ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 194/2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Cetățenie și N.E.E., obligarea acestora, în solidar, la emiterea și comunicarea la sediul procedural ales a Ordinului privind acordarea către reclamantă a cetățeniei romane de îndată; la plata unor daune interese în cuantum de cate 100 RON pe fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la data primirii efective a acestui ordin, precum și la plata a câte 1000 RON cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta, cetățean moldovean, a arătat că, potrivit Legii nr. 21/1991, a înaintat autorității pârâte o cerere de redobândire a cetățeniei române înregistrată sub nr. 4021/RD/2009, aceasta fiind analizată și avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie la data de 22 februarie 2010, însă autoritatea nu a emis de îndată ordinul de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, care se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind încălcate astfel prevederile art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, cu privire la termenul rezonabil în care statele semnatare sunt obligate sa analizeze cererile în legătura cu cetățenia, cât și art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Prin întâmpinare, pârâta a arătat că cererea reclamantei a rămas fără obiect, întrucât în ședința din data de 22 februarie 2010 cererea reclamantei a fost examinată și avizată pozitiv, fiind emis Ordinul nr. 76/P la data de 25 iunie 2010, înainte de data emiterii citației în cauza dedusă judecății. Prin Sentința nr. nr. 4536 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere și ca neîntemeiat capătul de cerere privind despăgubirile solicitate, obligând Autoritatea Națională pentru Cetățenie la plata sumei la plata sumei de 242,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. 76/P din 25 iunie 2010 s-a aprobat cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române, iar potrivit Certificatului emis de Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie din data de 13 septembrie 2010 reclamanta a dobândit cetățenia română, astfel că acțiunea a rămas fără obiect. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral, admiterea acțiunii reprezentând o reparație morală, iar în privința cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., potrivit dovezilor depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Cetățenie, criticând-o în privința obligării la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanță în mod greșit a admis în parte acțiunea, în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea a fost respinsă ca lipsită de obiect, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta a susținut că cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române a fost înregistrată la Comisie sub nr. 4021/RD/2009, al cărei președinte a dispus, conform art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 21/1991, solicitarea relațiilor cu privire la îndeplinirea de către petentă a condițiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. b) și e) din lege, iar la 22 februarie 2010 această cerere a fost avizată pozitiv, ulterior fiind emis și Ordinul nr. 76P din 25 iunie 2010 privind aprobarea redobândirii cetățeniei române, înainte de data emiterii citației în cauza dedusă judecății, iar după comunicarea acestui ordin la data de 13 septembrie 2010 reclamanta a depus și jurământul de credință, fiindu-i eliberat certificatul de cetățenie română nr. 14928. Recurenta a arătat că legiuitorul nu a prevăzut un termen expres pentru emiterea ordinului, iar comunicarea acestuia se face de îndată de la data emiterii lui, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 21/1991.

În cauză acest ordin a fost emis de Președintele autorității la 25 iunie 2010, comunicarea a fost făcută, de îndată, la 13 septembrie 2010, cu respectarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 20 alin. (2), reclamanta depunând și jurământul de credință față de țară. În concluzie, recurenta a susținut că a parcurs toate etapele prevăzute de lege în cadrul procedurii de soluționare a cererii de redobândire a cetățeniei române formulate de către reclamantă, inclusiv în sensul emiterii ordinului privind aprobarea cetățeniei române, anterior primului termen de judecată înaintea primei instanțe. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, arătând, în esență, că, în speță, culpa procesuală se raportează la data introducerii acțiunii și nu la data emiterii citației sau a primului termen de judecată cum în mod eronat susține recurenta.

Intimata a susținut că în măsura în care nu este prevăzut un termen expres pentru emiterea ordinului este aplicabil termenul de 30 de zile, fiind suficient pentru o astfel de procedură, după ce solicitarea de redobândire a cetățeniei române a trecut deja printr-un filtru de verificare a îndeplinirii condițiilor legale în cele 5 luni de zile, la nivelul Comisiei pentru Cetățenie. În speță, trebuie avut în vedere că la data introducerii acțiunii (23 aprilie 2010) deși cererea era avizată pozitiv la 22 februarie 2010, trecuse peste două luni de zile și nu fusese emis ordinul de redobândire a cetățeniei române, acesta a fost emis la 25 iunie 2010, deci la peste 4 luni de la primirea avizului, iar comunicarea lui a avut loc la peste două luni, aspect confirmat de faptul că depunerea jurământului a fost la data de 13 septembrie 2010, deci la circa 3 luni de la emiterea acestuia, fiind încălcat astfel un termen rezonabil de soluționare a cererii.

Examinând sentința atacată prin prisma motivului de recurs formulat, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții, iar la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Potrivit dispozițiilor art. 275 din același cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speță, reclamanta a formulat cerere de redobândire a cetățeniei române, înregistrată la Comisia pentru Cetățenie sub nr. 4021/RD/2009, fiind avizată pozitiv la data de 22 februarie 2010, și pentru că nu a fost emis de îndată ordinul de de redobândire a cetățeniei române aceasta s-a adresat instanței la data de 23 aprilie 2010. Într-adevăr, prin Ordinul nr. 76/P din 25 iunie 2010 s-a aprobat cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române, iar potrivit Certificatului emis de Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie din data de 13 septembrie 2010 reclamanta a dobândit cetățenia română, însă acest lucru s-a realizat după ce intimata-reclamantă formulase cererea de chemare în judecată.

Așa fiind, deși obiectul cererii a fost realizat, în mod corect prima instanță a reținut culpa autorității pârâte, care nu a soluționat cererea într-un termen rezonabil, determinând formularea acțiunii în justiție și, implicit, efectuarea cheltuielilor judiciare solicitate. Susținerea recurentei, conform căreia nu se poate reține în sarcina sa vreo culpă pe motiv că legea nu prevede un termen expres pentru emiterea ordinului nu poate fi primită, chiar dacă Legea nr. 21/1991 stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă însă, în forma în vigoare, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri, respectiv să emită și să comunice ordinul privind acordarea cetățeniei romane așa cum a solicitat reclamanta în prezenta cauză.

Or, în lipsa unui asemenea termen legal, se impune aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția europeană pentru cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. În același sens sunt și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil”.

Curtea de la Strasbourg a fixat cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În prezenta cauză, Înalta Curte reține că ordinul de redobândire a cetățeniei a fost emis la data de 25 iunie 2010, deci după introducerea acțiunii (23 aprilie 2010), iar operațiunea de comunicare a ordinului a avut loc la data 13 septembrie 2010, așa încât se poate considera că a avut loc o încălcare a termenului rezonabil, în sensul dispozițiilor legale menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind un argument suficient pentru a se reține culpa recurentei-pârâte, sub aspectul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, se reține că deși acțiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu a căzut în pretenții, în condițiile în care „pretențiile” deduse judecății au reprezentat, de fapt, vătămarea produsă de soluționarea cererii pe parcursul judecății cauzei, reclamanta fiind obligată să efectueze pe plan judiciar cheltuieli pentru a determina autoritatea să finalizeze procedura în speță, prin emiterea și comunicarea ordinului în cauză. Prin urmare, nu se poate reține aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru că menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată se află în strânsă corelație cu menținerea soluției de admitere în parte a acțiunii, situație în care culpa procesuală subzistă.

Dar, acțiunea fiind admisă parțial și cheltuielile trebuie acordate în aceeași proporție, în speță, reținându-se că obligațiile sunt întemeiate în parte, respectiv pentru primul capăt de cerere care a fost respins ca lipsit de obiect pentru că pe parcursul procesului autoritatea a rezolvat cererea petentei, iar pentru celălalt capăt de cerere pretențiile au fost apreciate ca neîntemeiate. Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., în sensul reducerii în mod corespunzător a cuantumului cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile admise. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința, în sensul că admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva Sentinței nr. 4536 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată. Obligă pârâta la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată, către reclamanta P.L. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012. Procesat de GGC - DG