ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2374/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 31 mai 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul 59482/3/2011(1624/2012), în baza art. 300

2

cu referire la articolul 160

b

C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpaților B.F. , G.N.  și I.G.

Pentru a se hotărî astfel s-a reținut că în ceea ce-l privește pe inculpatul I.G., în cursul lunii iunie 2011, împreună cu inculpatul B.F., a transportat din OLANDA, prin BELGIA și până pe teritoriul ROMÂNIEI cantitatea de 573,55 grame, în concentrație de 29,99%±2% (raportul de constatare tehnico-științifică din data de 21 iunie 2011 al I.G.P.R. - L.C.A.P.D.), iar la data de 12 iunie 2011, împreună cu același inculpat a predat respectiva cantitate de cocaină coinculpaților G.N. și D.M., în vederea vânzării acesteia către investigatorii sub acoperire "M.D." și "N.M.", pentru suma de 36.000 euro, din care la acea dată s-au plătit 33.000 euro.

Astfel, Curtea constată că lăsarea în libertate a inculpatului I.G. prezintă și în prezent un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât fapta reținută în sarcina sa constituie infracțiune pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Acest pericol rezidă din natura și gravitatea infracțiunii, dar și din modul de desfășurare a activității infracționale, cantitatea de drog traficată.

De asemenea, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, relevante fiind probele administrate la dosar.

Conform art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România la data de 20 iunie 1994, necesitatea existenței unor motive verosimile de a bănui că a persoana privată de libertate a săvârșit o infracțiune, garantează temeinicia măsurii privative de libertate.

Raportat la aceleași împrejurări, analizate prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen., dar și la durata arestării preventive (care nu depășește un termen rezonabil), Curtea constată că lăsarea inculpatului în libertate nu este justificată și nici oportună, starea de arest preventiv nedepășind limitele unui termen rezonabil. Aprecierea duratei rezonabile a detenției potrivit art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se analizează în concrete Conform judecătorilor de la Strasbourg, noțiunea de "termen rezonabil" trebuie să fie interpretată în lumina datelor concrete ale fiecărui caz și nu trebuie să depindă de un termen maximal fixat în abstracte

Persistența motivelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, dar nu este suficientă, Curtea urmând să stabilească dacă și alte motive continuă să legitimeze privarea de libertate.

Astfel, Curtea constată că în prezent subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea disp. art. 143 C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că temeiurile inițiale nu s-au modificat și nici nu au încetat.

Este adevărat că măsura arestării preventive este o măsură de excepție, însă, în speță, sunt întrunite toate cerințele legale care să justifice menținerea ei în continuare față de inculpat, iar durata acesteia nu a depășit în niciun caz un termen rezonabil.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul I.G. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate prin revocarea măsurii arestării preventive, susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, neexistând probe din care să rezulte că inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. - impun în continuare privare de libertate a acestuia.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății, generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârșită fapta.

În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanța asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecății, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoții și de o puternică stare de insecuritate în rândul societății. Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acțiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.

Așa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpatului I.G.

Recursul declarat învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.G. împotriva încheierii din 31 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul 59482/3/2011(1624/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba olandeză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 iulie 2012.

Procesat de GGC - AA