ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1521 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 51403/3/2010, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cea a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților. A fost admisă acțiunea precizată, formulată de reclamanții B.C.C. și S.D.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație din 29 octombrie 1965 încheiat între B.M.M.

și I.R.G., în calitate de donatori, și Statul Român prin Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul din București, C.D., sector 1. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a apreciat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, întrucât imobilul menționat a fost donat prin actul a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, Statul Român fiind reprezentat la momentul încheierii donației prin Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, astfel că acesta are calitatea de donatar în contractul menționat, iar nu unitatea administrativ-teritorială, aceasta fiind doar reprezentant al statului la încheierea contractului de donație, apreciindu-se că reclamanții au stabilit corect cadrul procesual al litigiului, întrucât nulitatea absolută a unui act juridic civil poate fi constatată doar în contradictoriu cu părțile actului juridic respectiv.

Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, s-a reținut că este neîntemeiată, întrucât pricina are ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de donație, invocându-se drept motiv de nulitate lipsa cauzei actului juridic atacat, avându-se în vedere faptul că nulitatea absolută poate fi invocată nelimitat în timp. Pe fondul cauzei, s-a reținut că acțiunea reclamanților este întemeiată, întrucât simpla examinare a condițiilor de fond ale contractului de donație naște prezumția simplă a inexistenței cauzei acestuia sub forma lui animus donandi, dată fiind notorietatea abuzurilor săvârșite de statul comunist, spre a-i determina pe proprietarii de imobile să-și cedeze proprietățile.

În plus, această prezumție simplă a fost unită cu dovezile aflate la dosarul de fond, din care a rezultat că în repetate rânduri autorii reclamanților au fost chemați să se prezinte în vederea perfectării actului de donație, reieșind insistența cu care Statul Român i-a determinat pe aceștia să încheie actul contestat, precum și lipsa intenției lor de a gratifica Statul Român. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 217/A din 15 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, București, împotriva Sentinței civile nr. 1521 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B.C.C.

și S.D.M. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Cea dintâi critică privitoare la lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât, susținută de apelant pe argumentul că în prezent și în raport de cadrul legislativ actual al Legilor nr. 213/1998 și nr. 215/2001, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donație încheiat la 29 octombrie 1965 și a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, nu poate fi reținută. După cum corect a reținut prima instanță în argumentarea soluției sale, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, consimțit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept.

Or, s-a observat în mod judicios, că părți la încheierea contractului de donație din 29 octombrie 1965 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie au fost, în calitate de donatori, numiții B.M.M. și I.R.G. (autorii în drepturi ai actualilor intimați reclamanți), și, în calitate de donatar, Statul Republicii Socialiste România reprezentat de Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie. Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect derivat al contractului de donație, pentru a cărei justificare a calității procesuale pasive în cauză a pledat apelantul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Sfatul popular, care a acționat, pe baza unei împuterniciri speciale, în calitate de reprezentant al Statului român, cel care în calitate de donatar a consimțit la încheierea actului.

În consecință, parte în acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație sus menționat nu pot fi decât părțile actului juridic însuși și/sau succesorii lor în drepturi, așadar în cazul care interesează, Statul român. Cum dispoziția de reprezentare a acestuia de către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie a fost dată doar pentru încheierea actului, în lipsă de dispoziție legală specială în alt sens, reprezentarea Statului în prezentul litigiu este asigurată, în aplicarea dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, de Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut ca neîntemeiată și critica privitoare la nereținerea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, dat fiind că în justificarea acțiunii lor, reclamanții au invocat drept cauza de nevalabilitate a actului contestat lipsa cauzei determinată de lipsa intenției de a gratifica a proprietarilor imobilului și constrângerea fizică și morală la care au fost supuși aceștia pentru a-i determina să încheie actul. În materie de liberalități, cauza actului juridic este dată de intenția de a gratifica (animus donandi), intenție care nu poate fi prezentă într-o operațiune juridică la încheierea căreia partea a fost determinată prin constrângere fizică și morală.

În alte cuvinte, simplul viciu al consimțământului constând în violență afectează, în cazul particular al acestui gen de acte, nu doar valabilitatea consimțământului, ci și însăși cauza actului juridic, la încheierea căruia nu s-a mai regăsit, într-o astfel de ipoteză, animus donandi. Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat ca neîntemeiată excepția de prescripție invocată de pârât, față de motivul de nulitate absolută constând în lipsa cauzei, invocată de reclamantă, față de regimul juridic al nulităților absolute care pot fi invocate oricând în timp, neputându-se opune prescripția, ca în cazul nulităților relative. În ceea ce privește fondul cauzei, curtea a apreciat că prima instanță a dat o corectă dezlegare problemelor de drept deduse judecății, reținând că reclamanții au probat prin mai multe înscrisuri insistențele și chemările repetate adresate de autoritățile statului comunist autorilor lor în vederea perfectării actului de donație.

Aceste solicitări și convocarea titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului în fața autorităților statului au început încă din anul 1962, pentru ca apoi să continue și în anii următori, având un conținut explicit, respectiv în vederea perfectării actelor de donație, pentru ca la finele anului 1965 să aibă loc și încheierea actului juridic contestat. Pe baza acestor împrejurări de fapt dovedite ca fiind săvârșite asupra autorilor reclamanților, ce constituie împrejurări de fapt vecine și conexe, unite cu abuzurile și presiunile organelor statului comunist exercitate asupra populației în regimul politic anterior în scopul determinării cedării bunurilor și proprietăților lor, abuzuri și presiuni de notorietate, în mod corect s-a reținut ca dovedit și în prezenta cauză motivul de ineficacitate a actului juridic analizat, constând în lipsa cauzei sale juridice, respectiv animus donandi.

Împotriva Deciziei civile nr. 217/A din 15 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii reclamanților ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca prescrisă, sau nefondată. În criticile formulate, recurentul pârât a susținut în esență următoarele: - Instanța de apel a soluționat în mod greșit, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, dat fiind că în speță nu există identitate între pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Instanța ar fi trebuit să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donație, urmând a se raporta nu numai la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, ci și la dispozițiile legale în vigoare la acest moment, deoarece efectele admiterii cererii reclamanților s-ar putea răsfrânge asupra patrimoniului beneficiarului donației, respectiv a unității administrativ-teritoriale în raza căreia se află bunul. Chiar dacă la data încheierii actului contestat nu exista o distincție între domeniul public și privat al statului, nu pot fi nesocotite și ignorate dispozițiile actuale ale art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998 și nici cele ale art. 123 din Legea nr. 215/2001. Coroborând aceste dispoziții legale, singura concluzie este aceea că în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea administrativă-teritorială, în a cărei rază teritorială se află situat imobilul ce a făcut obiectul donației.

- Curtea de Apel București, în mod nelegal a soluționat și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, având în vedere că viciile de consimțământ, invocate de ei drept motive de ineficacitate a actului donației, constituie motive de nulitate relativă ce pot fi invocate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. - Pe fondul cauzei, recurentul pârât, consideră că atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia au fost făcute cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de legislația în vigoare la data încheierii actului, și că nedovedindu-se lipsa consimțământului sau dovada violenței morale, vicii de consimțământ exercitate asupra donatorilor, acțiunea reclamanților urmează a fi respinsă.

În atare situație, nu poate fi reținută nici lipsa intenției de a gratifica Statul Român, întrucât chiar autorii reclamanților au fost de acord și au renunțat în fața notarului la comunicarea acceptării donației, astfel că statul deține un titlu valabil asupra imobilului în cauză.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 217/A din 15 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, constată că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente: Critica recurentului pârât, prin care a susținut că instanța de apel a soluționat în mod greșit, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pe argumentul că în prezent și în raport de cadrul legislativ actual al Legilor nr. 213/1998 și nr. 215/2001, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donație încheiat la 29 octombrie 1965 și a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, nu poate fi reținută.

Astfel, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel București în argumentarea soluției sale, că nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, consimțit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept. S-a observat în mod just, că părți la încheierea contractului de donație din 29 octombrie 1965 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie au fost, în calitate de donatori, numiții B.M.M.

și I.R.G. (autorii în drepturi ai actualilor intimați reclamanți), și, în calitate de donatar, Statul Republicii Socialiste România reprezentat de Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie. Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect al contractului de donație, pentru a cărei justificare a calității procesuale pasive în cauză a pledat recurentul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Sfatul popular, care pe baza unei împuterniciri speciale a acționat în calitate de reprezentant al Statului Român, cel care în calitate de donatar a consimțit la încheierea actului.

Or, față de această situație, se reține că în mod corect a reținut instanța că, parte în acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 217/A din 15 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - NN