ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursurilor civile de față,
Analizând
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1551
din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă (sesizat
prin declinare de
competență de Judecătoria sectorului 5
București) a admis acțiunea reclamanților Ș.M. și Ș.E. în contradictoriu cu
pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
A
obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 918.860 RON,
pentru imobilul situat în București, str. Italiană) și cheltuielile de
judecată.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit imobilul în baza
contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, care a fost constatat nul prin
decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III
a civilă.
Tribunalul a constatat că, deși decizia curții de apel a reținut
reaua credință a cumpărătorilor, nu a
specificat în ce măsură au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995.
În aceste
circumstanțe și în aplicarea jurisprudenței CEDO și a deciziei nr. 1351 din 10
februarie 2008 a Curții Constituționale, reclamanții au dreptul la despăgubiri
reprezentând prețul de piață al imobilului.
Cu privire la
calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că
art. 50 din Legea nr. 10/2001 desemnează în mod expres această instituție,
restituirea despăgubirilor făcându-se din fondul extrabugetar constituit în
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin
decizia nr. 142/ A din 29 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a
civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.
A schimbat în
parte sentința și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în
cuantum de 67.635 lei.
Instanța
de apel a reținut că, deși nu a fost parte la încheierea contractului,
Ministerul Finanțelor Publice are
obligația
de plată a despăgubirilor, în virtutea art. 50 din Legea nr.
10/2001 și
13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001
este o lege specială, care derogă de la dispozițiile dreptului comun în
materie, reprezentate de art. 1337 și 1341 C. civ.
Instanța
de apel a mai constatat că aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001
depinde de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
În cauză, prin
decizia nr. 286/2007 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea în
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, în
considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a fost preluat de stat tară
titlu valabil, în temeiul Decret nr. 92/1950. Cum Legea nr. 112/1995 viza doar
imobilele preluate cu titlu, înstrăinarea s-a realizat fără respectarea dispozițiilor
acestei legi, în condițiile în care foștii proprietari formulaseră cerere de
restituire în natură.
Instanța
de apel a mai constatat că tribunalul nu a dat eficiență puterii lucrului
judecat și anume, faptului că anumite cerințe prevăzute de dispozițiile Legii nr.
112/1995 nu au fost îndeplinite. în puterea lucrului judecat intră nu doar cele
statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care
susțin în mod necesar soluția consacrată.
Prin urmare,
nu sunt incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții
au dreptul doar la prețul reactualizat.
În ceea ce
privește art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a
reținut că actul de dobândire a imobilului de către reclamanți a fost anulat,
iar dreptul foștilor chiriași s-a convertit într-o valoare patrimonială, care
se concretizează printr-un drept de creanță constând în prețul reactualizat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs
reclamanții și pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice.
Reclamanții
au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
și au arătat că decizia atacată este
nelegală pentru că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1337, 1341 C.
civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia
nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel București nu a reținut că
reclamanții ar fi fost de rea credință, așa cum susține instanța de apel și nu
a specificat în ce măsură contractul de vânzare - cumpărare a încălcat
dispozițiile Legii nr. 112/1995.
În cauză, reclamanții au fost de bună - credință la încheierea
contractului de vânzare - cumpărare și
nu au cunoscut că apartamentul cumpărat fusese preluat abuziv de stat.
În
situația în care se reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 și 50
1
din Legea nr. 10/2001, atunci sunt incidente
dispozițiile
art. 1337 și 1351 C. civ., care privesc răspunderea pentru evicțiune.
Recurentul
Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
și a arătat că nu
are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că nu a fost parte în
contractul de vânzare - cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul.
Art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă Ministerului
Finanțelor, ci indică sursa din care se vor plăti despăgubirile acordate. O
altă interpretare a acestui text de lege ar însemna că se instituie o novațiune
prin schimbare de debitor, care nu poate fi realizată decât prin acordul expres
al creditorului.
Recurentul a
mai arătat că art. 1337 și 1341 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici o
dispoziție contrară specială, iar potrivit acestor dispoziții, responsabil de
evicțiune este vânzătorul, respectiv Municipiul București.
Criticile
formulate de recurenți permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în
continuare.
În ceea
ce privește recursul declarat de recurenții
- reclamanți, se constată că, prin cererea de chemare în
judecată, întemeiată la modul general pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,
aceștia au solicitat restituirea prețul actualizat și diferența dintre prețul
de piață și prețul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,
ca urmare a deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București,
prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare -
cumpărare din 27 noiembrie 1996.
Prin
decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a III-
a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
a admis recursul
declarat de reclamanta din acel dosar, K.D., împotriva
deciziei nr. 633 din 21 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a V a
civilă, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a admis apelul declarat de
reclamantă împotriva sentinței civile nr.
1939
din 8 martie 2005 a Judecătoriei sector 2 București, ce a fost
schimbată
în tot, în sensul că, urmare admiterii acțiunii, s-a
constatat
nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996.
Curtea de Apel
București a reținut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută Iară
titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care
viza doar imobilele preluate cu titlu, contractul de vânzare - cumpărare
încheiat fiind nul pentru cauză ilicită.
Art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
invocat de reclamanți în cererea de declarare a recursului ca temei al
pretențiilor lor, prevede că proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Este, așadar,
evident că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația
reclamanților, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și
rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispozițiile imperative ale legii nu au fost
respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil
care a fost preluat de stat fără titlu.
Este nereală
și susținerea recurenților că instanța nu ar fi reținut reaua lor credință,
pentru că, în considerentele deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de
Apel București analizează buna credință din perspectiva minimelor diligente,
reținând că pârâții cumpărători nu au depus nici o diligentă pentru a afla dacă
proprietarul al cărui imobil a fost naționalizat a formulat cerere pentru
restituirea imobilului.
De altfel, buna sau reaua credință nu este relevantă în
cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparații cuprinzând
dispoziții cu caracter de normă
specială, a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna credință poate
fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de
vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se
stabilesc, potrivit art. 50 și 50
1
din lege în funcție de existența
bunei credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995
la momentul încheierii contractului.
Prin
urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat
că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu
nerespectarea Legii
nr. 112/1995, reclamanții
au dreptul la despăgubiri conform art. 50
alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
republicată reprezentând prețul actualizat, nu și la valoarea de piață,
reglementată de art. 50
1
din
lege.
Nefondate sunt
și criticile referitoare la incidența dispozițiilor din dreptul comun privind
evicțiunea.
Așa cum însuși
recurenții afirmă, acestea sunt dispoziții cu caracter general, care nu își
găsesc aplicarea atunci când o lege specială cuprinde dispoziții specifice în
materie.
Or, atât art. 50
cât și 50
1
din Legea nr. 10/2001,
reglementează
o formă specială de evicțiune pentru imobilele care
au făcut obiectul
unor contracte de vânzare - cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești
irevocabile, motiv pentru care prevederile C. civ. privind evicțiunea nu sunt
aplicabile.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârât,
calitatea
sa procesuală pasivă este conferită de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă
obligația de restituire a prețului, din fondul
extrabugetar constituit
conform Legii nr. 112/1995.
De
altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
10/2001 cuprind dispoziții lipsite de echivoc în această problemă,
arătând
că restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face
de către Ministerul Finanțelor Publice, prin
direcțiile
generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în
temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și
irevocabile,
prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în
cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
cu modificările
ulterioare, sau, după caz,
a prețului de piață al imobilelor, în cazul
desființării contractelor
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Prin urmare,
răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății
este o răspundere legală, iar nu contractuală, așa cum susține, motiv pentru care
problema novațiunii, instituție specifică obligațiilor izvorâte din contracte,
nu intră în discuție.
Pentru
aceleași motive prezentate în cazul recursului declarat de reclamanți,
nefondate sunt și criticile pârâtei
referitoare
la dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune.
Față de cele
arătate, ambele recursuri sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ș.M. și Ș.E. și de pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a
municipiului București împotriva deciziei nr. 142/
A din 29 martie
2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.