ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1210/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1210/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 41 din
19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, inculpatul G.B. a fost
condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 71-64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului
de a alege, pentru săvârșirea a două infracțiuni de proxenetism prev. de art.
329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o infracțiune de
trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1), (3) din Legea nr. 678/2001 cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o infracțiune de trafic de persoane
majore, prevăzută și pedepsită de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr.
678/2001 și o infracțiune de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin.
(1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen.
Prin aceeași
sentință inculpatul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani
închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71-64 lit. a), b)
C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pentru săvârșirea unei infracțiuni
de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), (3) din Legea nr. 678/2001
cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., două infracțiuni de trafic de persoane
majore, prevăzută de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și o
infracțiune de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1), (2) C.
pen., cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), c) C. pen. Față de ambii
inculpați a fost menținută starea de arest preventiv și s-a dedus perioada
reținerii și arestării preventive de la data de 29 martie 2013, la zi.
Pentru a
hotărî astfel instanța de fond a reținut că în luna ianuarie 2009, inculpații C.C.
și D.A., le-au recrutat prin fraudă pe victimele C.P. și A.M., ambele având
domiciliul în comuna P., județul Buzău, în scopul exploatării lor sexuale. Prin
promisiunea neadevărată a găsirii unor locuri de muncă și prin mimarea unor
sentimente de afecțiune, cei doi le-au convins pe aceste fete să-i însoțească
în municipiul Constanța, lucru care s-a și întâmplat. Aici, acestea au fost
așteptate de către inculpații D.F.M. și G.B., care le-au găzduit într-un
apartament închiriat. Imediat, cei doi inculpați au postat anunțuri în ziarul
local T., în care arătau disponibilitatea victimelor de a întreține relații
sexuale contra cost cu persoane de sex masculin. în următorul an, cele două
victime au fost ținute sub un control strict de către inculpații D.F.M. și G.B.,
precum și de frații acesteia din urmă, inculpații C.C. și D.A., cu scopul de a
le determina să întreține relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți
fiind predați în totalitate acestora. în luna ianuarie a anului 2010, victimele
C.P. și A.M. au profitat de un moment în care nu erau supravegheate și, cu
banii obținuți de la ultimii clienți, au părăsit apartamentul respectiv și s-au
deplasat la locuințele lor din comuna P., județul Buzău.
Ulterior, în
a doua parte a anului 2011, C.P. a fost iarăși transportată și găzduită de
către inculpații D.F.M. și G.B., tot în municipiul Constanța, desfășurând
activități similare până în luna martie a anului 2012.
Totodată,
partea vătămată S.G.A., care fusese concubina defunctului D.R., prostituându-se
în folosul acestuia, a fost constrânsă de către cei patru inculpați, sub
presiunea obligației sale de a restitui unele cheltuieli efectuate cu
înmormântarea concubinului său, să întrețină relații sexuale contra cost, în
prima parte a lunii martie a anului 2012. în jurul datei de 18 martie 2012, părțile
vătămate S.G.A. și C.P. au profitat de un moment în care nu erau supravegheate și,
cu banii obținuți de la ultimii clienți, au părăsit apartamentul respectiv și s-au
deplasat la locuința acesteia din urmă, situată în comuna P., județul Buzău. În
ziua de 26 martie 2012, în jurul orelor 16,00, inculpații G.B., D.A. și C.C., împreună
cu alte persoane, s-au deplasat cu două autoturisme în comuna P., județul Buzău,
și au intrat fără drept în curtea locuinței părții vătămate C.I., de unde au răpit-o
prin violență și amenințare pe partea vătămată S.G.A. Ulterior, inculpații au transportat-o
pe aceasta din urmă în comuna R., județul Ialomița, unde au sechestrat-o până la
intervenția organelor de poliție din seara aceleiași zile.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel inculpații G.B., C.C., D.A., D.F.M., iar cauza ce face
obiectul Dosarului penal nr. 2948/114/2012 fost înregistrată la instanța de apel
la data de 11 martie 2013 și repartizată în mod aleatoriu în vederea judecării apelului
Curtea are obligația de a verifica starea de arest preventiv a inculpaților G.B.,
C.C. mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art. 160
b
C. proc. pen., indiferent de faza de judecată.
În cauză s-a constatat
că perioada indicată expiră înainte de termenul din 22 aprilie 2013, termen acordat
de instanță pentru soluționarea apelurilor, situație în care s-a impus verificarea
acestei măsuri.
Astfel, examinând
actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale menționate, Curtea
a constatat că, măsura arestării preventive a inculpaților G.B. și C.C. a fost dispusă
de către Judecătoria Pogoanele la data de 30 martie 2012, prin încheierea de ședință
din 30 martie 2012 din aceeași dată, pentru o durată de 29 de zile, începând cu
data de 30 martie 2012 și până la data de 27 aprilie 2012 inclusiv constatându-se
că inculpații se află în situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât
faptele pentru care sunt cercetați sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii
mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret
pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura
arestării preventive a fost prelungită și menținută de Tribunalul Buzău, iar prin
sentința penală apelată s-a menținut starea de arest a celor doi inculpați.
Astfel, Curtea
a apreciat că, împrejurările și modalitatea de comitere a faptelor (lipsire de libertate
în mod ilegal și violare de domiciliu, ambele în formă agravantă), gravitatea deosebită
a faptelor (în special a celor din 26 martie 2012. Inculpații au mers cu autoturismele
într-o localitate din județul învecinat, au intrat cu forța, în plină zi, în curtea
și casa unei persoane, au luat-o cu forța pe partea vătămata S.G.A. de mâini, de
păr și de picioare, lovind-o, pentru a „munci" pentru ei urmările produse prin
activitatea infracțională arătată, stabilite la primul grad de jurisdicție, limitele
de pedeapsă prevăzute de textele incriminatorii (sunt mai mari de 4 ani, anume 15
și respectiv 10 ani), cuantumul sancțiunilor aplicate (pedepse de câte 5 ani închisoare),
determină concluzia că se impune menținerea în continuare a stării de arest a inculpaților,
la judecata cauzei în apel, în condițiile art. 300
2
raportat la art.
160
2
alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Curtea a mai constatat
că, în anumite situații, cum este și cazul dedus judecății, există rațiuni mai puternice,
care țin de o mai bună administrare a justiției și de asigurarea unui climat de
ordine și liniște a cetățenilor, care se opun punerii în libertate a unei persoane
în considerarea ideii că impunerea obligațiilor reglementate de lege prin care se
poate cerceta o persoană în stare de libertate, apar chiar insuficiente, raportat
la imperativele prevăzute de dispozițiile art. 160
2
alin. (2) C.
proc. pen., fiind cert că inculpații nu au nicio reținere în comiterea de fapte
de acest gen, dat fiind modul de comitere, considerând partea vătămată un simplu
obiect asupra căruia își pot exercita dreptul de a dispune așa cum considera ei.
Față de împrejurarea
că inculpații sunt condamnați de prima instanță la pedepse cu închisoarea, Curtea
a constatat că, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a)
din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, care
prevăd că dreptul persoanei la libertate și siguranță nu este încălcat în situația
în o persoană este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal
competent.
Astfel, Curtea,
fața de considerentele mai sus arătate, urmează să constate în conformitate cu dispozițiile
art. 300
2
C. proc. pen. raportat la art. 160
b
alin. (1) și
(3) C. proc. pen. că măsura arestării preventive a inculpaților G.B. și C.C. este
legală și temeinică și se impune a fi menținută în continuare.
În termenul legal,
împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații G.B. și C.C., criticând-o
pentru ne/egalitate și netemeinicie arătând în esență că în speță nu mai subzistă
cumulativ condiții/e prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru ca măsura
arestării preventive să fie menținută, perioada lungă de timp scursă de la luare
măsurii arestării preventive a depășit termenul rezonabil iar, încheierea atacată
nu precizează motivele pentru care au fost înlăturate susținerile apărării.
Examinând încheierea
atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele
cauzei, conform art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Din actele dosarului
se reține în esență faptul că inculpații, în cursul anului 2009 le-au convins pe
victimele C.P. și A.M. prin promisiunea găsirii unor iocuri de muncă și prin mimarea
unor sentimente de afecțiune, să îi însoțească în municipiul Constanța, unde au
fost determinate să întreține relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți
fiind predați în totalitate acestora. în luna ianuarie a anului 2010, victimele
C.P. și A.M. au reușit să scape de sub supravegherea inculpaților și s-au reîntors
în comuna P., județul Buzău.
Începând cu a
doua parte a anului 2011, C.P. și ulterior și S.G.A., au fost constrânse să întrețină
relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți fiind predați în totalitate inculpaților.
În jurul datei
de 18 martie 2012, părțile vătămate S.G.A. și C.P. au reușit să se sustragă supravegherii
și să se deplaseze în comuna P., județul Buzău de unde inculpații G.B., D.A. și
C.C., împreună cu alte persoane, au răpit-o prin violență și amenințare pe partea
vătămată S.G.A. și au transportat-o în comuna R., județul Ialomița, unde au sechestrat-o
până la intervenția organelor de poliție din seara aceleiași zile.
Potrivit dispozițiilor
art. 160
2
alin. (1) și (3) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea
atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea
și temeinicia arestării preventive iar dacă constată că temeiurile care au determinat
arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,
menținerea măsurii arestării preventive.
La termenul din
data de 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești a procedat la efectuarea verificărilor
și a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă,
impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Față de criticile
formulate de inculpați, Înalta Curte constată că în speță sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. care impun menținerea în continuare
a măsurii arestării preventive. Temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii
sau prelungirii unei măsuri restrictive de libertate trebuie să se bazeze pe probele
existente la dosar, de natură să creeze convingerea judecătorului că o astfel de
măsură este necesar a fi luată. Modificarea temeiurilor, presupune modificarea elementelor
pe care acestea se bazează, respectiv existența « unor probe sau împrejurări noi
de natură să determine convingerea judecătorului că, față de probele sau situațiile
noi apărute, măsura restrictivă de libertate dispusă nu mai este necesară.
Astfel, în aprecierea
subzistenței temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta
Curte va avea în vedere situația de fapt, gravitatea faptelor, consecințele acestora,
gradul de implicare al inculpaților în ansamblul activităților infracționale desfășurate,
precum și stadiul procesual al cauzei.
În cauză, inculpații
G.B. și C.C. au fost condamnați nedefinitiv, prin sentința penală nr. 41 din data
de 19 februarie 2013 a Tribunalului Buzău, la pedeapsa rezultantă de câte 5 ani
închisoare fiecare.
Astfel, se constată
că există probe suficiente în accepțiunea dată de art. 143 C. proc. pen., că inculpații
au săvârșit faptele reținute în sarcina lor și pentru care au suferit deja o condamnare
nedefinitivă.
În acest context,
Înalta Curte va avea în vedere procesul verbal de cercetare la față locului, fotografiile
judiciare, declarația părții vătămate S.G.A., declarațiile părții vătămate C.P.,
declarația martorei I.C., declarația martorului I.G., declarația martorei C.I.,
declarația martorului B.V. precum și declarațiile inculpaților.
În aprecierea
pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte are în vedere jurisprudența
CEDO care a definit noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică ca „reacția
colectivă față de infracțiunea săvârșită", care, prin rezonanța ei, afectează
echilibrul social firesc, creează o stare de indignare și dezaprobare, de temere
și insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează eficient de
ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social și poate
încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
Este adevărat
că în aprecierea necesității menținerii stării de arest preventiv, instanța trebuie
să aibă în vedere cu prioritate prezumția de nevinovăție, însă, aceasta, trebuie
apreciată în raport de toate elementele dosarului și de gradul de pericol social
pe care îl prezintă inculpații.
În speță, se constată
faptul că inculpații au săvârșit fapte deosebit de grave îndreptate împotriva unora
dintre cele mai importante valori protejate de legea penală și anume dreptul la
viață și libertatea persoanei. Modalitatea de săvârșire a faptelor, care denotă
o periculozitate sporită a acestora și atitudinea de nerecunoaștere a faptelor denotă
lipsa de respect a inculpatului față de valorile sociale și o atitudine de dispreț
față de lege.
În ceea ce privește
rezonabilitatea perioadei de detenție, Înalta Curte apreciază că nu a fost depășită
durata rezonabilă astfel cum aceasta este definită în jurisprudența CEDO, având
în vedere faptul că durata acesteia nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma
duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura
și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, modalitatea în care acestea
au fost comise, toate acestea justificând temerea că, pus în libertate, se poate
crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și de neîncredere în
activitatea justiției.
Ca atare, detenția
provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele ce decurg din legea internă,
cât și cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și Libertăților Fundamentale, impunându-se menținerea în continuare a acesteia.
Așa fiind,
Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondate recursurile formulate
de inculpații G.B. și C.C.
Conform art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de inculpații G.B. și C.C. împotriva încheierii din 1 aprilie
2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,
pronunțată în Dosarul nr. 2948/114/2012.
Obligă recurenții
inculpați la plata sumei de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului
desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi, 5 aprilie 2013.