Stavrinoudakis împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26307/07) împotriva Republicii Eladei, depusă de un cetățean al acestui Stat, D. Georgios Stavrinoudakis ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 16 iunie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-ele N. Kourakis și K. Tokatlidis, avocate la baraul din Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, D. M. Apessos, consilier la Consiliul Juridic al Statului și D-na Z. Chatzipavlou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 7 iulie 2008, președinta primei secții a hotărât comunicarea plângerii privind durata procedurii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și pe fond. ÎN FAPT I.

La 15 octombrie 1987, părțile adverse ale reclamantului au sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o acțiune tendând la anularea unui testament redactat în 1983 prin care testator, F.Z., lega o parte mare din averea sa reclamantului. Părțile adverse ale reclamantului susțineau că F.Z. le legase anterior averea prin testament olograf, redactat în 1972 și că testamentul scris în 1983 era fie fals fie datorită faptului că testatorul, din cauza vârstei sale avansate, nu era sănătos din punct de vedere mental la redactarea acestuia.

La 5 iulie 1988, printr-o decizie cunoaștere în prealabil, tribunalul de mare instanță din Atena a ordonat întocmirea unei analize grafologice și audirea martorilor (decizie nr. 2518/1988). Această procedură a fost închisă la 15 decembrie 1994.

La 31 ianuarie 1997, tribunalul de mare instanță din Atena a admis acțiunea privind unii dintre plângători (decizie nr. 729/1997).

La 21 mai 1997, reclamantul a atacat decizia nr. 729/1997.

Prin decizii cunoaștere în prealabil nr. 10468/1997 și 2832/1999, curtea de apel din Atena a ordonat întocmirea unor analize grafologice suplimentare.

La 31 octombrie 2000, printr-un praf corespunzător motivat, curtea de apel din Atena a admis apelul reclamantului, a infirmat decizia nr. 729/1997 și a respins acțiunea (hotărâre nr. 8357/2000).

La 7 martie 2001, partea adversă s-a pourvoit în casație.

La 18 iunie 2002, Curtea de Casație a anulat parțial hotărârea nr. 8357/2000 și a trimes cauza în fața curții de apel din Atena (hotărâre nr. 1149/2002).

Prin două decizii cunoaștere în prealabil, curtea de apel din Atena a ordonat întocmirea unei noi analize grafologice și audirea părților (hotărâri nr. 1919/2003 și 5854/2005 respectiv).

La 12 mai 2006, printr-o hotărâre corespunzător motivată, curtea de apel din Atena a respins apelul reclamantului și a confirmat decizia nr. 729/1997 (hotărâre nr. 3349/2006).

La 18 iulie 2006, reclamantul s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii nr. 3349/2006. Observa, printre altele, că tribunalul de mare instanță nu aplicase corect regulile privind imputarea dovezii pentru a stabili că testamentul litigios era fals, element care nu fusese luat în considerare de curtea de apel nici în hotărârile cunoaștere în prealabil nici în cele privind fondul cauzei. Ridica de asemenea omisiunea curții de apel de a ține seama de anumite elemente de probă.

La 20 decembrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul în casație. Înalta instanță judiciară a considerat în special că, conform articolului 562 § 2 din codul de procedură civilă, este inadmisibil orice mijloc de casație bazat pe argumente neformulate devant instanțele inferioare. Curtea de Casație a observat că, conform jurisprudenței sale, cel care se pourvede în casație trebuie să indice în recurs că argumentul care servește ca bază mijlocului de casație fusese anterior formulat devant instanța inferioară care adoptase hotărârea atacată. Peste aceasta, interesatul trebuia să prezinte argumentul în cauză așa cum fusese ridicat devant instanța inferioară și să indice stadiul procedurii și modul în care fusese ridicat. Înalta instanță judiciară civilă a observat că, în acest fel, îi era posibil să concluzioneze dacă mijlocul ridicat devant instanța inferioară era admisibil și bine-fondat, condiție necesară pentru a concluziona admisibilitatea mijlocului de casație aferent.

Bazând-se pe această condiție de admisibilitate, Curtea de Casație a observat că reclamantul omisese să indice în recursul în casație că eroarea pretins comisă de tribunalul de mare instanță în aplicarea regulilor privind repartizarea imputării dovezii fusese legal ridicată devant curtea de apel. Peste aceasta, consideră că reclamantul omisese de asemenea să raporteze în recursul în casație stadiul procedurii și modul în care elementele de probă în cauză fusesera prezentate în fața curții de apel. Înalta instanță judiciară declară deci inadmisibile mijloacele de casație trase din aceste defecte ale procedurii devant instanțele inferioare (hotărâre nr. 2016/2006). Această hotărâre a fost pusă la curat și certificată conformă la 27 februarie 2007. II.

Conform jurisprudenței constante a Curții de Casație, pentru ca un mijloc de casație bazat pe o presupusă încălcare a Constituției sau a principiilor generale trase din alte dispoziții să fie admisibil, această argumentare trebuie să figureze în acțiunea principală (αγωγή) sau, cel puțin, să fi fost legal ridicată devant instanțele de primă instanță și apel (Curtea de Casație, nr. 1507/1997, 290/2003, 237/2004). Peste aceasta, conform jurisprudenței constante a înaltei instanțe judiciare civile, art. 562 § 2 consacră principiul conform căruia Curtea de Casație controlează legalitatea deciziilor luate de instanțele inferioare pe baza elementelor factice și juridice care trebuiau să fie luate în considerare de judecătorul de fond. Curtea de Casație admite, deci, că art. 562 § 2 din codul de procedură civilă consacră o condiție specială de admisibilitate, conform căreia recursul în casație trebuie să facă să reiasă că argumentele care servesc ca fundament mijloacelor de casație fusesera legal ridicate devant instanțele de fond (a se vedea, printre altele, Curtea de Casație (plenară) hotărâre nr. 43/1990). ÎN DREPT I.

Curtea constată că această plângere nu este manifestabil neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă în plus că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. 2. Privind fondul a) Perioada de luat în considerare

Perioada de luat în considerare a început la 15 octombrie 1987, cu sesizarea tribunalului de mare instanță din Atena și s-a încheiat la 20 decembrie 2006 cu hotărârea nr. 2016/2006 a Curții de Casație care a fost pusă la curat și certificată conformă la 27 februarie 2007. Curtea observă că în dreptul grec, părțile pot lua cunoștință real a conținutului hotărârii înaltei instanțe judiciare doar de la data la care pot obține copia certificată (Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II). Prin urmare, punerea la curat și certificarea conformă a hotărârii sunt indispensabile pentru a întreprinde măsurile eventualmente necesare în vederea executării acesteia. Curtea reamintește, pe acest punct, că executarea unei sentințe, de orice instanță judiciară, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6 (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, § 40, și, în final, Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia, nr. 26914/07, § 34, 2 aprilie 2009). De aici, perioada necesară punerii la curat și certificării conforme a unei hotărâri a Curții de Casație trebuie inclusă în perioada de luat în considerare, ținând seama că din cauza acestei particularități a practicii interne, acest stadiu este indispensabil pentru a face hotărârea executorie și, deci, executabilă pentru una sau alta parte.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că dies ad quem al procedurii litigioase este 27 februarie 2007, data la care hotărârea nr. 2016/2006 a fost pusă la curat și certificată conformă. Procedura în cauză a durat deci nouăsprezece ani și mai mult de patru luni pentru trei grade de jurisdicție. b) Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul procedează la o analiză cronologică a procedurii în cauză. Susține că aceasta a fost condusă cu celeritate și că, prin urmare, nu prestează la critică. În plus, alege că părțile au epuizat toate gradele de jurisdicție și că examinarea cauzei de cinci instanțe, precum și numeroasele acte procedurale intervenite nu au permis examinarea cauzei în termene mai scurte. Guvernul adaugă că părțile au contribuit la prelungire mai ales prin solicitarea prorogării termenelor fixate pentru audirea martorilor. În sfărșit, susține că procedura a fost de asemenea întârziată din cauza grevei avocaților din baraul judiciar, pentru care Statul nu poate fi ținut responsabil.

Reclamantul contestă aceste teze și susține că cauza sa a cunoscut o durată excesivă.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în nenumărate rânduri cauze ridicând întrebări asemănătoare celei din caza de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Noel Baker c. Grecia, nr. 32155/04, §§ 17-22, 21 iunie 2007).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în caza de față. În special, chiar presupunând că anumite lapsuri de timp dintre diferitele acte procedurale să fi fost imputabile părților și nu Guvernului, trebuie să se constată că, privind o durată cum ar fi cea în cauză, încetineala procedurii rezultă esențial din comportamentul instanțelor sezisate. Curtea reamintește pe acest punct că chiar și în cazurile în care, cum în caza de față, procedura este guvernată de principiul inițiativei părților, noțiunea de "termen rezonabil" cere cu toate acestea ca tribunalele să urmărească desfășurarea procedurii și să rămână atente, atât când este vorba de consimțire la o cerere de amânare, cât și privind lapsul de timp de respectat între diferitele stadii ale procedurii (a se vedea în acest sens, Sogia Hellas A.E. c. Grecia, nr. 1989/05, § 18, 27 septembrie 2007).

În sfârșit, privind argumentele Guvernului trase din multitudinea instanțelor sezisate în caza de față, precum și greve ale avocaților, Curtea reafirmă că îi revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele acestora să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă privind contestațiile relative la drepturile și obligațiile sale de caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în caza de față, durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu corespunde cererii de "termen rezonabil". De aici, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din acest punct de vedere. B. Privind plângerea privind dreptul de acces la tribunal Privind admisibilitatea

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia "dreptul la tribunal", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special privind condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece cere din natura sa însuși o reglementare de către Stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justițiar într-o manieră sau la un punct cum ar fi dreptul acestuia la tribunal să se găsească atins în substanța sa; în sfârșit, ele se conciliază cu art. 6 § 1 numai dacă tind la un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre mulți alții, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Culegere 1998-I).

Curtea observă în plus că art. 6 al Convenției nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, §§ 25-26, seria A nr. 11). Cu toate acestea, dacă asemenea instanțe judiciare există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special în măsura în care asigură pletelor un drept efectiv de acces la tribunale pentru deciziile privind "drepturile și obligațiile lor de caracter civil" (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 37, Culegere 1997-VIII). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la tribunal, recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției, depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luate în considerare ansamblul procesu1i conduse în ordinea juridică internă și rolul jucat de Curtea supremă, condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în sfârșit că reglementarea privind formalitățile pentru a forma un recurs vizează să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Cu toate acestea, interesații trebuie să poată conta că regulile sunt aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

În cazul de față, plângerea reclamantului privește necesitatea reproducerii în recursul în casație a argumentului anterior formulat devant instanța inferioară și care servea ca bază mijloacelor de casație. Curtea observă că recursul în casație este o cale de atac extraordinară, ceea ce înseamnă că Curtea de Casație nu rejudecă cazurile de care este sezisată pe fond, ci poate doar sancționa o încălcare a legii prin anularea totală sau parțială a deciziei atacate (a se vedea în acest sens, Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 35, 3 decembrie 2002, CEDO 2002-X, extrase și Tsilira c. Grecia, nr. 44035/05, § 21, 22 mai 2008). Dacă admisibilitatea recursului în casație cere, printre altele, ca demandantul să raporteze în recursul său argumentele ridicate devant instanțele inferioare pe care se bazează un mijloc de casație, această condiție rezultă din natura procedurii în casație și corespunde cerințelor securității juridice și bunei administrări a justiției; când demandantul în casație impută instanței inferioare o aplicare greșită a dreptului relevant privind argumentele ridicate devant aceasta, pare rezonabil să se ceară ca acesta să expună în recursul său argumentele respective și să demonstreze că fusesera avansate după condițiile de admisibilitate prescrise. În caz contrar, înalta instanță nu ar fi în nici o măsură în stare să-și exercite controlul de anulare privind sentința atacată; ar fi obligată să restabilească ea însăși argumentele avansate devant instanța de fond. Or, aceasta ar echivala substanțial cu a pretinde de la înalta instanță să formuleze argumentele juridice avansate devant instanța de fond și care serveau ca bază mijloacelor de casație ridicate devant ea.

Sigur, este adevărat că condiția de admisibilitate care formează obiectul plângerii reclamantului privind art. 6 § 1 al Convenției este o construcție jurisprudențială decurgând din art. 562 § 2 din codul de procedură civilă. Cu toate acestea, ea derivă direct din litera acestei dispoziții în măsura în care cere ca recursul în casație să facă să reiasă că argumentele care servesc ca bază mijloacelor de casație fusesera legal ridicate devant instanțele de fond. În plus, condiția de admisibilitate respectivă se bazează pe jurisprudența Curții de Casație existând din 1990. Ochii Curții, reclamantul, care era reprezentat de avocat pe toată procedura, trebuia să se aștepte ca această regulă să fie aplicată și să conducă la inadmisibilitatea mijloacelor de casație în cauză.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că prin respingerea mijloacelor de casație în cauză ca vagi, Curtea de Casație nu a încetinit dreptul de acces la tribunal al reclamantului cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției. De aici, această plângere trebuie respinsă ca manifestabil neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. C. Privind plângerea privind principiul egalității armelor Privind admisibilitatea

Privind plângerea bazată pe art. 6 § 1, Curtea reamintește că conform articolului 19 al Convenției, sarcina ei este să asigure respectul obligațiilor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În particular, nu-i revine să cunoască de greșeli de fapt sau drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgvardate de Convenție (a se vedea, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea nu poate evalua ea însăși elementele de fapt care au condus o instanță națională să adopte o anumită decizie mai degrabă decât alta, altfel s-ar ridica în calitate de a patra instanță și ar desemna limitele misiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C). Funcția unică a Curții, privind art. 6 al Convenției, este examinarea cererilor alegând că instanțele naționale au încălcat garanții procedurale specifice enunțate de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul ei nu a garantat reclamantului un proces echitabil (a se vedea, Donadzé c. Georgia, nr. 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006).

În cazul de față, Curtea nu descoperă nici un semn de arbitrar în desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație, care, conform elementelor dosarului, a respectat principiile contradictorului și egalității armelor și în cursul căreia reclamantul avea posibilitatea de a prezenta toți argumentele pentru apărarea intereselor sale. Aceasta a fost și cazul procedurii în fața instanțelor inferioare. În concluzie, Curtea consideră că, considerată în ansamblul ei, procedura litigioasă a revistit caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției și că examinarea plângerii nu relevă nici o aparență de încălcare a acestei dispoziții. De aici, această plângere trebuie respinsă ca manifestabil neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Reclamantul cere, fără precizări, 20.000.000 de euro (EUR) ca titlu de prejudiciu material. Cere în plus 200.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea privind prejudiciul material. Afirmă în plus că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă privind prejudiciul moral. Ca alternativă, afirmă că suma alocată din acest titlu nu poate depăși 3.000 EUR.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului interesatului de a vedea cauza auzită într-un "termen rezonabil". În aceste condiții, ea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și nici un prejudiciu material de care reclamantul ar fi avut de suferit; prin urmare, este cazul să respingă acest aspect al pretențiilor sale. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit o vătămare morală sigură pe care nu o compensează suficient constatarea încălcării Convenției. Pronunțând-se în echitate, îi acordă 26.000 EUR din acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea 45.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant instanțele interne și privind reprezentarea sa în fața Curții. Produce documente care arată versarea unei sume de 14.486,28 EUR pentru reprezentarea sa devant instanțele interne.

Guvernul afirmă că trebuie să fie respingă această cerere, deoarece reclamantul nu o susține suficient. Ca alternativă, afirmă că suma alocată din acest titlu nu poate depăși 1.000 EUR.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea de cheltuieli și costuri sub art. 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În plus, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care privesc încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

În caza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. Această sumă este de completat cu orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă din partea acestuia. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 26.000 EUR (douăzeci și șase mii de euro) ca titlu de prejudiciu moral și 1.000 EUR (o mie de euro) ca titlu de cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 octombrie 2009 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 26307/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georgios Stavrinoudakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 juin 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es N. Kourakis et K. Tokatlidis, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me Z. Chatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 7 juillet 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 15 octobre 1987, les parties adverses du requérant saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action tendant à l'annulation d'un testament rédigé en 1983 par lequel le testateur, F.Z., léguait une grande partie de sa fortune au requérant. Les parties adverses du requérant soutenaient que F.Z. leur avait précédemment légué sa fortune par voie de testament olographe, rédigé en 1972 et que le testament écrit en 1983 était soit faux soit dû au fait que le testateur, en raison de son âge avancé, n'était pas sain d'esprit lors de sa rédaction.

Le 5 juillet 1988, par une décision avant dire droit, le tribunal de grande instance d'Athènes ordonna l'établissement d'une analyse graphologique et l'audition de témoins (décision n o 2518/1988). Cette procédure fut clôturée le 15 décembre 1994.

Le 31 janvier 1997, le tribunal de grande instance d'Athènes fit droit à l'action à l'égard de certains des plaignants (décision n o 729/1997).

Le 21 mai 1997, le requérant interjeta appel contre la décision n o 729/1997.

Par des décisions avant dire droit n os 10468/1997 et 2832/1999, la cour d'appel d'Athènes ordonna l'établissement d'analyses graphologiques complémentaires.

Le 31 octobre 2000, par un arrêt dûment motivé, la cour d'appel d'Athènes fit droit à l'appel du requérant, infirma la décision n o 729/1997 et rejeta l'action (arrêt n o 8357/2000).

Le 7 mars 2001, la partie adverse se pourvut en cassation.

Le 18 juin 2002, la Cour de cassation cassa partiellement l'arrêt n o 8357/2000 et renvoya l'affaire devant la cour d'appel d'Athènes (arrêt n o 1149/2002).

Par deux décisions avant dire droit, la cour d'appel d'Athènes ordonna l'établissement d'une nouvelle analyse graphologique et l'audition des parties (arrêts n os 1919/2003 et 5854/2005 respectivement).

Le 12 mai 2006, par un arrêt dûment motivé, la cour d'appel d'Athènes rejeta l'appel du requérant et confirma la décision n o 729/1997 (arrêt n o 3349/2006).

Le 18 juillet 2006, le requérant se pourvut en cassation contre l'arrêt n o 3349/2006. Il relevait, entre autres, que le tribunal de grande instance n'avait pas correctement appliqué les règles afférentes à la charge de la preuve pour établir que le testament litigieux était faux, élément qui n'aurait pas été pris en considération par la cour d'appel tant dans ses arrêts avant dire droit que dans ceux relatifs au fond de l'affaire. Il soulevait aussi l'omission par la cour d'appel de prendre en compte certains éléments de preuve.

Le 20 décembre 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation. La haute juridiction considéra notamment que, selon l'article 562 § 2 du code de procédure civile, est irrecevable tout moyen de cassation fondé sur des arguments non formulés devant les juridictions inférieures. La Cour de cassation nota que, selon sa jurisprudence, celui qui se pourvoit en cassation doit indiquer dans le pourvoi que l'argument servant de base à son moyen de cassation avait précédemment été formulé devant la juridiction inférieure ayant adopté l'arrêt contesté. De plus, l'intéressé devait présenter l'argument en cause tel qu'il avait été soulevé devant la juridiction inférieure et indiquer le stade de la procédure et la manière dont celui-ci avait été soulevé. La haute juridiction civile nota que, de cette manière, il lui était possible de conclure si le moyen soulevé devant la juridiction inférieure était recevable et bien-fondé, condition nécessaire pour conclure à la recevabilité du moyen de cassation y afférent.

Se basant sur cette condition de recevabilité, la Cour de cassation nota que le requérant avait omis d'indiquer dans son pourvoi en cassation que l'erreur prétendument commise par le tribunal de grande instance dans l'application des règles relatives à la répartition de la charge de la preuve avait légalement été soulevée devant la cour d'appel. En outre, elle considéra que le requérant avait aussi omis de relater dans son pourvoi en cassation le stade de la procédure et la manière dont les éléments de preuve en cause avaient été produits auprès de la cour d'appel. La haute juridiction déclara ainsi irrecevables les moyens de cassation tirés desdits défauts de la procédure devant les juridictions inférieures (arrêt n o 2016/2006). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 27 février 2007. II.

Selon la jurisprudence constante de la Cour de cassation, pour qu'un moyen de cassation fondé sur une prétendue violation de la Constitution ou de principes généraux tirés d'autres dispositions soit recevable, cette argumentation doit figurer dans l'action principale (αγωγή) ou, du moins, avoir été légalement soulevée devant les juridictions de première instance et d'appel (Cour de cassation, n os 1507/1997, 290/2003, 237/2004). De plus, selon la jurisprudence constante de la haute juridiction civile, l'article 562 § 2 consacre le principe selon lequel la Cour de cassation contrôle la légalité des décisions prises par les juridictions inférieures sur la base des éléments factuels et juridiques qui devaient être pris en compte par le juge de fond. La Cour de cassation admet, ainsi, que l'article 562 § 2 du code de procédure civile consacre une condition spéciale de recevabilité, selon laquelle le pourvoi en cassation doit faire ressortir que les arguments servant de fondement aux moyens de cassation avaient légalement été soulevés devant les juridictions de fond (voir, entre autres, Cour de cassation (plénière) arrêt n o 43/1990). EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 15 octobre 1987, avec la saisine du tribunal de grande instance d'Athènes et s'est achevée le 20 décembre 2006 avec l'arrêt n o 2016/2006 de la Cour de cassation qui fut mis au net et certifié conforme le 27 février 2007. La Cour note qu'en droit grec, les parties n'ont la possibilité de prendre réellement connaissance du contenu de l'arrêt de la haute juridiction concernée qu'à partir de la date à laquelle elles peuvent en obtenir copie certifiée ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999 ‑ II). Par conséquent, la mise au net et la certification conforme de l'arrêt est indispensable afin d'entreprendre les démarches éventuellement nécessaires en vue de son exécution. La Cour rappelle, sur ce point, que l'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–II, § 40, et, en dernier lieu, Panagiotis Gikas et Georgios Gikas c. Grèce , n o 26914/07, § 34, 2 avril 2009). Partant, le laps de temps nécessaire pour la mise au net et la certification conforme d'un arrêt de la Cour de cassation doit être inclus dans la période à prendre en considération, étant donné qu'en raison de cette particularité de la pratique interne, ce stade est indispensable pour rendre ledit jugement exécutoire et, donc, exécutable pour l'une ou l'autre partie.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le dies ad quem de la procédure litigieuse est le 27 février 2007, date à laquelle l'arrêt n o 2016/2006 a été mis au net et certifié conforme. La procédure en cause a donc duré dix-neuf ans et plus de quatre mois pour trois degrés de juridiction. b) Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement procède à une analyse chronologique de la procédure en cause. Il argue que celle-ci a été menée avec célérité et que, par conséquent, elle ne prête pas à critique. De surcroît, il allègue que les parties ont épuisé tous les degrés de juridiction et que l'examen de l'affaire par cinq instances ainsi que les nombreux actes procéduraux intervenus n'ont pas permis l'examen de l'affaire dans des délais plus brefs. Le Gouvernement ajoute que les parties ont contribué à son rallongement surtout en sollicitant la prorogation des délais impartis pour l'audition des témoins. Enfin, il affirme que la procédure a été aussi retardée en raison de la grève des avocats du barreau, dont l'Etat ne saurait être tenu pour responsable.

Le requérant combat ces thèses et affirme que son affaire a connu une durée excessive.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Noel Baker c. Grèce , n o 32155/04, §§ 17-22, 21 juin 2007).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, à supposer même que certains laps de temps entre les différents actes procéduraux fussent imputables aux parties et non pas au Gouvernement, force est de constater que, s'agissant d'une durée comme celle en cause, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des juridictions saisies. La Cour rappelle sur ce point que même dans les cas où, comme en l'espèce, la procédure est régie par le principe de l'initiative des parties, la notion de « délai raisonnable » exige que les tribunaux suivent néanmoins le déroulement de la procédure et restent attentifs, tant lorsqu'il s'agit de consentir à une demande d'ajournement qu'en ce qui concerne le laps de temps à observer entre les différents stades de la procédure (voir en ce sens, Sogia Hellas A.E. c. Grèce , n o 1989/05, § 18, 27 septembre 2007).

En dernier lieu, s'agissant des arguments du Gouvernement tirés de la multitude des instances saisies en l'espèce ainsi que des grèves des avocats, la Cour réaffirme qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 à cet égard. B. Sur le grief tiré du droit d'accès à un tribunal Sur la recevabilité

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil 1998 ‑ I).

La Cour note en outre que l'article 6 de la Convention n'astreint pas les Etats contractants à créer des cours d'appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , 17 janvier 1970, §§ 25-26, série A n o 11). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l'article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu'il assure aux plaideurs un droit effectif d'accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 37, Recueil 1997 ‑ VIII). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d'accès à un tribunal, reconnu par l'article 6 § 1 de la Convention, dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l'ensemble du procès mené dans l'ordre juridique interne et le rôle qu'y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s'attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

En l'occurrence, le grief du requérant porte sur la nécessité de reproduire dans le pourvoi en cassation l'argument précédemment formulé devant la juridiction inférieure et servant de base à ses moyens de cassation. La Cour relève que le pourvoi en cassation est une voie de recours extraordinaire, ce qui signifie que la Cour de cassation ne rejuge pas les affaires dont elle est saisie au fond, mais ne peut que sanctionner une violation de la loi par l'annulation totale ou partielle de la décision attaquée (voir en ce sens, Berger c. France , n o 48221/99, § 35, 3 décembre 2002, CEDH 2002 ‑ X, extraits et Tsilira c. Grèce , n o 44035/05, § 21, 22 mai 2008). Si la recevabilité du pourvoi en cassation exige, entre autres, que le demandeur relate dans son pourvoi les arguments soulevés devant les juridictions inférieures sur lesquels se fonde un moyen de cassation, cette condition résulte de la nature de la procédure en cassation et répond aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice ; quand le demandeur en cassation impute à la juridiction inférieure une application erronée du droit pertinent quant aux arguments soulevés devant celle-ci, il paraît raisonnable d'exiger que celui-ci expose dans son pourvoi lesdits arguments et démontre qu'ils avaient été avancés selon les conditions de recevabilité prescrites. Dans le cas contraire, la haute juridiction ne serait aucunement en mesure d'exercer son contrôle d'annulation à l'égard de l'arrêt attaqué ; elle serait tenue de rétablir elle-même les arguments avancés devant la juridiction de fond. Or, ceci équivaudrait à exiger en substance de la haute juridiction qu'elle formule les arguments juridiques avancés devant la juridiction inférieure et servant de fondement aux moyens de cassation soulevés devant elle.

Certes, il est vrai que la condition de recevabilité faisant l'objet du grief du requérant tiré de l'article 6 § 1 de la Convention est une construction jurisprudentielle découlant de l'article 562 § 2 du code de procédure civile. Elle dérive pour autant directement de la lettre de cette disposition dans la mesure où elle exige que le pourvoi en cassation fasse ressortir que les arguments servant de fondement aux moyens de cassation avaient légalement été soulevés devant les juridictions de fond. En outre, ladite condition de recevabilité repose sur la jurisprudence de la Cour de cassation existant depuis 1990. Aux yeux de la Cour, le requérant, qui était représenté par un avocat tout au long de la procédure, devait s'attendre à ce que cette règle soit appliquée et conduise à l'irrecevabilité des moyens de cassation en cause.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu'en rejetant les moyens de cassation en cause comme vagues, la Cour de cassation n'a pas entravé le droit d'accès à un tribunal du requérant tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré du principe de l'égalité des armes Sur la recevabilité

S'agissant du grief tiré de l'article 6 § 1, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, García Ruiz c. Espagne [GC], nº 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s'érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir, mutatis mutandis , Kemmache c. France (nº 3), 24 novembre 1994, § 44, série A nº 296-C). La Cour a pour seule fonction, au regard de l'article 6 de la Convention, d'examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n'a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, Donadzé c. Géorgie , nº 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).

En l'occurrence, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure devant la Cour de cassation, qui, selon les éléments du dossier, a respecté les principes du contradictoire et de l'égalité des armes et au cours de laquelle le requérant avait la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de ses intérêts. Tel a aussi été le cas dans la procédure devant les juridictions inférieures. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention et que l'examen du grief ne révèle aucune apparence de violation de cette disposition. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le requérant réclame, sans précisions, 20 000 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Il réclame en outre 200 000 EUR au titre du dommage moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 3 000 EUR.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit de l'intéressé à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces conditions, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 26 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 45 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et relatifs à sa représentation devant la Cour. Il produit des pièces justificatives faisant état du versement de la somme de 14 486,28 EUR pour sa représentation devant les juridictions internes.

Le Gouvernement affirme qu'il convient d'écarter cette demande, car le requérant ne l'étaye pas suffisamment. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1 000 EUR.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité ainsi que le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. Cette somme est à compléter de tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par celui-ci. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 26 000 EUR (vingt-six mille euros) au titre du dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 octobre 2009 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente