ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1298/2009

Asupra recursului

de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2305 din 16 septembrie 2008,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul L.G., în

contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, prin care solicita anularea

Deciziei nr. 217 din 23 iulie 2007 a Comisarului General al Gărzii Naționale de

Mediu, prin care s-a stabilit delegarea sa pe o perioadă de 60 de zile la

Comisariatul Regional Suceava, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de

100 mii lei, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut, în esență, că actul administrativ contestat a avut la bază

necesitățile reale ale autorității publice, în vederea eficientizării

activității sale, fiind emis

cu

respectarea dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 188/1999; de asemenea, reține prima instanță, motivele invocate de

către contestator, ca justificare a refuzului delegării, respectiv starea

sănătății mamei sale și faptul că este unicul întreținător al familiei, nu se

încadrează în cele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 88 alin. (2) din

actul normativ susmenționat, care se referă strict la starea de sănătate a

funcționarului public și la calitatea de singur întreținător al unui minor.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând, în esență, că

instanța de fond trebuia să examineze decizia contestată sub toate aspectele,

atât de legalitate, cât și de oportunitate ceea ce nu s-a întâmplat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele

și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 87 din

Legea nr. 188/1999, „Mobilitatea în cadrul corpului funcționarilor publici se

realizează prin modificarea raporturilor de serviciu ... pentru eficientizarea

activității autorităților și instituțiilor publice" [alin. (1) lit. a)]

iar „Modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici de

execuție și funcționarilor publici de conducere are loc prin delegare" [alin.

(2) lit. a)].

Referindu-se la această formă de modificare a

raporturilor de serviciu, art. 88 din aceeași lege prevede că „Delegarea se

dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat

funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice

într-un an" [alin. (1)] și că „Funcționarul public poate refuza delegarea

dacă se află în una dintre următoarele situații: a) graviditate; b) își crește

singur copilul minor; c) starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face

contraindicată delegarea" [alin. (2)].

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța

de fond, actul administrativ contestat respectă întocmai prevederile legale citate,

având ca justificare obiectivă necesitățile reale de eficientizare a

activității autorității publice pârâte și fiind emis pentru o perioadă de 60 de

zile.

De asemenea, în mod corect a apreciat prima

instanță că motivele invocate de către reclamant, ca justificare a refuzului

delegării, nu se încadrează în cele prevăzute de lege.

Nici critica recurentului potrivit căreia

instanța de fond trebuia să examineze decizia contestată și sub aspectul

oportunității nu este întemeiată, întrucât instanța de contencios administrativ

este competentă să cenzureze actul administrativ în raport cu dispozițiile

legale care stabilesc condițiile de fond și formă prevăzute pentru emiterea

actului iar nu sub aspectul oportunității emiterii acestuia.

De asemenea, nici critica referitoare la

„caracterul abuziv" al deciziei contestate nu poate fi reținută, în cauză

nefîind în prezența unui „exces de putere" al autorității administrative

pârâte, astfel cum această noțiune este definită de art. 2 alin. (1) lit. n)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât exercitarea de

către pârâtă a dreptului de apreciere s-a tăcut în limita competenței sale

prevăzute de lege și nu au fost încălcate drepturi și libertăți ale

reclamantului.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi

respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul L.G.

împotriva sentinței nr. 2305 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2009.