ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 23.01.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2013

HOTĂRÂRE
23.01.2013
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor civile de față,

Analizând

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1551

din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă (sesizat

prin declinare de

competență de Judecătoria sectorului 5

București) a admis acțiunea reclamanților Ș.M. și Ș.E. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A

obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 918.860 RON,

pentru imobilul situat în București, str. Italiană) și cheltuielile de

judecată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit imobilul în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, care a fost constatat nul prin

decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III

a civilă.

Tribunalul a constatat că, deși decizia curții de apel a reținut

reaua credință a cumpărătorilor, nu a

specificat în ce măsură au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În aceste

circumstanțe și în aplicarea jurisprudenței CEDO și a deciziei nr. 1351 din 10

februarie 2008 a Curții Constituționale, reclamanții au dreptul la despăgubiri

reprezentând prețul de piață al imobilului.

Cu privire la

calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că

art. 50 din Legea nr. 10/2001 desemnează în mod expres această instituție,

restituirea despăgubirilor făcându-se din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin

decizia nr. 142/ A din 29 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a

civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în

parte sentința și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în

cuantum de 67.635 lei.

Instanța

de apel a reținut că, deși nu a fost parte la încheierea contractului,

Ministerul Finanțelor Publice are

obligația

de plată a despăgubirilor, în virtutea art. 50 din Legea nr.

10/2001 și

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Legea nr. 10/2001

este o lege specială, care derogă de la dispozițiile dreptului comun în

materie, reprezentate de art. 1337 și 1341 C. civ.

Instanța

de apel a mai constatat că aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001

depinde de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauză, prin

decizia nr. 286/2007 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, în

considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a fost preluat de stat tară

titlu valabil, în temeiul Decret nr. 92/1950. Cum Legea nr. 112/1995 viza doar

imobilele preluate cu titlu, înstrăinarea s-a realizat fără respectarea dispozițiilor

acestei legi, în condițiile în care foștii proprietari formulaseră cerere de

restituire în natură.

Instanța

de apel a mai constatat că tribunalul nu a dat eficiență puterii lucrului

judecat și anume, faptului că anumite cerințe prevăzute de dispozițiile Legii nr.

112/1995 nu au fost îndeplinite. în puterea lucrului judecat intră nu doar cele

statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care

susțin în mod necesar soluția consacrată.

Prin urmare,

nu sunt incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții

au dreptul doar la prețul reactualizat.

În ceea ce

privește art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a

reținut că actul de dobândire a imobilului de către reclamanți a fost anulat,

iar dreptul foștilor chiriași s-a convertit într-o valoare patrimonială, care

se concretizează printr-un drept de creanță constând în prețul reactualizat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamanții

au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și au arătat că decizia atacată este

nelegală pentru că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1337, 1341 C.

civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia

nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel București nu a reținut că

reclamanții ar fi fost de rea credință, așa cum susține instanța de apel și nu

a specificat în ce măsură contractul de vânzare - cumpărare a încălcat

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În cauză, reclamanții au fost de bună - credință la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare și

nu au cunoscut că apartamentul cumpărat fusese preluat abuziv de stat.

În

situația în care se reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, atunci sunt incidente

dispozițiile

art. 1337 și 1351 C. civ., care privesc răspunderea pentru evicțiune.

Recurentul

Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

și a arătat că nu

are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că nu a fost parte în

contractul de vânzare - cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul.

Art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor, ci indică sursa din care se vor plăti despăgubirile acordate. O

altă interpretare a acestui text de lege ar însemna că se instituie o novațiune

prin schimbare de debitor, care nu poate fi realizată decât prin acordul expres

al creditorului.

Recurentul a

mai arătat că art. 1337 și 1341 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici o

dispoziție contrară specială, iar potrivit acestor dispoziții, responsabil de

evicțiune este vânzătorul, respectiv Municipiul București.

Criticile

formulate de recurenți permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

În ceea

ce privește recursul declarat de recurenții

- reclamanți, se constată că, prin cererea de chemare în

judecată, întemeiată la modul general pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

aceștia au solicitat restituirea prețul actualizat și diferența dintre prețul

de piață și prețul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

ca urmare a deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București,

prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare -

cumpărare din 27 noiembrie 1996.

Prin

decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a III-

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis recursul

declarat de reclamanta din acel dosar, K.D., împotriva

deciziei nr. 633 din 21 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a V a

civilă, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr.

1939

din 8 martie 2005 a Judecătoriei sector 2 București, ce a fost

schimbată

în tot, în sensul că, urmare admiterii acțiunii, s-a

constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996.

Curtea de Apel

București a reținut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută Iară

titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care

viza doar imobilele preluate cu titlu, contractul de vânzare - cumpărare

încheiat fiind nul pentru cauză ilicită.

Art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

invocat de reclamanți în cererea de declarare a recursului ca temei al

pretențiilor lor, prevede că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Este, așadar,

evident că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația

reclamanților, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și

rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispozițiile imperative ale legii nu au fost

respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil

care a fost preluat de stat fără titlu.

Este nereală

și susținerea recurenților că instanța nu ar fi reținut reaua lor credință,

pentru că, în considerentele deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de

Apel București analizează buna credință din perspectiva minimelor diligente,

reținând că pârâții cumpărători nu au depus nici o diligentă pentru a afla dacă

proprietarul al cărui imobil a fost naționalizat a formulat cerere pentru

restituirea imobilului.

De altfel, buna sau reaua credință nu este relevantă în

cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparații cuprinzând

dispoziții cu caracter de normă

specială, a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna credință poate

fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de

vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se

stabilesc, potrivit art. 50 și 50

1

din lege în funcție de existența

bunei credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la momentul încheierii contractului.

Prin

urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat

că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu

nerespectarea Legii

nr. 112/1995, reclamanții

au dreptul la despăgubiri conform art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată reprezentând prețul actualizat, nu și la valoarea de piață,

reglementată de art. 50

1

din

lege.

Nefondate sunt

și criticile referitoare la incidența dispozițiilor din dreptul comun privind

evicțiunea.

Așa cum însuși

recurenții afirmă, acestea sunt dispoziții cu caracter general, care nu își

găsesc aplicarea atunci când o lege specială cuprinde dispoziții specifice în

materie.

Or, atât art. 50

cât și 50

1

din Legea nr. 10/2001,

reglementează

o formă specială de evicțiune pentru imobilele care

au făcut obiectul

unor contracte de vânzare - cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, motiv pentru care prevederile C. civ. privind evicțiunea nu sunt

aplicabile.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârât,

calitatea

sa procesuală pasivă este conferită de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă

obligația de restituire a prețului, din fondul

extrabugetar constituit

conform Legii nr. 112/1995.

De

altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 cuprind dispoziții lipsite de echivoc în această problemă,

arătând

că restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face

de către Ministerul Finanțelor Publice, prin

direcțiile

generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în

temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și

irevocabile,

prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în

cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările

ulterioare, sau, după caz,

a prețului de piață al imobilelor, în cazul

desființării contractelor

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Prin urmare,

răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății

este o răspundere legală, iar nu contractuală, așa cum susține, motiv pentru care

problema novațiunii, instituție specifică obligațiilor izvorâte din contracte,

nu intră în discuție.

Pentru

aceleași motive prezentate în cazul recursului declarat de reclamanți,

nefondate sunt și criticile pârâtei

referitoare

la dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune.

Față de cele

arătate, ambele recursuri sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., vor fi respinse ca atare.

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ș.M. și Ș.E. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a

municipiului București împotriva deciziei nr. 142/

A din 29 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2013-10-29
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2013
nr. 1399 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 547.346,7 RON reprezentând valoarea de piață a apartamentului
ÎCCJ 2014-11-07
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3057/2014
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor int
ÎCCJ 2014-10-08
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2610/2014
566 032,25 RON, a anulat sentința judecătoriei și a dispus înaintarea dosarului la registratura generală în vederea repartizării aleatorii a cauzei. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. 61962/3/2011. Prin sentin
ÎCCJ 2014-10-21
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2794/2014
nunțată de Tribunalul București. A schimbat, în parte sentința atacată în sensul că: Despăgubirile cuvenite reclamanților sunt în sumă de 120.470 euro în echivalentul în RON la data plății. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atac
ÎCCJ 2011-01-25
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 496/2011
Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 6 mai 2008, reclamanții L.M. și L.A. au chemat în judecată p
Sursă