ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1210/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 41 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, inculpatul G.B. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71-64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pentru săvârșirea a două infracțiuni de proxenetism prev. de art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o infracțiune de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o infracțiune de trafic de persoane majore, prevăzută și pedepsită de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și o infracțiune de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen.

Prin aceeași sentință inculpatul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71-64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pentru săvârșirea unei infracțiuni de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., două infracțiuni de trafic de persoane majore, prevăzută de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și o infracțiune de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), c) C. pen. Față de ambii inculpați a fost menținută starea de arest preventiv și s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive de la data de 29 martie 2013, la zi.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că în luna ianuarie 2009, inculpații C.C. și D.A., le-au recrutat prin fraudă pe victimele C.P. și A.M., ambele având domiciliul în comuna P., județul Buzău, în scopul exploatării lor sexuale. Prin promisiunea neadevărată a găsirii unor locuri de muncă și prin mimarea unor sentimente de afecțiune, cei doi le-au convins pe aceste fete să-i însoțească în municipiul Constanța, lucru care s-a și întâmplat. Aici, acestea au fost așteptate de către inculpații D.F.M. și G.B., care le-au găzduit într-un apartament închiriat. Imediat, cei doi inculpați au postat anunțuri în ziarul local T., în care arătau disponibilitatea victimelor de a întreține relații sexuale contra cost cu persoane de sex masculin.

în următorul an, cele două victime au fost ținute sub un control strict de către inculpații D.F.M. și G.B., precum și de frații acesteia din urmă, inculpații C.C. și D.A., cu scopul de a le determina să întreține relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți fiind predați în totalitate acestora. în luna ianuarie a anului 2010, victimele C.P. și A.M. au profitat de un moment în care nu erau supravegheate și, cu banii obținuți de la ultimii clienți, au părăsit apartamentul respectiv și s-au deplasat la locuințele lor din comuna P., județul Buzău. Ulterior, în a doua parte a anului 2011, C.P. a fost iarăși transportată și găzduită de către inculpații D.F.M.

și G.B., tot în municipiul Constanța, desfășurând activități similare până în luna martie a anului 2012. Totodată, partea vătămată S.G.A., care fusese concubina defunctului D.R., prostituându-se în folosul acestuia, a fost constrânsă de către cei patru inculpați, sub presiunea obligației sale de a restitui unele cheltuieli efectuate cu înmormântarea concubinului său, să întrețină relații sexuale contra cost, în prima parte a lunii martie a anului 2012. în jurul datei de 18 martie 2012, părțile vătămate S.G.A. și C.P. au profitat de un moment în care nu erau supravegheate și, cu banii obținuți de la ultimii clienți, au părăsit apartamentul respectiv și s-au deplasat la locuința acesteia din urmă, situată în comuna P., județul Buzău.

În ziua de 26 martie 2012, în jurul orelor 16,00, inculpații G.B., D.A. și C.C., împreună cu alte persoane, s-au deplasat cu două autoturisme în comuna P., județul Buzău, și au intrat fără drept în curtea locuinței părții vătămate C.I., de unde au răpit-o prin violență și amenințare pe partea vătămată S.G.A. Ulterior, inculpații au transportat-o pe aceasta din urmă în comuna R., județul Ialomița, unde au sechestrat-o până la intervenția organelor de poliție din seara aceleiași zile. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații G.B., C.C., D.A., D.F.M., iar cauza ce face obiectul Dosarului penal nr. 2948/114/2012 fost înregistrată la instanța de apel la data de 11 martie 2013 și repartizată în mod aleatoriu în vederea judecării apelului Curtea are obligația de a verifica starea de arest preventiv a inculpaților G.B., C.C.

mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art. 160 b C. proc. pen., indiferent de faza de judecată. În cauză s-a constatat că perioada indicată expiră înainte de termenul din 22 aprilie 2013, termen acordat de instanță pentru soluționarea apelurilor, situație în care s-a impus verificarea acestei măsuri. Astfel, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale menționate, Curtea a constatat că, măsura arestării preventive a inculpaților G.B. și C.C. a fost dispusă de către Judecătoria Pogoanele la data de 30 martie 2012, prin încheierea de ședință din 30 martie 2012 din aceeași dată, pentru o durată de 29 de zile, începând cu data de 30 martie 2012 și până la data de 27 aprilie 2012 inclusiv constatându-se că inculpații se află în situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., întrucât faptele pentru care sunt cercetați sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită și menținută de Tribunalul Buzău, iar prin sentința penală apelată s-a menținut starea de arest a celor doi inculpați. Astfel, Curtea a apreciat că, împrejurările și modalitatea de comitere a faptelor (lipsire de libertate în mod ilegal și violare de domiciliu, ambele în formă agravantă), gravitatea deosebită a faptelor (în special a celor din 26 martie 2012. Inculpații au mers cu autoturismele într-o localitate din județul învecinat, au intrat cu forța, în plină zi, în curtea și casa unei persoane, au luat-o cu forța pe partea vătămata S.G.A.

de mâini, de păr și de picioare, lovind-o, pentru a „munci" pentru ei urmările produse prin activitatea infracțională arătată, stabilite la primul grad de jurisdicție, limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatorii (sunt mai mari de 4 ani, anume 15 și respectiv 10 ani), cuantumul sancțiunilor aplicate (pedepse de câte 5 ani închisoare), determină concluzia că se impune menținerea în continuare a stării de arest a inculpaților, la judecata cauzei în apel, în condițiile art. 300 2 raportat la art. 160 2 alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Curtea a mai constatat că, în anumite situații, cum este și cazul dedus judecății, există rațiuni mai puternice, care țin de o mai bună administrare a justiției și de asigurarea unui climat de ordine și liniște a cetățenilor, care se opun punerii în libertate a unei persoane în considerarea ideii că impunerea obligațiilor reglementate de lege prin care se poate cerceta o persoană în stare de libertate, apar chiar insuficiente, raportat la imperativele prevăzute de dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., fiind cert că inculpații nu au nicio reținere în comiterea de fapte de acest gen, dat fiind modul de comitere, considerând partea vătămată un simplu obiect asupra căruia își pot exercita dreptul de a dispune așa cum considera ei.

Față de împrejurarea că inculpații sunt condamnați de prima instanță la pedepse cu închisoarea, Curtea a constatat că, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, care prevăd că dreptul persoanei la libertate și siguranță nu este încălcat în situația în o persoană este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent. Astfel, Curtea, fața de considerentele mai sus arătate, urmează să constate în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. că măsura arestării preventive a inculpaților G.B. și C.C. este legală și temeinică și se impune a fi menținută în continuare.

În termenul legal, împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații G.B. și C.C., criticând-o pentru ne/egalitate și netemeinicie arătând în esență că în speță nu mai subzistă cumulativ condiții/e prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru ca măsura arestării preventive să fie menținută, perioada lungă de timp scursă de la luare măsurii arestării preventive a depășit termenul rezonabil iar, încheierea atacată nu precizează motivele pentru care au fost înlăturate susținerile apărării. Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează: Din actele dosarului se reține în esență faptul că inculpații, în cursul anului 2009 le-au convins pe victimele C.P.

și A.M. prin promisiunea găsirii unor iocuri de muncă și prin mimarea unor sentimente de afecțiune, să îi însoțească în municipiul Constanța, unde au fost determinate să întreține relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți fiind predați în totalitate acestora. în luna ianuarie a anului 2010, victimele C.P. și A.M. au reușit să scape de sub supravegherea inculpaților și s-au reîntors în comuna P., județul Buzău. Începând cu a doua parte a anului 2011, C.P. și ulterior și S.G.A., au fost constrânse să întrețină relații sexuale contra cost, banii astfel obținuți fiind predați în totalitate inculpaților. În jurul datei de 18 martie 2012, părțile vătămate S.G.A. și C.P. au reușit să se sustragă supravegherii și să se deplaseze în comuna P., județul Buzău de unde inculpații G.B., D.A.

și C.C., împreună cu alte persoane, au răpit-o prin violență și amenințare pe partea vătămată S.G.A. și au transportat-o în comuna R., județul Ialomița, unde au sechestrat-o până la intervenția organelor de poliție din seara aceleiași zile. Potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) și (3) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive iar dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. La termenul din data de 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Față de criticile formulate de inculpați, Înalta Curte constată că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. care impun menținerea în continuare a măsurii arestării preventive. Temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii sau prelungirii unei măsuri restrictive de libertate trebuie să se bazeze pe probele existente la dosar, de natură să creeze convingerea judecătorului că o astfel de măsură este necesar a fi luată. Modificarea temeiurilor, presupune modificarea elementelor pe care acestea se bazează, respectiv existența « unor probe sau împrejurări noi de natură să determine convingerea judecătorului că, față de probele sau situațiile noi apărute, măsura restrictivă de libertate dispusă nu mai este necesară.

Astfel, în aprecierea subzistenței temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt, gravitatea faptelor, consecințele acestora, gradul de implicare al inculpaților în ansamblul activităților infracționale desfășurate, precum și stadiul procesual al cauzei. În cauză, inculpații G.B. și C.C. au fost condamnați nedefinitiv, prin sentința penală nr. 41 din data de 19 februarie 2013 a Tribunalului Buzău, la pedeapsa rezultantă de câte 5 ani închisoare fiecare. Astfel, se constată că există probe suficiente în accepțiunea dată de art. 143 C. proc. pen., că inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina lor și pentru care au suferit deja o condamnare nedefinitivă.

În acest context, Înalta Curte va avea în vedere procesul verbal de cercetare la față locului, fotografiile judiciare, declarația părții vătămate S.G.A., declarațiile părții vătămate C.P., declarația martorei I.C., declarația martorului I.G., declarația martorei C.I., declarația martorului B.V. precum și declarațiile inculpaților. În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte are în vedere jurisprudența CEDO care a definit noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică ca „reacția colectivă față de infracțiunea săvârșită", care, prin rezonanța ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare și dezaprobare, de temere și insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează eficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.

Este adevărat că în aprecierea necesității menținerii stării de arest preventiv, instanța trebuie să aibă în vedere cu prioritate prezumția de nevinovăție, însă, aceasta, trebuie apreciată în raport de toate elementele dosarului și de gradul de pericol social pe care îl prezintă inculpații. În speță, se constată faptul că inculpații au săvârșit fapte deosebit de grave îndreptate împotriva unora dintre cele mai importante valori protejate de legea penală și anume dreptul la viață și libertatea persoanei. Modalitatea de săvârșire a faptelor, care denotă o periculozitate sporită a acestora și atitudinea de nerecunoaștere a faptelor denotă lipsa de respect a inculpatului față de valorile sociale și o atitudine de dispreț față de lege.

În ceea ce privește rezonabilitatea perioadei de detenție, Înalta Curte apreciază că nu a fost depășită durata rezonabilă astfel cum aceasta este definită în jurisprudența CEDO, având în vedere faptul că durata acesteia nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și de neîncredere în activitatea justiției. Ca atare, detenția provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele ce decurg din legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, impunându-se menținerea în continuare a acesteia. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații G.B. și C.C. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.B. și C.C. împotriva încheierii din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2948/114/2012. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 5 aprilie 2013.