ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1587/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.C.R. a solicitat anularea deciziei nr. 5817 din 03 noiembrie 2008, emisă de autoritatea pârâtă și obligarea acesteia la plata sumei de 4800 lei, reprezentând indemnizația pe 8 luni pentru îngrijirea celui de al doilea copil geamăn. Reclamanta a invocat și nelegalitatea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, prin care se statuează asupra dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului în conformitate cu O.U.G. nr. 148/2005, susținând că art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a susmenționatei ordonanțe este în contradicție cu legea.

Prin sentința civilă nr. 3700 din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilitătii invocată de pârâtul Guvernul Românei, a admis excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 din H.G. nr. 1025/2006, invocată în fața Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, de către reclamanta V.C.R., și a constatat nelegalitatea acestor prevederi. Pentru a pronunța această soluție curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Î n ceea ce privește excepția inadmisibilitătii, invocată prin întâmpinare de Guvernul României, instanța a respins-o, având în vedere practica unitară și constantă a I.C.C.J., care a reținut că în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a folosit sintagma „act administrativ unilateral", în această categorie intrând atât actele administrative cu caracter individual, cât și cele cu caracter normativ.

Î n ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, instanța a reținut, în esență, faptul că aceste prevederi limitează și restrâng aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, în executarea cărora au fost emise. Împotriva acestei hotărâri pârâții Agenția pentru Prestați Sociale a municipiului București și Guvernul României au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Agenția pentru Prestații Sociale a municipiului București, în motivarea recursului, arată că solicitarea reclamantei nu se încadrează în prevederile art. 4 din Legea nr. 554/ 2004 deoarece acesta se referă la legalitatea unui act administrativ individual în categoria cărora nu intră nicidecum normele de aplicare ale O.U.G.

nr. 148/2005 emise de către Guvernul României prin H.G.. nr. 1025/2006, așa cum în mod nelegal a statuat Curtea de Apel București. În ceea ce privește fondul excepției de nelegalitate, recurenta a susținut că prima instanță a reținut și a hotărât în mod greșit asupra definiției dată nașterii prin art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, precum și caracterul indemnizației de creștere și îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani. Î n acest sens, recurenta a susținut, în esență, faptul că rațiunea acordării indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani are la bază prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005, care la alin. (4), fără a face distincție între nașterea simplă și nașterea multiplă, precizează în mod expres că se acordă o singură indemnizație în cazul suprapunerii a două sau trei situații de natură a genera acest drept.

In accepțiunea legiuitorului, indemnizația lunară pentru creșterea copilului constituie un venit de înlocuire a drepturilor salariale suspendate. Prin urmare, fiind strâns legată de concediul pentru creșterea copilului, nu poate fi acordată decât o singură indemnizație. Această indemnizație este un drept al părintelui și nu un drept al copilului, acordarea ei fiind condiționată de realizarea de venituri profesionale, astfel că nu se creează nicio discriminare între copii, al căror drept îl reprezintă numai alocația de stat pentru copii.

Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, a invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea, părții interesate (...)". S-a arătat că, după cum reiese din textul legal citat, excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu și pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură.

Pe fondul cauzei, recurentul mai arată că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 definesc nașterea ca fiind „aducerea pe lume a unuia sau mai mulți copii vii". Concediul și indemnizația de creștere a copilului până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap, se acordă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din actul normativ menționat, concediul și indemnizația lunară, precum și stimulentul lunar se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 nașteri sau, după caz, pentru primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv, una dintre persoanele care a adoptat copilul, căreia i s-a încredințat copilul în vederea adopției, sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgență. Așadar, indemnizația se cuvine pentru fiecare dintre primele 3 nașteri sau pentru primii 3 copii adoptați, luați în plasament sau în plasament în regim de urgență ori încredințați în vederea adopției. Textul menționat, cuprins în O.U.G.

nr. 148/2005 prevede acordarea indemnizației pentru naștere, iar nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei nașteri. Ținând cont de cele menționate, indiferent de numărul copiilor rezultați dintr-o singură naștere, se acordă o singură indemnizație. Indemnizația pentru creșterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii. Astfel, această prestație înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru această formă de sprijin. Aceste susțineri sunt invocate și de către Curtea Constituțională, in Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționaliate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G.

nr. 148/2005. Prin urmare, nu se poate reține pretinsa discriminare creată între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă sau una gemelară, în condițiile în care, măsura reglementată prin actul contestat are caracterul unui substitut al salariatului, și, în nici un caz, o componentă a alocației destinate copiilor. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, Înalta Curte constată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. In acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.

Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze". Î n conformitate cu dispozițiile alin. (2) al acestui articol „Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului.

în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ". Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere, în privința analizării legalității, la actele administrative cu caracter individual ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual. Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral" fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.

In virtutea principiului de drept, potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, se apreciază că și în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din legea contenciosului administrativ. Asta presupune că actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în cadrul procedurii excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a constatat că excepția de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată.

Referitor la criticile ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Acordarea indemnizației pentru creșterea copilului lunar și nu doar la momentul nașterii, o singură dată, confirmă că definiția nașterii, avută în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 148/2005, trebuie raportată la numărul de copii rezultați din naștere. De asemenea, se poate reține că la adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a avut în vedere situația cea mai frecventă, aceea a nașterii simple, ceea nu poate exclude din sfera de aplicare și situațiile de excepție, înlăturând de la beneficiul legii anumite categorii de persoane, fără existența unei justificări obiective.

H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului. Prin acest act normativ au fost definiți beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului și au fost prevăzute condițiile și procedurile de acordare a dreptului. Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca element de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situații identice, fără să existe o justificare de ordin obiectiv.

Definind nașterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia a fost adoptat și încalcă principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă și multiplă. Art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului prevede că indemnizația lunară se cuvine pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau, după caz, pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) (persoanele care au adoptat copilul, cărora li s-a încredințat copilul în vederea adopției sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de urgență, precum și persoana care a fost numită tutore).

Definind nașterea într-o manieră contrară literei și spiritului O.U.G. nr. 148/2005 și limitând acordarea drepturilor prevăzute de ordonanța de urgență la numărul nașterilor, prin neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultați din fiecare naștere, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 contravine prevederilor actului normativ în aplicarea căruia a fost adoptate. Î ntr-adevăr, O.U.G.

nr. 148/2005 se referă la indemnizația lunară ce se cuvine pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una din situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din același act normativ, iar la modul cum s-a definit nașterea prin normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență s-a creat o discriminare nepermisă între copii născuți și cei, de exemplu, adoptați, în sensul că în cazul adopției s-ar primi o indemnizație pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru gemenii născuți în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizație. Nici referirile la decizia pronunțată de Curtea Constituțională nu au relevanță în prezenta cauză deoarece nu a fost invocată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G.

nr. 148/2005, ci nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 . De altfel, este de menționat și faptul că Legea nr. 239 din 10 iunie 2009 a modificat dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, iar potrivit acestei modificări cuantumul indemnizației se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Î n consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și de Agenția pentru Prestații Sociale a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3700 din 4 noiembrie 2009, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.