ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2013

Asupra recursurilor civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1551 din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă (sesizat prin declinare de competență de Judecătoria sectorului 5 București) a admis acțiunea reclamanților Ș.M. și Ș.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 918.860 RON, pentru imobilul situat în București, str. Italiană) și cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, care a fost constatat nul prin decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Tribunalul a constatat că, deși decizia curții de apel a reținut reaua credință a cumpărătorilor, nu a specificat în ce măsură au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995. În aceste circumstanțe și în aplicarea jurisprudenței CEDO și a deciziei nr. 1351 din 10 februarie 2008 a Curții Constituționale, reclamanții au dreptul la despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului. Cu privire la calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că art. 50 din Legea nr. 10/2001 desemnează în mod expres această instituție, restituirea despăgubirilor făcându-se din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin decizia nr. 142/ A din 29 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în parte sentința și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 67.635 lei. Instanța de apel a reținut că, deși nu a fost parte la încheierea contractului, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de plată a despăgubirilor, în virtutea art. 50 din Legea nr. 10/2001 și 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care derogă de la dispozițiile dreptului comun în materie, reprezentate de art. 1337 și 1341 C. civ. Instanța de apel a mai constatat că aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001 depinde de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În cauză, prin decizia nr. 286/2007 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, în considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil, în temeiul Decret nr. 92/1950.

Cum Legea nr. 112/1995 viza doar imobilele preluate cu titlu, înstrăinarea s-a realizat fără respectarea dispozițiilor acestei legi, în condițiile în care foștii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură. Instanța de apel a mai constatat că tribunalul nu a dat eficiență puterii lucrului judecat și anume, faptului că anumite cerințe prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost îndeplinite. în puterea lucrului judecat intră nu doar cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții au dreptul doar la prețul reactualizat.

În ceea ce privește art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a reținut că actul de dobândire a imobilului de către reclamanți a fost anulat, iar dreptul foștilor chiriași s-a convertit într-o valoare patrimonială, care se concretizează printr-un drept de creanță constând în prețul reactualizat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au arătat că decizia atacată este nelegală pentru că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1337, 1341 C. civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel București nu a reținut că reclamanții ar fi fost de rea credință, așa cum susține instanța de apel și nu a specificat în ce măsură contractul de vânzare - cumpărare a încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În cauză, reclamanții au fost de bună - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și nu au cunoscut că apartamentul cumpărat fusese preluat abuziv de stat. În situația în care se reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, atunci sunt incidente dispozițiile art. 1337 și 1351 C. civ., care privesc răspunderea pentru evicțiune. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că nu a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor, ci indică sursa din care se vor plăti despăgubirile acordate.

O altă interpretare a acestui text de lege ar însemna că se instituie o novațiune prin schimbare de debitor, care nu poate fi realizată decât prin acordul expres al creditorului. Recurentul a mai arătat că art. 1337 și 1341 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție contrară specială, iar potrivit acestor dispoziții, responsabil de evicțiune este vânzătorul, respectiv Municipiul București. Criticile formulate de recurenți permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții - reclamanți, se constată că, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată la modul general pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceștia au solicitat restituirea prețul actualizat și diferența dintre prețul de piață și prețul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996. Prin decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de reclamanta din acel dosar, K.D., împotriva deciziei nr. 633 din 21 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a V a civilă, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1939 din 8 martie 2005 a Judecătoriei sector 2 București, ce a fost schimbată în tot, în sensul că, urmare admiterii acțiunii, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996. Curtea de Apel București a reținut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută Iară titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care viza doar imobilele preluate cu titlu,

contractul de vânzare - cumpărare încheiat fiind nul pentru cauză ilicită. Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamanți în cererea de declarare a recursului ca temei al pretențiilor lor, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Este, așadar, evident că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația reclamanților, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispozițiile imperative ale legii nu au fost respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără titlu.

Este nereală și susținerea recurenților că instanța nu ar fi reținut reaua lor credință, pentru că, în considerentele deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel București analizează buna credință din perspectiva minimelor diligente, reținând că pârâții cumpărători nu au depus nici o diligentă pentru a afla dacă proprietarul al cărui imobil a fost naționalizat a formulat cerere pentru restituirea imobilului.

De altfel, buna sau reaua credință nu este relevantă în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparații cuprinzând dispoziții cu caracter de normă specială, a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna credință poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 și 50 1 din lege în funcție de existența bunei credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, reclamanții au dreptul la despăgubiri conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată reprezentând prețul actualizat, nu și la valoarea de piață, reglementată de art. 50 1 din lege.

Nefondate sunt și criticile referitoare la incidența dispozițiilor din dreptul comun privind evicțiunea. Așa cum însuși recurenții afirmă, acestea sunt dispoziții cu caracter general, care nu își găsesc aplicarea atunci când o lege specială cuprinde dispoziții specifice în materie. Or, atât art. 50 cât și 50 1 din Legea nr. 10/2001, reglementează o formă specială de evicțiune pentru imobilele care au făcut obiectul unor contracte de vânzare - cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, motiv pentru care prevederile C. civ. privind evicțiunea nu sunt aplicabile. În ceea ce privește recursul declarat de pârât, calitatea sa procesuală pasivă este conferită de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.

De altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprind dispoziții lipsite de echivoc în această problemă, arătând că restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății este o răspundere legală, iar nu contractuală, așa cum susține, motiv pentru care problema novațiunii, instituție specifică obligațiilor izvorâte din contracte, nu intră în discuție. Pentru aceleași motive prezentate în cazul recursului declarat de reclamanți, nefondate sunt și criticile pârâtei referitoare la dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune. Față de cele arătate, ambele recursuri sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ș.M. și Ș.E. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 142/ A din 29 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.