ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5698/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul P.I. a chemat în judecată Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța să oblige pârâtul să îi soluționeze cererea de redobândire a

cetățeniei române.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române în anul

2003, primind număr de înregistrare nr. 5224/2003, însă, cererea nu i-a fost soluționată.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2164

din 26 mai 2009 a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamant, obligând pârâtul

să-i soluționeze cererea acestuia de redobândire a cetățeniei române.

Totodată, a obligat pârâtul

la cheltuieli de judecată în cuantum de 150 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că față de data înregistrării cererii, respectiv anul

2003, întârzierea de 6 ani nu poate fi considerată un termen rezonabil pentru soluționarea

acestei cereri.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut,

în esență, că aprobarea cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei române

se face prin ordin al ministrului justiției, care apreciază asupra propunerilor

Comisiei pentru Cetățenie.

Astfel, susține recurentul,

soluționarea cererii de acordare, respectiv redobândire a cetățeniei române este

un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate

de legea specială a cetățeniei române, petentul sau instanța neputând condiționa

termenul în care trebuie soluționată.

Printr-un al doilea motiv

de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este criticabilă

și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial prin aceea

că a obligat în mod nejustificat pârâtul la cheltuieli de judecată de 150 RON, ignorând

prevederile art. 275 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

Într-adevăr, Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea

termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată

de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie

să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui

atestat de cetățenie”.

În același sens sunt,

de asemenea, și prevederile art. 7 din

Recomandarea CM/Rec

(2007) 7 a Comitetului de

Miniștri

al Consiliului Europei,

cu privire la buna administrare

, adoptată

de Comitetul

de Miniștri la 20 iunie 2007, articol

intitulat „Principiul acționării într-un

termen rezonabil”, potrivit căruia „

Autoritățile publice

trebuie să acționeze și să își îndeplinescă atribuțiile într-un termen rezonabil

”.

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod

global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat

că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei

cereri – anul 2003 – și data soluționării cauzei - aprilie 2009, nu poate fi considerat

un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa fiind, faptul de a

nu răspunde solicitărilor intimatului-reclamant de soluționare și avizare a cererii

sale formulate în anul 2003 reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii,

în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de recurs, urmează să se constate că în raport de dispozițiile

art. 274 alin. (2) C. proc. civ., „judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxe de procedură (…), precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat

va dovedi că le-a făcut”.

Pe de altă parte, potrivit

art. 275 C. proc. civ., „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai

dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Cum în speță, pârâtul

a fost pus în întârziere de adresele reclamantului care solicita urgentarea procedurii,

acesta în mod corect a fost obligat la cheltuieli de judecată, motivul de recurs

urmând a fi respins ca nefondat.

Examinând și din oficiu

hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile

nr. 2164 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2009.