ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1787/2013

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 7935/118/2012 Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpaților I.S., S.I. și O.M. A respins ca nefondate cererile inculpaților I.S. și S.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen. se mențin și în prezent impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaților. Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul I.S. Apărătorul inculpatului a pus concluzii de admitere a recursului, solicitând casarea încheierii pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea inculpatului în stare de libertate întrucât nu se mai mențin temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat. Apărătorul a mai arătat că perioada arestului preventiv a fost depășită, că inculpatul are o familie organizată având un copil minor în întreținere și judecata acestuia în stare de libertate nu va impieta buna desfășurare a procesului penal.

Criticile aduse nu sunt fondate. Analizând legalitatea și temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte reține că recursul declarat de inculpatul I.S. nu este fondat urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează. Potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive procedând potrivit art. 160 b C. proc. pen. Conform acestui text de lege instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive.

De asemenea, conform alin. (3) al aceluiași articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere motivată menținerea măsurii arestării preventive. Examinându-se actele și lucrările dosarului se constată că prin sentința penală nr. 129 din 18 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 7935/118/2012 s-a dispus: S-a menținut încadrarea juridică a faptelor, astfel cum a fost stabilită prin rechizitoriul nr. 603/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, îndreptat conform art. 195 C. proc. pen., prin procesul-verbal din 13 septembrie 2012. În baza art. 20 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul I.S. la pedeapsa închisorii de 9 ani și 6 luni. În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa închisorii de 5 ani. În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen.

s-au contopit pedepsele stabilite și a aplicat inculpatului I.S. pedeapsa închisorii cea mai grea de 9 ani și 6 luni alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. a condamnat pe inculpatul S.I. la pedeapsa închisorii de 5 ani. În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite și a aplicat inculpatului S.I. pedeapsa închisorii de 5 ani. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. c), art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul O.M. la pedeapsa închisorii de 5 ani. În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și 6 luni după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani. În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite și a aplicat inculpatului O.M. pedeapsa închisorii de 5 ani alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și 6 luni după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpaților cu titlu de pedeapsa accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpaților timpul reținerii și arestării preventive cu începere de la 2 mai 2012 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpaților I.S., S.I. și O.M. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de la inculpații I.S., S.I. și O.M., la eliberarea din penitenciar, a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J. În fapt, s-a reținut că la data de 2 mai 2012, în jurul orei 00:30, inculpații I.S., O.M. și S.I. au pătruns prin escaladarea unei porți în curtea locuinței părții vătămate B.V., situată în municipiul C., județul Constanța, iar în curtea imobilului, inculpatul I.S.

le-a aplicat mai multe lovituri de cuțit părților vătămate B.V. și B.G., provocându-le acestora leziuni traumatice care le-au pus viața în pericol prin hemopneumotorax, fiind ajutat în această activitate de către făptuitorii O.M. și S.I., fiind înarmat cu un ciob de sticlă iar secundul cu un cuțit care la rândul lor au aplicat lovituri persoanei vătămate L.D.C. și respectiv B.M., împiedicându-le pe acestea să intervină în sprijinul primelor părți vătămate și permițând astfel coinculpatului I.S. să săvârșească faptele reținute în sarcina sa. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri inculpații I.S., S.I. și O.M., cauza aflându-se în prezent pe rolul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Procedând la verificarea legalității arestării preventive Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a apreciat ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului I.S. reținând că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. La dosar există probe și indicii temeinice că inculpatul a comis faptele reținute în sarcina sa fiind în acest mod incidente dispozițiile art. 143 C. proc. pen. Indiciile temeinice de comitere a faptelor sunt susținute de mijloacele de probă administrate în cauză și redate în hotărârea primei instanțe. Și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. sunt întrunite în cauză cumulativ atât în ceea ce privește pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile deduse judecății, mai mari de 4 ani închisoare dar și sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În analiza celei de a doua condiții se are în vedere natura și gravitatea infracțiunilor, modalitatea concretă de săvârșire a acestora și gradul de pericol social al faptelor. Rezonanța socială a faptelor reprezintă, de asemenea, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret și aceasta este evidentă în cauza de față. Ori, rezonanța socială a infracțiunii presupuse a fi săvârșită de inculpat este de netăgăduit.

Prin lăsarea în libertate a inculpatului se induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță în rândul opiniei publice, fapt care în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de libertate. În plus, principiul proporționalității impune ca atunci când se ia o măsură privativă de libertate să se aibă în vedere necesitatea realizării unui echilibru între necesitatea într-o societate democratică de apărare a interesului public și importanța dreptului la libertate al inculpatului. Pentru aspectele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că acest echilibru este respectat, măsura preventivă luată împotriva inculpatului nefiind disproporționată cu necesitatea apărării într-o societate democratică a interesului public.

Modalitatea în care au fost comise faptele și natura relațiilor socio-umane afectate, încălcări grave ale dreptului la viață, impun concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar genera o stare de insecuritate, reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică, iar interesul social al protejării societății primează interesului personal al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 parag.

3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. 11 „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală”, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Ori, în cauză s-a pronunțat deja o hotărâre de condamnare a inculpatului. Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpatului nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții și cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte evaluând și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost săvârșită fapta, consecințele produse, reacția publică declanșată dar și starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele mai sus arătate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză, chiar nedefinitivă, nu alterează prezumția de nevinovăție a inculpatului, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii fiind totodată și în concordanță cu prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Întrucât temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, această măsură este necesar a fi menținută în continuare față de inculpat pentru buna desfășurare a procesului penal și aflarea adevărului în cauză. Având în vedere considerentele arătate, apreciind că soluția de menținere a arestării preventive față de inculpat dispusă de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie este legală și temeinică, Înalta Curte în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.S. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 7935/118/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 mai 2013.