ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3801/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3801/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În Dosarul cu nr. 921/42/2011 înregistrat pe

rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta M.V.R. a invocat în contradictoriu cu

Instituția Prefectului Județului Dâmbovița și cu Ministerul Administrației și

Internelor, excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și

Internelor nr. II/9020 din 26 august 2010, privind modificarea Anexelor 5a și

5b ale Ordinului nr. II/8073/2010 emis de Ministerul Administrației și

Internelor București.

2.Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 12

din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția de nelegalitate formulată de reclamanta M.V.R. în contradictoriu cu

pârâții Instituția Prefectului Județului Dâmbovița prin prefect I.C. și

Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea excepției a reținut că are

de verificat concordanța actului administrativ supus analizei cu actele

normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a

fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor

normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative respective.

Conform dispozițiilor

art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, „ordinele cu caracter normativ,

instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ale

celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale

autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea

legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. Ordinele, instrucțiunile

și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de

actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții

care să contravină prevederilor acestora.”

În cauza dedusă

judecății, Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. II/9020/2010

privind modificarea anexelor nr. 5a și nr. 5b a Ordinului nr. II/8073/2010 al

Ministerului Administrației și Internelor privind repartizarea numărului de

posturi pentru Ministerul Administrației și Internelor în anul 2010, a fost

emis în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare;

Legii nr. 11/2010 privind Legea bugetului de stat pe anul 2010; Legii nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare; Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii, cu

modificările și completările ulterioare, Legii nr. 340/2004 privind prefectul

și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările

ulterioare; Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică

și efectele Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și

completările ulterioare; Hotărârii Guvernului nr. 460/2000 pentru aplicarea

unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția

prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și având

în vedere Adresa Instituției Prefectului Județului Dâmbovița nr. 7588/2010 și

Avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr. 4955890/2010.

Este de observat,

însă, că acest ordin reglementează repartizarea posturilor pentru Instituția

Prefectului Județului Dâmbovița în anul 2010, motiv pentru care nu este

susceptibil să se aplice unui număr indeterminat de persoane, în mod abstract,

independent de identitatea acelor persoane.

Prin Decizia nr.

2557/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nepublicarea

actului administrativ normativ, conform art. 11 alin. (1) din Legea 24/2000 nu

atrage nelegalitatea, ci inopozabilitatea actului normativ respectiv.

S-a mai susținut de

reclamant că ordinul atacat contravine scopului Legii 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, cu modificările ulterioare, măsura de desființare a

postului de manager public fiind în contradicție cu prevederile art. 100 alin.

(4) din legea mai sus menționată și contrară dispozițiilor art. 5 alin. (4) din

Hotărârea nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004

privind prefectul și instituția prefectului.

Potrivit art. 100

alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu

modificările ulterioare, reducerea unui post este justificată dacă atribuțiile

aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt

modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la

studii.

De asemenea, potrivit

art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale

Legii nr. 340/2006, numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente

instituției prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului

administrației și internelor.

Instanța de fond a

reținut că prin efectele ordinului atacat nu sunt încălcate prevederile art.

100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 și nici prevederile art. 5 alin. (4) din

H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004.

Este cunoscut faptul

că, atât în cazul personalului contractual, cât și în cazul funcționarilor

publici, desființarea locului de muncă, respectiv reducerea postului este

apanajul angajatorului, ca persoană îndreptățită a stabili organizarea unității

(art. 40 alin. (1) lit. a), rap. la art. 65 C. muncii), respectiv al persoanei

care are competența legală de a organiza activitatea autorității sau

instituției publice (art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999).

Competența

organizării structurilor de specialitate componente ale structurii cadru de

organizare a instituției prefectului aparține prefectului (art. 4 alin. (2) din

H.G. nr. 460/2006). Simetric, tot prefectul este cel abilitat de lege să

reorganizeze activitatea acestor structuri prin reducerea posturilor,

indiferent de geneza posturilor supuse reducerii.

De asemenea, instanța

a reținut că potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 11/2010 a bugetului de

stat pe anul 2010 se autorizează ordonatorii principali de credite să detalieze

pe funcții, numărul maxim de posturi finanțat în anul 2010 și fondul aferent

salariilor de bază, în termen de 30 zile de la publicare în Monitorul Oficial.

În acest context,

faptul că structura posturilor pentru anul 2010 fusese deja stabilită prin

Ordinul M.A.I. nr. 11/8073/2010 nu este de natură să restrângă dreptul de

reorganizare a activității în raport de necesitatea și competențele autorității

și de limitările financiare pe care le poate suporta.

De asemenea,

operațiunea de reducere a numărului de posturi a fost impusă de diminuarea

accentuată a alocațiilor bugetare destinate fondului de salarii al Instituției

Prefectului Județului Dâmbovița, ceea ce a determinat realocarea atribuțiilor

la nivelul posturilor din unele compartimente de lucru, condiții în care se

justifică desființarea postului de manager public principal deținut de

reclamant prin prisma dispozițiilor art. 100 alin. (4), modificându-se atribuțiile

acestui post în proporție de 50%.

de M.V.R.

Recurenta a criticat

soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că soluționarea

excepției de nelegalitate s-a făcut într-o manieră restrictivă și nu s-a

fundamentat pe principiile statuate de jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Recurenta a criticat

respingerea susținerii formulate cu privire la faptul că ordinul atacat

contravine scopului Legii nr. 188/1999, susținând că în mod abuziv prin ordinul

atacat s-a dispus diminuarea numărului de posturi repartizate Instituției

Prefectului Județului Dâmbovița, ca urmare a desființării, prin reorganizare, a

mai multor posturi, printre care și a postului de consilier clasa I, grad

profesional asistent, treapta I de salarizare, în cadrul compartimentului

informare, relații publice și secretariat, în condițiile în care, în cadrul

aceluiași compartiment existau alte două posturi identice cu cel desființat.

A fost criticată

interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 188/1999, arătând că textul de lege arătat vizează reducerea

posturilor ca urmare a reorganizării activității, ori în cauza de față

reorganizarea activității instituției s-a produs după data emiterii ordinului

atacat, arătând că astfel a fost inversată succesiunea firească a unui proces

de reorganizare.

De asemenea,

recurenta a precizat că singurul act normativ cu caracter financiar din

preambulul de motivare al ordinului atacat este Legea nr. 11/2010, privind

bugetul de stat, însă a arătat că această lege nu este de natură să justifice

desființarea postului ocupat de reclamantă, întrucât nu a avut loc nicio

rectificare bugetară, în sens negativ, pentru instituția pârâtă până la data

emiterii ordinului atacat, apreciind că ordinul atacat nu este motivat.

Recurenta a arătat că

prin ordinul atacat pe calea excepției de nelegalitate se pun în aplicare

politici de personal, în sensul reducerii numărului, încă din 2010, contrar

dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, care stabilesc că

astfel de politici se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie 2011.

Recurenta a precizat

că desființarea postului deținut de recurenta-reclamantă trebuie să aibă o

cauză reală, serioasă și dovedită de angajator, fapt ce nu rezultă din

înscrisurile dosarului.

S-a susținut că este

nelegal Ordinul Ministerului Administrației și Internelor II/9020/2010 și

pentru că în art. 2 este cuprinsă prevederea potrivit cu care se înființează

două posturi de consilier I în cadrul corpului de control al prefectului, ceea

ce contravine art. 111 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificări.

Recurenta a arătat că

ordinul atacat este nelegal și pentru că nu a fost semnat de emitentul actului,

respectiv ministrul V.B., ci de o altă persoană neidentificabilă, care a semnat

pentru ministrul M.A.I.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge excepția de tardivitate

ca neîntemeiată și va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce

urmează:

Analizând

înscrisurile aflate la dosar, respectiv dovada de comunicare a sentinței

atacate din data de 20 februarie 2012 și data declarării recursului, consemnată

pe cererea de recurs, respectiv 27 februarie 2012, Înalta Curte a constatat că

recursul a fost declarat în termenul prevăzut de lege. Înalta Curte a constatat

că data de 26 februarie 2012 a fost ultima zi pentru declararea recursului

formulat, însă a fost într-o zi de duminică, iar conform art. 101 alin. (5) C.

proc. civ., termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când

serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru

următoare, rezultând că termenul de 5 zile pentru declararea recursului a fost

respectat. Pentru aceste considerente, excepția de tardivitate invocată a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte,

analizând susținerile referitoare la modalitatea de aplicare și interpretare a

legilor, a constatat că instanța de primă jurisdicție, învestită cu

soluționarea excepției de nelegalitate, a examinat concordanța actului

administrativ dedus judecății cu actul sau, după caz, actele normative cu forță

juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform

principiilor ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cum s-a reținut de altfel

în mod constant și în jurisprudența Înaltei Curți, realizând o interpretare

corectă a dispozițiilor legale.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că actul atacat a fost supus analizei în raport de actele normative

în temeiul și executarea cărora a fost emis, și anume O.U.G. nr. 30/2007, Legea

nr. 11/2010 privind bugetul pe anul 2010, Legea nr. 188/1999, Legea nr.

53/2003, Legea nr. 340/2006 privind prefectul, H.G. nr. 416/2007 și H.G. nr.

460/2006.

În ordinul a cărui

legalitate se contestă se face referire și la Adresa Instituției Prefectului

Județului Dâmbovița nr. 7588/2010 și la Avizul Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici nr. 495589/2010.

Criticile

recurentului vizând aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr.

118/2010 nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât dispozițiile invocate nu

restrâng dreptul ordonatorului de credite de a dispune, în anul 2010, măsurile

pe care le consideră necesare pentru reorganizarea activității instituției și

încadrarea în prevederile bugetare alocate.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că actele administrative privind

desființarea/înființarea/transformarea posturilor ca urmare a reorganizării

instituțiilor prefectului au fost semnate de persoana căreia i-au fost delegate

atribuțiile de ordonator de credite pentru capitolul bugetar 51.01 -

„Autorități publice și acțiuni externe”, conform Ordinului M.A.I. nr. S/263 din

8 august 2007 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile

Ministerului Administrației și Internelor, în vigoare în perioada de referință.

În concluzie, Înalta

Curte reține că nu există aspecte de nelegalitate în cuprinsul dispozițiilor

legale contestate, acestea fiind conforme prevederilor legale în baza și

executarea cărora au fost emise.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

menține hotărârea instanței de fond și, în consecință, va respinge ca nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului.

Respinge recursul

formulat de M.V.R. împotriva Sentinței nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curții de

Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ