Tsourlakis împotriva Greciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 50796/07) adresată împotriva Republicii Eladice și înaintată Curții de către un cetățean al acestui stat, dl. Konstantinos Tsourlakis („reclamantul"), pe 8 noiembrie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Mre E. Bitsaxis, avocat la Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, assessor lângă Consilul Juridic al Statului, și dna S. Trekli, auditoare lângă Consilul Juridic al Statului.

Reclamantul susținea în special o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale familiale, garantat de art. 8 din Convenție.

Pe 25 septembrie 2008, președinta Secțiunii Întâi a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că Camera se va pronunța concomitent asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

Reclamantul s-a căsătorit în 1989 și, în același an, a avut un fiu. În august 2000, soții s-au separat în timp ce copilul avea aproximativ unsprezece ani. Pe 20 septembrie și 7 noiembrie 2000, reclamantul și soția sa respectiv au sesizat tribunalul de circumscripție din Atena cu o cerere de măsuri provizorii având scopul de a obține custodia copilului și plecarea soțului din domiciliul conjugal. Pe 16 martie 2001, tribunalul a ordonat îndepărtarea soției reclamantului din domiciliul conjugal și cesiunea provizorie a folosinței acestuia reclamantului, care era proprietarul. El a acordat custodia copilului mamei și a fixat suma pensiilor alimentare ce trebuie versate de reclamant la 147 euro pentru mamă și 294 euro pentru copil.

Soția reclamantului a sesizat tribunalul de circumscripție din Atena cu o cerere având scopul de a obține custodia definitivă a copilului, precum și suma de 1.470 euro cu titlu de pensie alimentară. Reclamantul, pe de altă parte, a cerut custodia copilului sau cel puțin să fie încredințat cu administrarea patrimoniului fiului său și reprezentarea acestuia în orice procedură legată de acel patrimoniu.

Printr-o sentință din 21 noiembrie 2001, tribunalul de circumscripție din Atena a încredințat custodia copilului exclusiv mamei. A acordat reclamantului folosința domiciliului conjugal și l-a obligat să verseze fiului o pensie alimentară de 352,16 euro.

Pe 3 iunie și 4 septembrie 2003, reclamantul și soția sa au apelat această sentință înaintea curții de apel din Atena care, printr-o decizie hotărând mai întâi asupra unei chestiuni de procedură din 31 martie 2004 (nr. 1935/2004), a ordonat o anchetă socială privind condițiile de viață ale copilului. Această anchetă trebuia realizată prin raportul Societății pentru Protecția Copilului din Atena, care era responsabilă de redactarea unui raport și depunerea acestuia la tribunal la inițiativa părții cele mai diligente. Deoarece reclamantul și soția sa nu au apărut personal înaintea curții de apel, aceasta a amânat examinarea cauzei pe fond pentru ca părțile să se prezinte personal pentru a încerca să-și rezolve litigiul pe cale amiabilă, ca copilul (având aproximativ cincisprezece ani la acea vreme) să apară și să fie ascultat, și ca raportul Societății pentru Protecția Copilului să fie depus de partea cea mai diligentă.

Pe 9 iunie 2004, reclamantul a invitat Societatea pentru Protecția Copilului să procedeze la ancheta cerută de curtea de apel.

În observațiile sale depuse cu o zi înaintea ședinței înaintea curții de apel, reclamantul a precizat următoarele: „(...) conformând-mă dispozitivului deciziei nr. 1935/2004 a curții voastre (...) eu eram singurul care făceam diligență (...) printr-o cerere adresată Societății pentru Protecția Copilului (...) pentru realizarea rapidă a anchetei sociale privind condițiile de viață ale copilului nostru (...) al cărui raport va fi supus curții voastre la ședința din 25 noiembrie 2004 (...)."

Reclamantul a depus, de asemenea, elemente de probă enumerate pe unsprezece pagini.

La ședința din 25 noiembrie 2004, reclamantul și soția sa au apărut personal. Ei au exclus orice posibilitate de rezolvare amiabilă și au declarat că nu doresc ca copilul lor să apară înaintea curții de apel. Raportul Societății pentru Protecția Copilului a fost depus în cursul acestei ședințe.

După ședință, reclamantul a depus, pe 30 noiembrie 2004, observații complémentare refutând alegerile soției sale.

Printr-o hotărâre din 19 mai 2005, curtea de apel a încredințat, în mod definitiv, custodia copilului mamei. Curtea de apel a observat că soția reclamantului, în ciuda litigiului cu acesta, și pentru a facilita comunicația copilului cu tatăl, a închiriat un apartament în apropierea fostului domiciliu conjugal. Mama avea grijă personal de fiul ei, îngrijindu-l cu multă dragoste și afecțiune și asigurând-i un mediu liniștit și condiții bune pentru dezvoltarea și educația sa. Ea permitea comunicația între copil și tatăl acestuia și organiza la dorință vizite atât la domiciliul tatălui cât și la propriul domiciliu. Faptul că reclamantul avea o diplomă universitară, contrar mamei care avea doar bacalaureat, nu putea constitui un criteriu decisiv pentru încredințarea custoziei copilului tatălui. Tatăl putea ajuta fiul în exercitarea dreptului de vizită. Deși a recunoscut că tatăl arăta multă afecțiune față de fiul lui, curtea de apel a estimat că interesul copilului impunea să nu fie îndepărtat de mamă, ținând seama în special de faptul că nu se putea imputa mamei nimic reproșabil.

Reclamantul nu a declarat cale de cassație împotriva acestei hotărâri.

După această hotărâre, reclamantul a încercat să obțină o copie a raportului Societății figurând în dosarul ținut la curtea de apel. Cu toate acestea, s-a dovedit că dosarul nu conținea acest document.

Pe 9 martie 2006, reclamantul s-a adresat direct Societății și i-a cerut copia raportului.

Pe 5 aprilie 2006, Societatea l-a informat că nu putea satisface cererea deoarece raportul era confidențial și redactat numai pentru atenția curții de apel.

Reclamantul s-a adresat apoi Ombudsmanului Republicii. Acesta, interpretând dispozițiile legislative relevante și în special art. 5 din legea nr. 378 și art. 16 din decretul prezidențial 49/79 (paragrafele 24-25 mai jos), l-a informat pe reclamant că raportul Societății pentru Protecția Copilului nu era acoperit de confidențialitatea cerută de aceste dispoziții pentru rapoarte similare redactate în cadrul procedurilor penale. Ombudsmanul l-a informat, de asemenea, că Societatea pentru Protecția Copilului se considera obligată să comunice raportul doar autorității care a ordonat redactarea acestuia și nu putea da copii părților decât cu consimțământul procurorului lângă tribunal. Prin urmare, această Societate nu putea comunica reclamantului o copie a raportului, deoarece acesta nu și-a formulat cererea prin intermediul procurorului competent.

Pe 27 septembrie 2007, reclamantul a invitat procurorul lângă tribunal să susțină cererea sa. El a subliniat că refuzul de a da uneia din părțile procedurii un asemenea tip de document, într-un termen rezonabil, era contrar Convenției. El invoca hotărâra Curții în cauza Kosmopoulou c. Grecia (nr. 60457/00, 5 februarie 2004).

În aceeași zi, procurorul a respins cererea reclamantului indicând că aceasta privea date personale ale unui minor și că reclamantul nu avea un interes legitim de a lua cunoștință de asemenea informații. Motivele respingerii se limitau la aceste două propoziții scrise cu mâna pe textul însuși al cererii.

Articolele relevante din decretul prezidențial nr. 49/79 din 24 ianuarie 1979, referitor la funcționarea serviciului supraveghettorilor de minori, sunt redactate după cum urmează: art. 8 – anchete sociale „Supraveghettori de minori realizează, la invitația judecătorului pentru copii, procurorului sau ministrului Justiției, anchete sociale privind minorii împotriva cărora o procedură penală este în curs (...). Ancheta socială constă în colectarea de elemente privind condițiile de viață ale minorilor, comportamentul și personalitatea lor (...)." art. 16 – responsabilitate disciplinară a supraveghettorilor „(...) Nerespectarea de către supraveghetor a caracterului confidențial al raportului și lipsa comportamentului necesar (...) în timp ce și-au îndeplinit funcțiile, constituie abateri disciplinare. (...)" PE DREPT

Ca argument principal, Guvernul opune neepuizarea cailor de recurs intern. Pe de o parte, reclamantul ar fi putut cere curții de apel, în observațiile sale și conform articolelor 450 la 452 din codul de procedură civilă, să ia cunoștință de raportul Societății pentru Protecția Copilului. Pe de altă parte, dacă reclamantul ar fi estimat că acest raport a jucat un rol fundamental în decizia de a-l priva de custodia copilului, ar fi putut declara cale de cassație pe motiv că nu a putut lua cunoștință și comenta un element de probă crucial.

Reclamantul susține că recursul în cassație nu ar fi constituit un recurs eficace, deoarece ar fi trebuit să conteze trei ani de procedură înaintea Curții de Cassație, plus un an de procedură înaintea curții de apel în caz de rezultat favorabil reclamantului. Cauza ar fi fost, de altfel, trimisă înapoi curții de apel. El subliniază că chiar dacă ar fi introdus un recurs în cassație, examinarea acestuia nu ar fi fost efectuată echitabil ținând seama de faptul că nu avusese încă acces la raport.

În hotărâra din 16 septembrie 1996 în cauza Akdivar și alții c. Turcia (Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV), Curtea a subliniat că trebuie să aplice regula epuizării cailor de recurs intern ținând corespunzător seama de context: mecanismul de salvgardare a drepturilor omului pe care Părțile contractante au convenit să-l instituie. Ea a recunoscut, deci, că această regulă trebuie aplicată cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv și că nu pretinde numai sesizarea jurisdicțiilor naționale competente și exercitarea recururilor destinate să combată o decizie deja pronunțată: ea obligă, de asemenea, în principiu, la ridicarea înaintea acestor aceleași jurisdicții, cel puțin în esență și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, a grievurilor pe care se intenționează să le formuleze ulterior la Strasbourg.

Curtea observă că în cauza de față, reclamantul nu s-a plânit, nici în observațiile inițiale nici în observațiile complémentare înaintea curții de apel, că nu avusese acces la raportul Societății pentru Protecția Copilului sau că această lipsă de acces prejudiciase vreunul din drepturile procedurale. De asemenea, nu a sesizat Curtea de Cassație pentru a se plânge de o atentare la dreptul la un proces echitabil. Reclamantul nu a dat jurisdicțiilor grecești ocazia pe care art. 35 din Convenție are scopul să o ofere în principiu unui Stat contractant: aceea de a examina, adică de a preveni sau remedia încălcarea Convenției care este susținută împotriva acestui Stat (a se vedea, printre altele, hotărârile Guzzardi c. Italia din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, § 72, și Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 36).

Curtea observă, de altfel, că reclamantul a introdus cererea la Curt pe 8 noiembrie 2007, deci mai mult de șase luni după hotărâra definitivă a curții de apel, pronunțată pe 19 mai 2005.

Rezultă că acest grief trebuie respins prin aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Guvernul susține că nu numai că nu a existat o ingerință a autorităților care să determine întreruperea legăturii dintre reclamant și fiul său, dar este clar că autoritățile au acționat rapid și eficace pentru ca această legătură să evolueze normal, ținând seama de schimbarea provocată de separarea părinților. Contactul tatălui și al fiului este complet, satisfăcător și fără obstacole. Reclamantului i-a fost încredințată administrarea patrimoniului fiului, după cum cereseaîn persoană. Faptul că tribunalele au judecat problema custoziei într-un mod diferit de cel pe care l-ar fi dorit reclamantul nu poate fonda o încălcare a articolului 8.

Cât privește imposibilitatea pentru reclamant de a lua cunoștință de raportul Societății pentru Protecția Copilului, Guvernul subliniază că acest raport a fost cerut și supus în ultimul stadiu al procedurii și nu a avut greutate în judecata curții de apel privind atribuirea custoziei. Custodia copilului fusese deja atribuită mamei atât în cadrul măsurilor provizorii ordonate de tribunalul de primă instanță cât și prin sentința din 21 noiembrie 2001.

Reclamantul evocă similaritatea cauzei sale cu cauza Kosmopoulou menționată anterior și subliniază că comportamentul autorităților a fost și mai arbitrar în cazul lui deoarece a fost privat de orice acces la raportul Societății pentru Protecția Copilului pe baza căruia curtea de apel a încredințat custodia copilului mamei. Raportul a fost supus curții de apel în ziua dezbaterilor și nu exista deci niciun termen pentru a solicita copia. Astfel, raportul nu era accesibil nici înainte, nici în cursul dezbaterilor. De asemenea, nu a fost nici după dezbateri deoarece a fost retras din dosar.

Curtea observă că grieful reclamantului din perspectiva articolului 8 are două aspecte. Primul privește utilizarea raportului Societății pentru Protecția Copilului în cadrul procedurii înaintea curții de apel. Pe acest teren, Curtea amintește că grieful reclamantului se confundă cu cel bazat pe art. 6 din Convenție și că Curtea a judecat inadmisibil pentru neepuizare a cailor de recurs intern. Al doilea aspect al griefului se referă la imposibilitatea pentru reclamant de a avea acces la raport după hotărâra curții de apel din 19 mai 2005. Or, un asemenea grief privește exercitarea de către reclamant a dreptului la acces efectiv la informații privind viața privată și familială în sensul articolului 8.

Curtea dorește de la început să distingă cauza Kosmopoulou de prezenta cauză. În prima, întrebarea esențială pe care trebuia s-o rezolve era dacă autoritățile au luat măsurile necesare pentru a permite reclamantei să-și mențină, după divorț, o viață familială cu fiica sa, în timp ce jurisdicțiile suspendaseră provizoriu dreptul de vizită al reclamantei. Dimpotrivă, în cauza de față, a fost imposibil pentru reclamant să aibă acces la un raport supus în cadrul unei proceduri de atribuire a custoziei unui copil în urma separării părinților.

Curtea observă că curtea de apel estimase necesar să ordeneze o anchetă socială privind condițiile de viață ale copilului și să se bazeze pe un raport care trebuia întocmit de Societatea pentru Protecția Copilului. Reclamantul susține, de asemenea, necontestat de Guvern, că a putut participa activ la redactarea acestui raport.

După finalizarea procedurii înaintea curții de apel, reclamantul a sesizat atât Societatea pentru Protecția Copilului cât și procurorul competent pentru a încerca să obțină copia raportului. Prima l-a informat că nu putea satisface cererea deoarece raportul ar fi confidențial și redactat numai pentru atenția curții de apel. Al doilea, prin două propoziții scrise cu mâna pe textul însuși al cererii, a respins aceasta pe motiv că reclamantul nu avea un interes legitim de a lua cunoștință de informații privind date personale ale unui minor.

Curtea amintește că obligațiilor mai degrabă negative cuprinse în art. 8 din Convenție se pot adăuga obligații pozitive inerente unui respect efectiv al vieții private. Pentru a determina dacă există o asemenea obligație, trebuie luată în considerare echilibrul corect de menținut între interesul general și interesele antagonice ale individului în cauză, obiectivele vizate la §2 al articolului 8 jucând un anumit rol (Gaskin c. Regatul Unit, 7 iulie 1989, § 42, seria A nr. 160). Curtea amintește, de asemenea, că pese pe autorități obligația pozitivă de a oferi reclamantului o „procedură efectivă și accesibilă" permițând-i să aibă acces la „ansamblul informațiilor relevante și corespunzătoare" (Roche c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 32555/96, § 162, CEDO 2005-X).

Curtea observă că legislația națională privind utilizarea raportului întocmit în urma unei anchete sociale nu este de o mare claritate. Articolele relevante din codul civil nu conțin nici o referință la aceasta. art. 5 din legea nr. 378 și articolele 8 și 16 din decretul prezidențial nr. 49/79 (paragrafele 24-25 mai sus) nu prevăd nici un termen pentru depunerea raportului la tribunal, nici posibilitate pentru părțile procedurii de a-l lua în cunoștință și de a-l comenta dacă doresc. De altfel, în cauza de față, singura informație relevantă care i-a fost furnizată reclamantului provine de la ombudsman, care a interpretat legislația relevantă și raportase parțial informații transmise acestuia de Societatea pentru Protecția Copilului însăși. Astfel, ombudsmanul sublinia că conform sensului gramatical al dispozițiilor sus-menționate, un asemenea raport era considerat confidențial doar în cadrul procedurilor penale și nu al celor civile cum era aceea care o privea pe reclamant.

Curtea consideră că informațiile cuprinse în raportul acesta erau relevante pentru reclamant și pentru relația cu fiul. Dacă curtea de apel estimase că interesul copilului impunea să nu fie îndepărtat de mamă, ea recunosea că reclamantul arăta mare afecțiune către el, ceea ce este, de altfel, demonstrat de eforturile sale persistente de a obține custodia copilului. Comunicarea raportului i-ar fi permis, deci, să ia cunoștință de eventualele puncte negative cuprinse în acesta și care puteau influența decizia judecătorilor și, în consecință, să le ia în considerare pentru viitor pentru a-și îmbunătăți relația cu fiul. Se pare că reclamantul a participat, de asemenea, la pregătirea raportului și era deci legitim ca el să poată cunoaște modul în care informațiile pe care le furnizase erau analizate și luate în considerare de Societatea pentru Protecția Copilului.

Potrivit Curții, refuzul în esență nemotivat al autorităților de a consimți la divulgarea raportului după finalizarea procedurii înaintea curții de apel se analizează ca o nerespectare a obligației pozitive de a asigura respectarea efectivă a dreptului reclamantului la viață privată și familială. La acest regard, Curtea amintește că aparține autorităților de a demonstra că există motive imperioase justificând non-divulgarea persoanei în cauză a unui raport conținând informații personale o privind direct (K.H și alții c. Slovacia, nr. 32881/04, § 48, 28 aprilie 2008). Or, în cauza de față, nici autoritățile competente nici Guvernul nu avansează asemenea motive și raportul litigios conținea, în forța lucrurilor, informații de această natură.

A fost deci o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Reclamantul cere o sumă pentru prejudiciul moral dar nu o cuantifică. El pretinde că imposibilitatea de a avea acces la conținutul raportului l-a împiedicat să revendice eficace în justiție atribuirea custoziei copilului, ceea ce a avut ca consecință reducerea la minim a contactelor între ei. Încălcarea articolului 8 i-a cauzat o dezamăgire intensă privind eficacitatea și transparența deciziilor justiției grecești și i-a dat sentimentul de a fi cetățean de categorie a doua.

Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea susținută și faptul că contactele dintre reclamant și fiul au scăzut considerabil.

Curtea estimează că reclamantul a suferit un daune morale sigure. Pronunțând hotărâre în echitate, după cum pretinde art. 41 din Convenție, ea-i acordă 5.000 EUR cu titlu de daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (a se vedea, mutatis mutandis, Kosmopoulou c. Grecia precitată, §§ 52 și 54). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 7.000 de euro (EUR) pentru honorarii de avocat înaintea jurisdicțiilor naționale și 10.000 EUR pentru acelea pe care a trebuit să le verseze pentru procedura înaintea Curții.

Guvernul găsește aceste sume exagerate și subliniază că reclamantul nu prezintă nicio justificare.

Curtea observă că reclamantul nu produce nicio factură cu privire la cheltuielile ocazionate înaintea jurisdicțiilor sesizate. Trebuie deci respinge această parte a pretențiilor. Cu privire la cheltuielile suportate în vederea reprezentării reclamantului înaintea ei, Curtea observă că pretențiile acestuia nu sunt nici detaliate nici însoțite de justificările necesare. Trebuie deci abandon cererea pe acest punct de asemenea. C. Interese moratorioare

Curtea consideră corespunzător de a cala rata intereselor moratorioare pe rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grieful bazat pe art. 8 din Convenție, în ceea ce privește refuzul autorităților de a-i divulga raportul de anchetă socială privind condițiile de viață ale fiului, și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 8 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro), pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu un interes simplu la o rată egală cu rata inters din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 15 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 50796/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Konstantinos Tsourlakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 8 novembre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e E. Bitsaxis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation du droit au respect de sa vie familiale, garanti par l'article 8 de la Convention.

Le 25 septembre 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant se maria en 1989 et, la même année, il eut un fils. En août 2000, les époux se séparèrent alors que l'enfant avait onze ans environ. Les 20 septembre et 7 novembre 2000, le requérant et son épouse respectivement saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une demande de mesures provisoires tendant à obtenir la garde de l'enfant et le départ du conjoint du domicile conjugal. Le 16 mars 2001, le tribunal ordonna l'éloignement de l'épouse du requérant du domicile conjugal et la cession provisoire de l'usage de celui-ci au requérant, qui en était propriétaire. Il accorda la garde de l'enfant à la mère et fixa le montant des pensions alimentaires devant être versées par le requérant à 147 euros pour la mère et de 294 euros pour l'enfant.

L'épouse du requérant saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une demande tendant à obtenir la garde définitive de l'enfant, ainsi que la somme de 1 470 euros au titre de la pension alimentaire. Le requérant, de son côté, demanda la garde de l'enfant ou tout au moins à être chargé de l'administration du patrimoine de son fils et de sa représentation dans toute procédure relative à ce patrimoine.

Par un jugement du 21 novembre 2001, le tribunal de grande instance d'Athènes confia la garde de l'enfant exclusivement à la mère. Il accorda au requérant l'usage du domicile conjugal et lui enjoignit de verser à son fils une pension alimentaire de 352,16 euros.

Les 3 juin et 4 septembre 2003, le requérant et son épouse interjetèrent appel contre ce jugement devant la cour d'appel d'Athènes qui, par une décision avant-dire droit du 31 mars 2004 (n o 1935/2004), ordonna une enquête sociale concernant les conditions de vie de l'enfant. Cette enquête devait être réalisée par un rapport de la Société pour la protection de l'enfance d'Athènes, qui était chargée d'établir un rapport et de le déposer au tribunal à l'initiative de la partie la plus diligente. Comme le requérant et son épouse ne comparurent pas personnellement devant la cour d'appel, celle-ci reporta l'examen de l'affaire quant au fond afin que les parties comparaissent personnellement pour tenter de régler à l'amiable leur différend, que l'enfant (ayant quinze ans environ à l'époque) comparaisse également pour être entendu, et que le rapport de la Société pour la protection de l'enfance soit déposé par la partie la plus diligente.

Le 9 juin 2004, le requérant invita la Société pour la protection de l'enfance à procéder à l'enquête demandée par la cour d'appel.

Dans ses observations déposées la veille de l'audience devant la cour d'appel, le requérant précisait ce qui suit : « (...) me conformant au dispositif de la décision n o 1935/2004 de votre cour (...) j'étais le seul à faire diligence (...) par une requête à la Société pour la protection de l'enfance (...) pour la réalisation rapide de l'enquête sociale sur les conditions de vie de notre enfant (...) dont le rapport sera soumis à votre cour à l'audience du 25 novembre 2004 (...). »

Le requérant déposa aussi ses éléments de preuve énumérés sur onze pages.

A l'audience du 25 novembre 2004, le requérant et son épouse comparurent personnellement. Ils exclurent toute possibilité de règlement amiable et déclarèrent qu'ils ne souhaitaient pas que leur enfant comparaisse devant la cour d'appel. Le rapport de la Société pour la protection de l'enfance fut déposé au cours de cette audience.

A la suite de l'audience, le requérant déposa, le 30 novembre 2004, des observations complémentaires réfutant les allégations de son épouse.

Par un arrêt du 19 mai 2005, la cour d'appel confia, de manière définitive, la garde de l'enfant à la mère. La cour d'appel releva que l'épouse du requérant, en dépit du litige avec celui-ci, et afin de faciliter la communication de l'enfant avec son père, avait loué un appartement à proximité de l'ancien domicile conjugal. La mère s'occupait personnellement de son fils, prenant soin de lui avec beaucoup d'amour et d'affection et lui assurant un environnement calme et de bonnes conditions pour son développement et son éducation. Elle permettait la communication entre l'enfant et son père et organisait à volonté des visites tant au domicile du père qu'à son propre domicile. Le fait que le requérant avait un diplôme universitaire, contrairement à la mère qui ne possédait que le baccalauréat, ne pouvait constituer un critère décisif pour confier la garde de l'enfant au père. Le père pouvait aider son fils lors de l'exercice de son droit de visite. Tout en reconnaissant que le père faisait preuve d'une grande affection à l'égard de son fils, la cour d'appel estima que l'intérêt de l'enfant imposait de ne pas l'éloigner de sa mère, compte tenu notamment du fait que rien de répréhensible ne pouvait être reproché à celle-ci.

Le requérant ne se pourvut pas en cassation contre cet arrêt.

A la suite de cet arrêt, le requérant tenta d'obtenir une copie du rapport de la Société figurant au dossier tenu à la cour d'appel. Toutefois, il s'avéra que le dossier ne contenait pas ce document.

Le 9 mars 2006, le requérant s'adressa directement à la Société et lui demanda la copie du rapport.

Le 5 avril 2006, la Société l'informa qu'elle ne pouvait pas satisfaire sa demande du fait que le rapport était confidentiel et établi à la seule attention de la cour d'appel.

Le requérant saisit alors le médiateur de la République. Celui-ci, interprétant les dispositions législatives pertinentes et notamment les articles 5 de la loi n o 378 et 16 du décret présidentiel 49/79 (paragraphes 24–25 ci-dessous), informa le requérant que le rapport de la Société pour la protection de l'enfance n'était pas couvert par la confidentialité que requièrent ces dispositions pour des rapports similaires établis dans le cadre des procédures pénales. Le médiateur l'informa également que la Société pour la protection de l'enfance se considérait obligée de communiquer son rapport uniquement à l'autorité qui en avait ordonné l'établissement et ne pouvait en donner des copies aux parties qu'avec l'accord du procureur près le tribunal correctionnel. Par conséquent, cette Société ne pouvait pas communiquer au requérant une copie du rapport, car celui-ci n'avait pas formulé sa demande par l'intermédiaire du procureur compétent.

Le 27 septembre 2007, le requérant invita le procureur près le tribunal correctionnel à appuyer sa demande. Il soulignait que le refus de donner à l'une des parties à la procédure ce type de document, dans un délai raisonnable, était contraire à la Convention. Il invoquait l'arrêt de la Cour dans l'affaire Kosmopoulou c. Grèce (n o 60457/00, 5 février 2004).

Le jour même, le procureur rejeta la demande du requérant en indiquant que celle-ci concernait les données personnelles d'un mineur et que le requérant n'avait pas un intérêt légitime à prendre connaissance de telles informations. Les motifs du rejet se limitaient à ces deux phrases manuscrites sur le texte même de la demande. II.

L'article 5 de la loi n o 378 du 8 juillet 1976, créant le service des surveillants de mineurs auprès des tribunaux d'enfants, dispose : « Les rapports des surveillants de mineurs et tout autre élément dont ils ont eu connaissance pendant l'exercice de leurs fonctions, sont confidentiels et ne sont rapportés qu'au juge pour enfant et à ceux qui sont chargés de l'autorité parentale (...). »

Les articles pertinents du décret présidentiel n o 49/79 du 24 janvier 1979, relatif au fonctionnement du service des surveillants de mineurs, sont ainsi libellés : Article 8 – enquêtes sociales « Les surveillants de mineurs réalisent, sur invitation du juge pour enfants, du procureur ou du ministre de la Justice, des enquêtes sociales concernant les mineurs contre lesquels une procédure pénale est pendante (...). L'enquête sociale consiste en la collecte d'éléments sur les conditions de vie de mineurs, de leur comportement et de leur personnalité (...). » Article 16 – responsabilité disciplinaire des surveillants « (...) Le non-respect par le surveillant du caractère confidentiel du rapport et le manque du comportement requis (...) lors de l'exécution de leurs fonctions, constituent des infractions disciplinaires. (...) » EN DROIT I.

A titre principal, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D'une part, le requérant aurait pu demander à la cour d'appel, dans ses observations et conformément aux articles 450 à 452 du code de procédure civile, de prendre connaissance du rapport de la Société pour la protection de l'enfance. D'autre part, si le requérant avait estimé que ce rapport avait joué un rôle fondamental dans la décision le privant de la garde de l'enfant, il aurait pu se pourvoir en cassation au motif qu'il n'avait pu prendre connaissance et commenter un élément de preuve capital.

Le requérant soutient qu'un pourvoi en cassation n'aurait pas constitué un recours efficace, car il aurait fallu compter trois ans de procédure devant la Cour de cassation, plus un an de procédure devant la cour d'appel en cas d'issue favorable au requérant. L'affaire aurait par ailleurs été renvoyée devant la cour d'appel. Il souligne que même s'il avait introduit un pourvoi en cassation, son examen n'aurait pas été fait équitablement compte tenu du fait qu'il n'avait toujours pas eu accès au rapport.

Dans son arrêt du 16 septembre 1996 en l'affaire Akdivar et autres c. Turquie ( Recueil des arrêts et décisions 1996-IV), la Cour a souligné qu'elle doit appliquer la règle de l'épuisement des voies de recours internes en tenant dûment compte du contexte: le mécanisme de sauvegarde des droits de l'homme que les Parties contractantes sont convenues d'instaurer. Elle a ainsi reconnu que cette règle doit s'appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif et qu'elle n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l'exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue: elle oblige aussi, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend formuler par la suite à Strasbourg.

La Cour note qu'en l'espèce, le requérant ne s'est plaint, ni dans ses observations initiales, ni dans ses observations complémentaires devant la cour d'appel, qu'il n'avait pas eu accès au rapport de la Société pour la protection de l'enfance ou que ce manque d'accès avait porté atteinte à l'un de ses droits procéduraux. Il n'a pas non plus saisi la Cour de cassation pour se plaindre d'une atteinte à son droit à un procès équitable. Le requérant n'a pas donné aux juridictions grecques l'occasion que l'article 35 de la Convention a pour finalité de ménager en principe à un Etat contractant : celle d'examiner, c'est-à-dire de prévenir ou redresser la violation au regard de la Convention qui est alléguée contre cet Etat (voir, entre autres, les arrêts Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n o 39, § 72, et Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n o 200, § 36)

La Cour relève, de surcroît, que le requérant a introduit sa requête à la Cour le 8 novembre 2007, donc plus de six mois après l'arrêt définitif de la cour d'appel, rendu le 19 mai 2005.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement soutient que non seulement il n'y a pas eu en l'espèce une ingérence des autorités entraînant la coupure du lien entre le requérant et son fils, mais il est clair que les autorités ont agi rapidement et efficacement afin que ce lien évolue normalement, compte tenu du changement provoqué par la séparation des parents. Le contact du père et de son fils est entier, satisfaisant et sans obstacle. Le requérant a été chargé d'administrer le patrimoine de son fils, comme il l'avait lui-même demandé. Le fait que les tribunaux aient jugé la question de la garde d'une manière différente de celle souhaitée par le requérant ne peut pas fonder une violation de l'article 8.

Quant à l'impossibilité pour le requérant de prendre connaissance du rapport de la Société pour la protection de l'enfance, le Gouvernement souligne que ce rapport a été demandé et soumis au dernier stade de la procédure et n'a pas pesé dans le jugement de la cour d'appel quant à l'attribution de la garde. La garde de l'enfant avait déjà été attribuée à la mère tant dans le cadre des mesures provisoires ordonnées par le tribunal de première instance que par le jugement du 21 novembre 2001.

Le requérant évoque la similitude de son affaire avec l'affaire Kosmopoulou précitée et souligne que le comportement des autorités a été encore plus arbitraire dans son cas car il a été privé de tout accès au rapport de la Société pour la protection de l'enfance sur la base duquel la cour d'appel a confié la garde de son enfant à la mère. Le rapport a été soumis à la cour d'appel le jour même des débats et il n'y avait donc aucun délai pour en demander copie. Ainsi, le rapport n'était accessible ni avant, ni pendant les débats. Il ne l'a pas non plus été après les débats car il a été retiré du dossier.

La Cour relève que le grief du requérant sous l'angle de l'article 8 comporte deux branches. La première concerne l'utilisation du rapport de la Société pour la protection de l'enfance dans le cadre de la procédure devant la cour d'appel. Sur ce terrain là, la Cour rappelle que le grief du requérant se confond avec celui tiré de l'article 6 de la Convention et que la Cour a jugé irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. La seconde branche du grief a trait à l'impossibilité pour le requérant d'avoir accès à ce rapport postérieurement à l'arrêt de la cour d'appel du 19 mai 2005. Or, un tel grief concerne l'exercice par le requérant de son droit à un accès effectif à des informations concernant tant sa vie privé que sa vie familiale au sens de l'article 8.

La Cour souhaite d'emblée distinguer l'affaire Kosmopoulou de la présente affaire. Dans la première, la question essentielle qu'elle devait trancher était celle de savoir si les autorités avaient pris les mesures nécessaires pour permettre à la requérante de maintenir, après son divorce, une vie familiale avec sa fille, alors que les juridictions avaient provisoirement suspendu le droit de visite de la requérante. En revanche, en l'espèce, il était impossible pour le requérant d'avoir accès à un rapport soumis dans le cadre d'une procédure d'attribution de la garde d'un enfant suite à la séparation de ses parents.

La Cour relève que la cour d'appel avait estimé nécessaire d'ordonner une enquête sociale quant aux conditions de vie de l'enfant et de se fonder sur un rapport qui devait être établi par la Société pour la protection de l'enfance. Le requérant affirme aussi, sans être contesté par le Gouvernement, qu'il a pu participer activement à l'établissement de ce rapport.

A l'issue de la procédure devant la cour d'appel, le requérant a saisi tant la Société pour la protection de l'enfance que le procureur compétent pour tenter d'obtenir la copie du rapport. La première l'a informé qu'elle ne pouvait pas satisfaire sa demande car le rapport serait confidentiel et établi à la seule attention de la cour d'appel. Le second, par deux phrases manuscrites sur le texte même de la demande, a rejeté celle-ci au motif que le requérant n'avait pas un intérêt légitime à prendre connaissance d'informations concernant les données personnelles d'un mineur.

La Cour rappelle qu'aux engagements plutôt négatifs contenus dans l'article 8 de la Convention peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes à un respect effectif de la vie privée. Pour savoir s'il existe une telle obligation, il convient de prendre en compte le juste équilibre à ménager entre l'intérêt général et les intérêts antagoniques de l'individu concerné, les objectifs visés au paragraphe 2 de l'article 8 jouant un certain rôle ( Gaskin c. Royaume-Uni, 7 juillet 1989, § 42, série A n o 160). La Cour rappelle aussi qu'il pèse sur les autorités une obligation positive d'offrir au requérant une « procédure effective et accessible » lui permettant d'avoir accès à « l'ensemble des informations pertinentes et appropriées » ( Roche c. Royaume-Uni [GC], n o 32555/96, § 162, ECHR 2005-X).

La Cour note que la législation nationale concernant l'utilisation du rapport établi suite à une enquête sociale n'est pas d'une grande limpidité. Les articles pertinents du code civil n'y font aucune référence. L'article 5 de la loi n o 378 et les articles 8 et 16 du décret présidentiel n o 49/79 (paragraphes 24–25 ci-dessus) ne prévoient ni délai pour le dépôt du rapport au tribunal, ni possibilité pour les parties à la procédure d'en prendre connaissance et de le commenter si elles le souhaitent. De plus, en l'espèce, la seule information pertinente qui ait été fournie au requérant provenait du médiateur, qui a interprété la législation pertinente et rapporté partiellement des informations transmises à celui-ci par la Société de la protection de l'enfance elle-même. Ainsi, le médiateur soulignait que selon le sens grammatical des dispositions susmentionnées, un tel rapport n'était considéré comme confidentiel que dans le cadre des procédures pénales et non civiles comme celle qui concernait le requérant.

La Cour considère que les informations contenues dans ce rapport étaient pertinentes pour le requérant et pour sa relation avec son fils. Si la cour d'appel a estimé que l'intérêt de l'enfant imposait de ne pas l'éloigner de la mère, elle a reconnu que le requérant faisait preuve d'une grande affection envers lui, ce qui est d'ailleurs démontré par ses efforts persistants d'obtenir la garde de l'enfant. La communication du rapport lui aurait donc permis de prendre connaissance d'éventuels points négatifs contenus dans celui-ci et qui ont pu influencer la décision des juges et, le cas échéant, les prendre en compte pour l'avenir en vue d'améliorer sa relation avec son fils. Il apparaît que le requérant avait aussi participé à l'élaboration du rapport et il était donc légitime qu'il puisse connaître la manière dont les informations qu'il avait fournies étaient analysées et prises en compte par la Société de la protection de l'enfance.

Aux yeux de la Cour, le refus en substance non-motivé des autorités à consentir à la divulgation du rapport après la fin de la procédure devant la cour d'appel s'analyse en une méconnaissance de l'obligation positive d'assurer le respect effectif du droit du requérant à sa vie privée et familiale. A cet égard, la Cour rappelle qu'il appartient aux autorités de démontrer qu'il existe des raisons impérieuses justifiant la non-divulgation à l'intéressé d'un rapport contenant des informations personnelles le concernant directement ( K.H et autres c. Slovaquie , n o 32881/04, § 48, 28 avril 2008). Or, en l'espèce, ni les autorités compétentes, ni le Gouvernement n'avancent de telles raisons et le rapport litigieux contenait, par la force des choses, des informations de cette nature.

Il y a donc eu violation de l'article 8 de la Convention. III.

Le requérant réclame une somme pour le dommage moral mais il ne la chiffre pas. Il prétend que l'impossibilité d'accéder au contenu du rapport l'a empêché de revendiquer efficacement en justice l'attribution de la garde de son enfant, ce qui a eu comme conséquence de réduire au minimum les contacts entre eux. La violation de l'article 8 lui a causé une déception intense concernant l'efficacité et la transparence des décisions de la justice grecque et lui a donné le sentiment d'être un citoyen de seconde catégorie.

Le Gouvernement estime qu'il n'y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et le fait que les contacts entre le requérant et son fils se soient considérablement réduits.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui accorde 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt (voir, mutatis mutandis, Kosmopoulou c. Grèce précité, §§ 52 et 54). B. Frais et dépens

Le requérant réclame 7 000 euros (EUR) pour les honoraires d'avocat devant les juridictions nationales et 10 000 EUR pour ceux qu'il a dû verser pour la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement trouve ces sommes exagérées et souligne que le requérant ne soumet aucun justificatif.

La Cour note que le requérant ne produit aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions saisies. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de leurs prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour observe que les prétentions de ce dernier ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter sa demande sur ce point également. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 8 de la Convention, en ce qui concerne le refus des autorités de lui divulguer le rapport d'enquête sociale concernant les conditions de vie de son fils, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 3. Dit , a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), pour le dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente