ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3801/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual În Dosarul cu nr. 921/42/2011 înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta M.V.R. a invocat în contradictoriu cu Instituția Prefectului Județului Dâmbovița și cu Ministerul Administrației și Internelor, excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. II/9020 din 26 august 2010, privind modificarea Anexelor 5a și 5b ale Ordinului nr. II/8073/2010 emis de Ministerul Administrației și Internelor București. 2.Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de nelegalitate formulată de reclamanta M.V.R.

în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Dâmbovița prin prefect I.C. și Ministerul Administrației și Internelor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea excepției a reținut că are de verificat concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative respective.

Conform dispozițiilor art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului.

Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.” În cauza dedusă judecății, Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. II/9020/2010 privind modificarea anexelor nr. 5a și nr. 5b a Ordinului nr. II/8073/2010 al Ministerului Administrației și Internelor privind repartizarea numărului de posturi pentru Ministerul Administrației și Internelor în anul 2010, a fost emis în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare; Legii nr. 11/2010 privind Legea bugetului de stat pe anul 2010; Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectele Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare;

Hotărârii Guvernului nr. 460/2000 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere Adresa Instituției Prefectului Județului Dâmbovița nr. 7588/2010 și Avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr. 4955890/2010. Este de observat, însă, că acest ordin reglementează repartizarea posturilor pentru Instituția Prefectului Județului Dâmbovița în anul 2010, motiv pentru care nu este susceptibil să se aplice unui număr indeterminat de persoane, în mod abstract, independent de identitatea acelor persoane. Prin Decizia nr. 2557/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nepublicarea actului administrativ normativ, conform art. 11 alin. (1) din Legea 24/2000 nu atrage nelegalitatea, ci inopozabilitatea actului normativ respectiv.

S-a mai susținut de reclamant că ordinul atacat contravine scopului Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările ulterioare, măsura de desființare a postului de manager public fiind în contradicție cu prevederile art. 100 alin. (4) din legea mai sus menționată și contrară dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Hotărârea nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului. Potrivit art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările ulterioare, reducerea unui post este justificată dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2006, numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente instituției prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administrației și internelor. Instanța de fond a reținut că prin efectele ordinului atacat nu sunt încălcate prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 și nici prevederile art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004. Este cunoscut faptul că, atât în cazul personalului contractual, cât și în cazul funcționarilor publici, desființarea locului de muncă, respectiv reducerea postului este apanajul angajatorului, ca persoană îndreptățită a stabili organizarea unității (art. 40 alin. (1) lit. a), rap.

la art. 65 C. muncii), respectiv al persoanei care are competența legală de a organiza activitatea autorității sau instituției publice (art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999). Competența organizării structurilor de specialitate componente ale structurii cadru de organizare a instituției prefectului aparține prefectului (art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 460/2006). Simetric, tot prefectul este cel abilitat de lege să reorganizeze activitatea acestor structuri prin reducerea posturilor, indiferent de geneza posturilor supuse reducerii. De asemenea, instanța a reținut că potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010 se autorizează ordonatorii principali de credite să detalieze pe funcții, numărul maxim de posturi finanțat în anul 2010 și fondul aferent salariilor de bază, în termen de 30 zile de la publicare în Monitorul Oficial.

În acest context, faptul că structura posturilor pentru anul 2010 fusese deja stabilită prin Ordinul M.A.I. nr. 11/8073/2010 nu este de natură să restrângă dreptul de reorganizare a activității în raport de necesitatea și competențele autorității și de limitările financiare pe care le poate suporta. De asemenea, operațiunea de reducere a numărului de posturi a fost impusă de diminuarea accentuată a alocațiilor bugetare destinate fondului de salarii al Instituției Prefectului Județului Dâmbovița, ceea ce a determinat realocarea atribuțiilor la nivelul posturilor din unele compartimente de lucru, condiții în care se justifică desființarea postului de manager public principal deținut de reclamant prin prisma dispozițiilor art. 100 alin. (4), modificându-se atribuțiile acestui post în proporție de 50%.

3. Recursul declarat de M.V.R. Recurenta a criticat soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că soluționarea excepției de nelegalitate s-a făcut într-o manieră restrictivă și nu s-a fundamentat pe principiile statuate de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta a criticat respingerea susținerii formulate cu privire la faptul că ordinul atacat contravine scopului Legii nr. 188/1999, susținând că în mod abuziv prin ordinul atacat s-a dispus diminuarea numărului de posturi repartizate Instituției Prefectului Județului Dâmbovița, ca urmare a desființării, prin reorganizare, a mai multor posturi, printre care și a postului de consilier clasa I, grad profesional asistent, treapta I de salarizare, în cadrul compartimentului informare, relații publice și secretariat, în condițiile în care, în cadrul aceluiași compartiment existau alte două posturi identice cu cel desființat.

A fost criticată interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, arătând că textul de lege arătat vizează reducerea posturilor ca urmare a reorganizării activității, ori în cauza de față reorganizarea activității instituției s-a produs după data emiterii ordinului atacat, arătând că astfel a fost inversată succesiunea firească a unui proces de reorganizare. De asemenea, recurenta a precizat că singurul act normativ cu caracter financiar din preambulul de motivare al ordinului atacat este Legea nr. 11/2010, privind bugetul de stat, însă a arătat că această lege nu este de natură să justifice desființarea postului ocupat de reclamantă, întrucât nu a avut loc nicio rectificare bugetară, în sens negativ, pentru instituția pârâtă până la data emiterii ordinului atacat, apreciind că ordinul atacat nu este motivat.

Recurenta a arătat că prin ordinul atacat pe calea excepției de nelegalitate se pun în aplicare politici de personal, în sensul reducerii numărului, încă din 2010, contrar dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, care stabilesc că astfel de politici se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie 2011. Recurenta a precizat că desființarea postului deținut de recurenta-reclamantă trebuie să aibă o cauză reală, serioasă și dovedită de angajator, fapt ce nu rezultă din înscrisurile dosarului. S-a susținut că este nelegal Ordinul Ministerului Administrației și Internelor II/9020/2010 și pentru că în art. 2 este cuprinsă prevederea potrivit cu care se înființează două posturi de consilier I în cadrul corpului de control al prefectului, ceea ce contravine art. 111 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificări.

Recurenta a arătat că ordinul atacat este nelegal și pentru că nu a fost semnat de emitentul actului, respectiv ministrul V.B., ci de o altă persoană neidentificabilă, care a semnat pentru ministrul M.A.I. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge excepția de tardivitate ca neîntemeiată și va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Analizând înscrisurile aflate la dosar, respectiv dovada de comunicare a sentinței atacate din data de 20 februarie 2012 și data declarării recursului, consemnată pe cererea de recurs, respectiv 27 februarie 2012, Înalta Curte a constatat că recursul a fost declarat în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte a constatat că data de 26 februarie 2012 a fost ultima zi pentru declararea recursului formulat, însă a fost într-o zi de duminică, iar conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, rezultând că termenul de 5 zile pentru declararea recursului a fost respectat. Pentru aceste considerente, excepția de tardivitate invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte, analizând susținerile referitoare la modalitatea de aplicare și interpretare a legilor, a constatat că instanța de primă jurisdicție, învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, a examinat concordanța actului administrativ dedus judecății cu actul sau, după caz, actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiilor ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cum s-a reținut de altfel în mod constant și în jurisprudența Înaltei Curți, realizând o interpretare corectă a dispozițiilor legale. Astfel, Înalta Curte a reținut că actul atacat a fost supus analizei în raport de actele normative în temeiul și executarea cărora a fost emis, și anume O.U.G.

nr. 30/2007, Legea nr. 11/2010 privind bugetul pe anul 2010, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 340/2006 privind prefectul, H.G. nr. 416/2007 și H.G. nr. 460/2006. În ordinul a cărui legalitate se contestă se face referire și la Adresa Instituției Prefectului Județului Dâmbovița nr. 7588/2010 și la Avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr. 495589/2010. Criticile recurentului vizând aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât dispozițiile invocate nu restrâng dreptul ordonatorului de credite de a dispune, în anul 2010, măsurile pe care le consideră necesare pentru reorganizarea activității instituției și încadrarea în prevederile bugetare alocate.

Înalta Curte reține, de asemenea, că actele administrative privind desființarea/înființarea/transformarea posturilor ca urmare a reorganizării instituțiilor prefectului au fost semnate de persoana căreia i-au fost delegate atribuțiile de ordonator de credite pentru capitolul bugetar 51.01 - „Autorități publice și acțiuni externe”, conform Ordinului M.A.I. nr. S/263 din 8 august 2007 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile Ministerului Administrației și Internelor, în vigoare în perioada de referință. În concluzie, Înalta Curte reține că nu există aspecte de nelegalitate în cuprinsul dispozițiilor legale contestate, acestea fiind conforme prevederilor legale în baza și executarea cărora au fost emise.

Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va menține hotărârea instanței de fond și, în consecință, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge recursul formulat de M.V.R. împotriva Sentinței nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ