ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1787/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1787/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față ;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 mai 2013 pronunțată în

Dosarul nr. 7935/118/2012 Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 300

2

C. proc. pen.

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea

preventivă a inculpaților I.S., S.I. și O.M.

A respins ca nefondate

cererile inculpaților I.S. și S.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut că temeiurile care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen. se mențin și în prezent impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpaților.

Împotriva acestei încheieri

în termen legal a declarat recurs inculpatul I.S.

Apărătorul inculpatului

a pus concluzii de admitere a recursului, solicitând casarea încheierii pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de

familie, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea inculpatului în stare

de libertate întrucât nu se mai mențin temeiurile avute în vedere inițial la luarea

măsurii arestării preventive față de inculpat. Apărătorul a mai arătat că perioada

arestului preventiv a fost depășită, că inculpatul are o familie organizată având

un copil minor în întreținere și judecata acestuia în stare de libertate nu va impieta

buna desfășurare a procesului penal.

Criticile aduse nu sunt

fondate.

Analizând legalitatea

și temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât

și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte

aspecte, Înalta Curte reține că recursul declarat de inculpatul I.S. nu este fondat

urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor

art. 300

2

C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanța

legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

arestării preventive procedând potrivit art. 160

b

C. proc. pen.

Conform acestui text de

lege instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de control judiciar este obligată

să verifice periodic legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive.

De asemenea, conform alin.

(3) al aceluiași articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere

motivată menținerea măsurii arestării preventive.

Examinându-se actele și

lucrările dosarului se constată că prin sentința penală nr. 129 din 18 martie 2013

pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 7935/118/2012 s-a dispus:

S-a menținut încadrarea

juridică a faptelor, astfel cum a fost stabilită prin rechizitoriul nr. 603/P/2012

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, îndreptat conform art. 195 C.

proc. pen., prin procesul-verbal din 13 septembrie 2012.

În baza art. 20 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i)

C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1)

lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul I.S. la pedeapsa închisorii de 9 ani și

6 luni.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C.

pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. a condamnat

pe același inculpat la pedeapsa închisorii de 5 ani.

În baza art. 33 lit.

a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele

stabilite și a aplicat inculpatului I.S. pedeapsa închisorii cea mai grea de 9 ani

și 6 luni alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă

de 6 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C.

pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C.

pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu

aplicarea art. 99 și urm. C. pen. a condamnat pe inculpatul S.I. la pedeapsa închisorii

de 5 ani.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. a condamnat pe același inculpat

la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 33 lit.

a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite și a aplicat

inculpatului S.I. pedeapsa închisorii de 5 ani.

În baza art. 26 C.

pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C.

pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.,

art. 75 alin. (1) lit. c), art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 alin.

(1) lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul O.M. la pedeapsa închisorii de 5 ani.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o perioadă de 2 ani și 6 luni după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74 alin.

(1) lit. a), c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat

la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a),

34 alin. (1) lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite

și a aplicat inculpatului O.M. pedeapsa închisorii de 5 ani alături de pedeapsa

complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și 6 luni

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen. s-a interzis inculpaților cu titlu de pedeapsa accesorie, exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpaților timpul reținerii și

arestării preventive cu începere de la 2 mai 2012 la zi.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpaților

I.S., S.I. și O.M.

În baza art. 7 din Legea

nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de la inculpații I.S., S.I. și O.M., la eliberarea

din penitenciar, a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic

în S.N.D.G.J.

În fapt, s-a reținut că

la data de 2 mai 2012, în jurul orei 00:30, inculpații I.S., O.M. și S.I. au pătruns

prin escaladarea unei porți în curtea locuinței părții vătămate B.V., situată în

municipiul C., județul Constanța, iar în curtea imobilului, inculpatul I.S. le-a

aplicat mai multe lovituri de cuțit părților vătămate B.V. și B.G., provocându-le

acestora leziuni traumatice care le-au pus viața în pericol prin hemopneumotorax,

fiind ajutat în această activitate de către făptuitorii O.M. și S.I., fiind înarmat

cu un ciob de sticlă iar secundul cu un cuțit care la rândul lor au aplicat lovituri

persoanei vătămate L.D.C. și respectiv B.M., împiedicându-le pe acestea să intervină

în sprijinul primelor părți vătămate și permițând astfel coinculpatului I.S. să

săvârșească faptele reținute în sarcina sa.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apeluri inculpații I.S., S.I. și O.M., cauza aflându-se în prezent pe

rolul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și

de familie.

Procedând la verificarea

legalității arestării preventive Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a

apreciat ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului I.S.

reținând că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive.

La dosar există probe

și indicii temeinice că inculpatul a comis faptele reținute în sarcina sa fiind

în acest mod incidente dispozițiile art. 143 C. proc. pen. Indiciile temeinice de

comitere a faptelor sunt susținute de mijloacele de probă administrate în cauză

și redate în hotărârea primei instanțe.

Și condițiile prevăzute

de art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt întrunite în cauză cumulativ atât în ceea

ce privește pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile deduse judecății, mai

mari de 4 ani închisoare dar și sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În analiza celei de a

doua condiții se are în vedere natura și gravitatea infracțiunilor, modalitatea

concretă de săvârșire a acestora și gradul de pericol social al faptelor.

Rezonanța socială a faptelor

reprezintă, de asemenea, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret

și aceasta este evidentă în cauza de față.

Ori, rezonanța socială

a infracțiunii presupuse a fi săvârșită de inculpat este de netăgăduit.

Prin lăsarea în libertate

a inculpatului se induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță

în rândul opiniei publice, fapt care în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității

actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate

de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de

libertate.

În plus, principiul proporționalității

impune ca atunci când se ia o măsură privativă de libertate să se aibă în vedere

necesitatea realizării unui echilibru între necesitatea într-o societate democratică

de apărare a interesului public și importanța dreptului la libertate al inculpatului.

Pentru aspectele mai sus

prezentate, Înalta Curte constată că acest echilibru este respectat, măsura preventivă

luată împotriva inculpatului nefiind disproporționată cu necesitatea apărării într-o

societate democratică a interesului public.

Modalitatea în care au

fost comise faptele și natura relațiilor socio-umane afectate, încălcări grave ale

dreptului la viață, impun concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar genera

o stare de insecuritate, reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică,

iar interesul social al protejării societății primează interesului personal al inculpatului

de a fi cercetat în stare de libertate.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la necesitatea „stabilirii

unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează

obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, art. 5 parag. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul

nr. 11 „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag.

1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător

și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii”.

Referindu-se la „criteriile

după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a

statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie

civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul

autorităților competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea

momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat

că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării

instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară”

(data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată,

potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea

Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală”, în sensul art. 6

alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea

competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă

și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia

C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât privește data finalizării

procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”,

Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de

achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Ori, în cauză s-a pronunțat

deja o hotărâre de condamnare a inculpatului.

Aplicând aceste principii

la speța de față, durata arestării preventive a inculpatului nu poate fi apreciată

că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale

pentru soluționarea cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii

arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții și cu prevederile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

privind dreptul la un proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente

Înalta Curte evaluând și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis

în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se

presupune că a fost săvârșită fapta, consecințele produse, reacția publică declanșată

dar și starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a

inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului

preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a

procesului penal, este necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele

mai sus arătate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică.

Faptul că a fost pronunțată

o hotărâre de condamnare în cauză, chiar nedefinitivă, nu alterează prezumția de

nevinovăție a inculpatului, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile

legii fiind totodată și în concordanță cu prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Întrucât temeiurile de

fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au

schimbat, această măsură este necesar a fi menținută în continuare față de inculpat

pentru buna desfășurare a procesului penal și aflarea adevărului în cauză.

Având în vedere considerentele

arătate, apreciind că soluția de menținere a arestării preventive față de inculpat

dispusă de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori

și de familie este legală și temeinică, Înalta Curte în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

În temeiul dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de

200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul I.S. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curții

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 7935/118/2012.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 24 mai 2013.