code des retraites (paragraphes 18-19 ci-dessous). Le requérant explique que la pension pleine qui lui avait été reconnue s'élevait à 617, 14 euros (EUR) par mois et que sa femme et sa fille percevaient 432 EUR par mois. La suppression de la pension de retraite du requérant entraîna aussi celle de ses droits personnels à la sécurité sociale.

Le requérant forma une objection contre cette décision devant la commission de contrôle des actes du règlement des retraites qui resta sans suite.

Suite à ce rejet tacite de l'objection, le requérant saisit la Cour des comptes. Dans ses observations des 9 septembre 2002 et 8 décembre 2003, il invoquait, entre autres, l'article 1 du Protocole n o 1 et l'arrêt rendu par la troisième section de la Cour dans l'affaire Azinas c. Chypre (n o 56679/00, 20 juin 2002). Il soutenait, en outre, que l'annulation de la pension de retraite mettait en danger son intégrité physique et morale et alléguait à cet égard une violation des articles 3 et 8 de la Convention.

Par un arrêt du 1 er avril 2004, la Cour des comptes jugea que l'article 62 du code des retraites introduisait une exception au principe selon lequel tous les fonctionnaires avaient droit à une pension de retraite lorsqu'ils remplissaient les conditions légales. Cette exception était fondée sur un critère, qui n'était pas en relation directe avec l'objet de la réglementation, qui consiste en l'octroi d'une pension de retraite après la fin du service. Et ceci en raison du fait que le comportement pénalement sanctionné d'un fonctionnaire n'avait pas de lien direct avec la réglementation relative aux retraites pour qu'il puisse constituer un critère pouvant conduire à la perte du droit à une pension de retraite. La suppression de la pension de retraite, qui constituait une mesure particulièrement grave pesant sur le fonctionnaire renvoyé jusqu'à la fin de sa vie, mettait en danger sa survie en le privant des moyens élémentaires pour satisfaire ses besoins vitaux à un âge où la possibilité de remplacer cette pension par une autre ressource était très aléatoire, voire inexistante. Les désavantages que comportait la disposition de cet article étaient donc disproportionnés au but poursuivi, à savoir le bon fonctionnement du service public. Cet article était alors contraire au principe constitutionnel de proportionnalité.

Suite à cette conclusion, la Cour des comptes renvoya l'affaire à sa formation plénière afin que celle-ci se prononce sur la constitutionnalité de l'article 62 alinéa b) du code des retraites.

Dans ses observations du 6 juin 2005, le requérant fonda la totalité de ses arguments sur l'article 1 du Protocole n o 1 et sur l'arrêt Azinas c. Chypre susmentionné.

Par un arrêt du 12 octobre 2005, la formation plénière jugea que l'article 62 alinéa b) précité ne portait pas atteinte au principe de proportionnalité. Elle précisa que cette disposition avait pour but de dissuader les fonctionnaires en activité de commettre les infractions qui y étaient mentionnées, et ce afin de protéger les intérêts matériels et moraux des services publics, le bon fonctionnement de l'administration ainsi que la crédibilité et l'intégrité de celle-ci. Pour atteindre ce but, le législateur ne pouvait pas distinguer selon que la condamnation pour la commission de ces infractions était intervenue alors que la personne concernée était à la retraite ou non, sinon la retraite contribuerait à mettre le fonctionnaire à l'abri des sanctions.

Dans ses observations du 10 octobre 2006 à la Cour des comptes, le requérant invoqua à nouveau la violation de l'article 1 du Protocole n o 1, en se référant à l'arrêt Azinas précité.

Par un arrêt du 15 février 2007, la Cour des comptes, statuant dans l'affaire du requérant, conclut que, compte tenu des faits de la cause et du caractère particulièrement répréhensible des infractions commises par le requérant au préjudice de la TEVE, la sanction qui lui avait été infligée était proportionnée au but poursuivi par l'article 62 alinéa b). Par conséquent, le rejet tacite de l'objection du requérant contre les décisions annulant la pension de retraite qui lui avait été accordée et transférant celle-ci à son épouse et à sa fille, était légal.

Par un arrêt du 17 mars 2008, la Cour des comptes fut appelée à se prononcer sur le préjudice subi par la TEVE du fait des falsifications pour lesquelles le requérant avait été condamné le 13 mars 1998. Elle décida que le requérant était redevable envers la TEVE des sommes de 1 926 988, 17 EUR et 148 609,76 EUR pour les pertes subies par cet organisme entre 1985 et 1987. II.

L'article 64 § 1 du même code prévoit que le conjoint et les enfants d'une personne condamnée, en application de l'article 62, ont droit à la pension de retraite, comme si cette dernière était décédée.

Le Gouvernement précise que la jurisprudence des tribunaux grecs relative à l'article 62 alinéa b) tend à dissuader les fonctionnaires de commettre des infractions contre l'Etat et les personnes morales de droit public, et à sauvegarder ainsi le patrimoine de ceux-ci, le bon fonctionnement de l'administration et la crédibilité et l'intégrité du service public.

L'article 25 § 1 de la Constitution dispose : « Les droits de l'homme, en tant qu'individu et en tant que membre du corps social, et le principe de l'État-providence constitutionnel sont garantis par l'État. Tous les agents de l'État sont tenus d'en assurer l'exercice effectif et sans obstacle. Ces principes s'appliquent également aux relations privées et à tout ce qui s'y rapporte. Les restrictions de toutes sortes qui, conformément à la Constitution, peuvent être apportées à ces droits doivent être prévues soit directement par la Constitution soit par la loi ; dans le cas où l'indication existe en faveur de celle-ci, le principe de proportionnalité doit être respecté. » EN DROIT I.

Le requérant se plaint que, suite à sa condamnation pénale, la suppression de sa pension de retraite, qui avait un caractère automatique, le prive de tout moyen de subsistance, alors qu'il a soixante-neuf ans et qu'il lui est impossible de commencer une nouvelle activité professionnelle. Cette sanction est particulièrement grave car elle entraîne en plus la privation de toute assurance-maladie. Il a donc subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité 1. Non-épuisement des voies de recours internes

A titre principal, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Le requérant n'a jamais soulevé devant les juridictions nationales son grief relatif au respect de ses biens et la Cour des comptes a examiné la question de la conformité de l'article 62 avec le principe de proportionnalité tel que garanti par l'article 25 de la Constitution et non par rapport à l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour note, avec le requérant, que dans la totalité de ses observations à la Cour des comptes, à savoir celles des 9 septembre 2002, 8 décembre 2003, 6 juin 2005 et 10 octobre 2006, le requérant s'est référé expressément à l'article 1 du Protocole n o 1 ainsi qu'à l'arrêt Azinas c. Chypre précité. S'il est vrai que la Cour des comptes, tant dans sa formation plénière que dans sa formation ordinaire, n'a pas mentionné cet article et a fondé sa motivation sur les dispositions constitutionnelles pertinentes, le requérant a laissé aux juridictions grecques l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Il a donc épuisé les voies de recours internes quant à ce grief. 2. Incompatibilité ratione materiae

Le Gouvernement soutient que le requérant ne disposait pas d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. Il prétend que si le requérant recevait une pension de retraite depuis le 10 juin 1987, le droit à la percevoir était accordé sous condition de ne pas être condamné pour l'infraction qui lui était reprochée : la falsification de livrets d'assurance. Le requérant connaissait bien l'article 62 alinéa b) du code des retraites civiles et militaires et savait donc que son droit à une pension de retraite n'était pas définitif et, qu'en cas de condamnation, la perte de celui-ci serait définitive, qu'il ait purgé ou non la peine infligée.

Le requérant souligne que, par sa décision de 1988, le directeur de l'IKA avait fixé la pension de retraite à lui accorder sans condition, en se référant à la dernière phrase de l'article 62 du code et à l'ancienneté du requérant. En décembre 1999, ce même directeur lui avait retiré cette pension et l'avait partiellement transférée à sa femme et à sa fille. La décision de retrait ne fait référence à aucune des conditions pour laquelle la pension lui avait été accordée. Le fait que la pension ait été transférée à des tiers démontre qu'il existait un droit définitif et inconditionnel sur le bien.

La Cour observe que le droit à pension n'est pas garanti comme tel par la Convention. Toutefois, elle rappelle également que, selon la jurisprudence des organes de la Convention, le droit à pension fondé sur l'emploi peut, dans certaines circonstances, être assimilé à un droit de propriété.

Ce peut être le cas lorsque des cotisations particulières ont été versées : dans l'arrêt Gaygusuz c. Autriche (arrêt du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, §§ 39-41), la Cour a estimé que le droit de se voir attribuer une prestation sociale était lié au paiement de contributions et que lorsque de telles contributions avaient été versées, l'octroi de la prestation en question ne pouvait être refusé à l'intéressé. Cette affaire portait sur l'allocation d'urgence que l'Etat accorde aux personnes nécessiteuses et que la Cour a considérée comme un droit patrimonial au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. La Cour a conclu à la violation de l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 1 du Protocole n o 1 du fait que l'Etat avait refusé d'accorder l'allocation précitée pour des raisons de nationalité.

Cela peut également être le cas lorsque, comme en l'espèce, l'employeur a pris l'engagement plus général de verser une pension à des conditions qui peuvent être considérées comme faisant partie du contrat de travail ( Sture Stigson c. Suède , n o 12264/86, décision de la Commission du 13 juillet 1988, Décisions et rapports 57, p. 131). Eu égard aux dispositions pertinentes du code des retraites, la Cour observe qu'en entrant dans la fonction publique grecque, le requérant a acquis un droit qui constituait un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. Cette conclusion est corroborée par l'article 64 § 1 du code des retraites, qui prévoit que le conjoint et les enfants d'une personne condamnée, en application de l'article 62, ont droit à la pension de retraite, comme si cette dernière était décédée.

Eu égard à tout ce qui précède, la Cour ne saurait retenir l'exception du Gouvernement. Elle constate par ailleurs que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'ayant été relevé, elle estime qu'il convient de déclarer la requête recevable. B. Sur le fond

Selon le Gouvernement, la réglementation prévue aux articles 62 et 64 du code des retraites est imposée pour cause d'utilité publique : dissuader les fonctionnaires de commettre des infractions contre l'Etat et les personnes morales de droit public, et sauvegarder ainsi le patrimoine de ceux-ci, le bon fonctionnement de l'administration et la crédibilité et l'intégrité du service public.

Le Gouvernement soutient qu'une éventuelle ingérence dans le droit au respect des biens du requérant est proportionnée au but légitime susmentionné, compte tenu de la nature de l'infraction commise, de sa fonction de directeur des retraites du TEVE, du montant du dommage causé et de la longue période pendant laquelle il a falsifié les livrets des assurés.

Le Gouvernement souligne que la présente affaire se distingue de l'affaire Azinas , à laquelle se réfère le requérant, et dans laquelle la perte du droit à pension s'effectuait d'office, en conséquence de la peine disciplinaire de licenciement imposée par un organe disciplinaire, alors qu'en l'espèce, elle est prévue seulement en cas de condamnation définitive par une juridiction pénale.

Le requérant souligne la similitude de son cas avec celui examiné par la troisième section de la Cour dans l'affaire Azinas . Il soutient que l'ingérence dans son droit au respect de ses biens était très lourde au regard de son intensité et de sa durée. Il s'agissait en fait d'une mesure punitive prise à son encontre. Outre la perte de sa pension de retraite et de sa couverture sociale, il a été reconnu comme étant redevable envers la TEVE de sommes arbitraires et calculées de manière imprécise. Enfin, il allègue que le droit à pension est personnel, autonome et non transférable à des tiers.

La Cour rappelle que si le droit à pension n'est pas garanti comme tel par la Convention, il a été reconnu qu'il peut être assimilé à un droit de propriété lorsque des cotisations particulières ont été versées ( Gaygusuz précité, §§ 39-41) ou, également, lorsqu'un employeur a pris l'engagement plus général de verser une pension à des conditions qui peuvent être considérées comme faisant partie du contrat de travail ( Sture Stigson précité, p. 131).

Cependant, l'article 1 du Protocole n o 1 ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d'un montant déterminé ( Skórkiewicz c. Pologne (déc.), n o 39860/98, 1 er juin 1999, Schwengel c. Allemagne (déc.), n o 52442/99, 2 mars 2000, Janković c. Croatie (déc.), n o 43440/98, CEDH 2000-X et Laloyaux c. Belgique (déc.), n o 73511/01, 9 mars 2006).

La Cour estime que la suppression de la pension de retraite du requérant a constitué une atteinte au droit de propriété de celui-ci et qu'elle ne correspondait ni à une expropriation ni à une mesure de réglementation de l'usage des biens ; elle doit donc être examinée sous l'angle de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 (Banfield c. Royaume-Uni , (déc.), n o 6223/04, 18 octobre 2005). Aussi convient-il de déterminer si un juste équilibre a été ménagé entre les exigences relatives à l'intérêt général de la société et les impératifs liés à la protection des droits fondamentaux de l'individu.

Dans l'affaire Banfield précitée, la Cour a conclu que la décision des tribunaux britanniques de priver le requérant – policier ayant commis de graves infractions – d'une partie de sa pension, correspondant aux contributions de l'Etat à la pension du requérant, ne rompait pas le juste équilibre entre les droits du requérant et les intérêts de son employeur et de la collectivité. Pour arriver à cette conclusion, la Cour a accordé un poids considérable au fait que la déchéance du droit aux prestations de retraite n'avait pas eu lieu de manière automatique en vertu d'une disposition de la loi, mais à la suite d'une procédure comportant plusieurs étapes et ayant donné lieu chacune à une décision judiciaire. La Cour a aussi accordé de l'importance au fait que le requérant n'était pas totalement privé de sa pension mais seulement d'un pourcentage de 65% correspondant aux contributions de l'Etat au fonds de pension et non du pourcentage correspondant à ses propres versements.

Dans la présente affaire en revanche, la Cour relève, en premier lieu, que le requérant a été privé suite à sa condamnation, de manière automatique, de sa pension de retraite pour le restant de sa vie. Agé de soixante-neuf ans et dans l'impossibilité de commencer une nouvelle activité professionnelle, il se trouve personnellement privé de tout moyen de subsistance. Le requérant a été reconnu coupable de certaines infractions pour lesquelles il a été condamné à une peine de réclusion de onze ans. Or, de l'avis de la Cour, ce comportement du requérant, pour autant qu'il soit pénalement condamnable, ne pouvait pas avoir de lien causal avec ses droits à la retraite en tant qu'assuré social.

Le fait que la pension ait été transférée à la famille du requérant, en vertu de l'article 64 du code des retraites car ce dernier était en l'occurrence marié et avait des enfants, ne suffit pas à compenser cette perte. A cet égard, la Cour note d'abord que ce transfert a eu lieu comme si le condamné était décédé, ce qui signifie qu'elle était réduite quant à son montant : sept dixièmes du montant initial selon le requérant. Surtout, rien n'exclut que cette situation perdure à l'avenir, le requérant pouvant par exemple devenir veuf ou divorcé, ce qui entraînerait la perte de tout moyen de subsistance. A cela s'ajoute le fait que la suppression de la pension de retraite du requérant a entraîné celle de son droit à la sécurité sociale. L'argument du Gouvernement selon lequel le requérant pourrait bénéficier de la couverture sociale de sa femme et de sa fille, tant qu'il est pris en charge par celles-ci et cohabite avec elles, ne tient pas compte du fait que cette situation est toujours sujette à changement.

La Cour estime que, dans le cadre de leur marge d'appréciation, les Etats peuvent introduire dans leur législation des dispositions de nature à prévoir des sanctions pécuniaires comme conséquence d'une condamnation pénale. Toutefois, une telle sanction qui comporterait la déchéance totale de tout droit de pension de retraite et de couverture sociale, y compris l'assurance santé, constitue non seulement une double peine, mais a pour effet d'anéantir le principal moyen de subsistance d'une personne qui a atteint l'âge de la retraite, tel le requérant. Or un tel effet n'est conforme ni avec le principe du reclassement social qui régit le droit pénal des Etats contractants ni avec l'esprit de la Convention.

Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant a été amené à supporter une charge excessive et disproportionnée qui, même si l'on tient compte de la grande marge d'appréciation à reconnaître aux Etats en matière de législation sociale, ne saurait se justifier par le bon fonctionnement de l'administration et par la crédibilité et l'intégrité du service public que le Gouvernement invoque.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 dans le chef du requérant. II.

Pour le dommage matériel, le requérant réclame une somme de 77 759,64 euros (EUR) qui correspondrait à la pension de retraite qu'il aurait dû percevoir à partir du 1 er janvier 2000. Pour le dommage moral, il demande 20 000 EUR, plus les intérêts.

Le Gouvernement fait valoir, sans plus de précision, que les prétentions du requérant quant au dommage matériel sont excessives et arbitraires et que, de toute manière, les sommes que celui-ci aurait reçues, auraient été réduites en raison de l'impôt sur le revenu. De plus, elles n'ont pas été reconnues et fixées par une décision des juridictions nationales. Quant au dommage moral, le Gouvernement considère qu'un constat de violation éventuel constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour relève que, selon les informations fournies par le requérant et non mises en cause par le Gouvernement, du 1 er janvier 2000 au 31 décembre 2008, sept dixièmes de sa pension de retraite ont été versés à sa femme et à sa fille, soit 432 EUR par mois. Il apparaît que le requérant a également bénéficié de cette somme. Le dommage matériel réel subi par le requérant, et qui devrait donc lui être alloué, consiste en la différence entre cette somme et celle correspondant à sa pension de retraite pleine, soit 617,14 EUR par mois, ce qui s'élève pour la période considérée à un total de 23 327,64 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. Enfin, statuant en équité, la Cour accorde au requérant 1 000 EUR pour le dommage moral. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens, le requérant demande 1 700 EUR pour la procédure devant les juridictions nationales et 5 606 EUR pour la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement soutient que le requérant ne produit pas les justificatifs nécessaires à l'appui de ses prétentions. Il estime qu'une somme de 1 500 EUR couvrant l'ensemble des frais et dépens serait raisonnable.

La Cour constate que le requérant fournit les précisions et justificatifs requis par l'article 60 § 2 du règlement, en ce qui concerne la procédure devant la Cour des comptes mais non quant à celle devant la Cour. Par conséquent, elle ne lui accorde que 1 700 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 23 327,64 EUR (vingt-trois mille trois cent vingt-sept euros et soixante-quatre centimes), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour le dommage matériel ; ii. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour le dommage moral ; iii. 1 700 EUR (mille sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente