ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4422/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4422/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 7332 din 29

decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 3753/84/2009, s-a

admis acțiunea precizată a reclamanților R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E.

și a fost obligată pârâta SC R. SRL să lase în deplină proprietate și posesie

reclamanților suprafața de 41.600 mp teren extravilan înscris în C.F. Ș.S.

A fost obligată pârâta

la 23.884 RON beneficiu nerealizat pe anii 2007-2009 actualizată cu rata inflației

și cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acțiunii, 17 aprilie 2009

și până la plata efectivă a sumei.

A fost respinsă acțiunea

reclamanților privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă de la drumul

public pe poarta 1.

A fost obligată pârâta

la plata sumei de 8.277 RON cheltuieli de judecată parțiale către reclamanți.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că reclamanții sunt proprietari tabulari asupra terenului

extravilan, livezi, ferma nr. X, în suprafață de 41.600 mp, înscris în Cartea

Funciară Șimleu Silvaniei, dobândit în baza titlului de proprietate din 8

decembrie 2003.

Între Direcția Generală

de Muncă și Protecție Socială Sălaj-Zalău, în calitate de vânzătoare, și SC R.

SRL Cluj-Napoca, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul având ca obiect

vânzarea-cumpărarea liberă de orice sarcină a fermei nr. X Șimleu Silvaniei.

Ulterior, la 5 noiembrie

2002 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare activ fermele nr. X și X1 Șimleu

Silvaniei, între SC A. SA Zalău, reprezentată legal prin lichidatori judiciari,

în calitate de vânzătoare și SC R. SRL Cluj-Napoca, în calitate de cumpărătoare,

în baza procesului-verbal de adjudecare prin licitație din data de 20 iunie 2002,

privind pomi fructiferi descriși în acest act.

Aceste două contracte

de vânzare-cumpărare au făcut obiectul acțiunii de constatare a nulității absolute,

analizată în Dosarul nr. 2337/2005 al Tribunalului Sălaj, iar cele două contracte

au fost considerate valabil încheiate prin decizia nr. 409/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În atare condiții, în

speță, există situația în care proprietarii terenului sunt reclamanții, iar pârâta

este proprietara plantațiilor de pe același teren.

Atâta timp cât reclamanții

sunt proprietari tabulari asupra terenului pe care se află plantația, iar din declarațiile

martorilor audiați în cauză a rezultat că au fost împiedicați de pârâtă să culeagă

recolta de pe terenul lor, acțiunea în revendicare a reclamanților este întemeiată,

urmând ca în baza art. 480 C. civ. să fie admisă și să fie obligată pârâta să lase

în deplină proprietate și folosință suprafața de 41.600 mp teren extravilan înscris

în Cartea Funciară Șimleu Silvaniei.

În ceea ce privește acțiunea

în despăgubiri pe ultimii trei ani (2007-2009), constând în recolta ce nu a putut

fi culeasă datorită atitudinii pârâtei de a nu lăsa pe reclamanți să intre în fermă,

întemeiată în drept pe prevederile art. 485 și art. 998 C. civ., instanța a reținut

următoarele:

Pentru angajarea răspunderii

civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența

unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției/vinei celui care a cauzat

prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prejudiciu în cauză există,

reclamanții neputând recolta datorită oponenței pârâtei de a-i lăsa în fermă pentru

recolta produsă, oponență care echivalează cu o faptă ilicită în condițiile în care

reclamanții posedă titlu de proprietate pe teren.

După ce pârâtele au fost

puse în întârziere prin cererea de chemare în judecată, devin incidente dispozițiile

art. 998-999 C. civ., privind angajarea răspunderii civile delictuale, situație

în care pârâtul trebuie să fie obligat la repararea integrală a prejudiciului.

La calcularea prejudiciului

se aplică regula care impune acoperirea integrală a pagubei suferite, deoarece potrivit

art. 480 C. civ., proprietarul are dreptul de a se bucura deplin de proprietatea

sa.

Buna credință a pârâtei

a încetat în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, acțiunea reclamanților

punând în întârziere pârâta.

Reclamanții, prin reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află plantația, au dobândit

un drept de accesiune asupra acestuia din urmă, devenind astfel și proprietarii

plantației, drept care le conferă atributul de a dispune de el, respectiv de a se

bucura de fructele produse.

În acest context, raportul

de expertiză efectuat în cauză evidențiind un venit de câte 11.942 RON pe anii 2008

și 2009, suma acestora de 23.884 RON urmează a se acorda cu dobânda legală aferentă

de la data introducerii acțiunii 17 aprilie 2009 și până la plata efectivă a sumei.

Venitul aferent anului

2007 nu se va acorda în condițiile în care din raportul de expertiză și din datele

existente la dosar rezultă că datorită înghețurilor târzii de primăvară în procent

de 91% producția a fost compromisă.

În ceea ce pricește cererea

privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă pentru pietoni și utilaje

agricole de la drumul public pe poarta nr. 1 a fermei administrate de pârâtă și

până la terenul din litigiu, iar în caz contrar să plătească daune interese de 100

RON pentru fiecare zi de întârziere, instanța a reținut că din raportul de expertiză

efectuat în cauză, rezultă că reclamanții au acces la terenul lor în (varianta 1)

fără a fi nevoie să utilizeze drumul de exploatare din interiorul fermei aparținând

pârâtei, condiție în care acțiunea acestora de a-i permite accesul pe poarta

nr. 1, iar în caz contrar a obliga pârâta la daune interese, apare ca nefondată,

neexistând un raport de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamanților prin

lipsa de folosință a drumului de exploatare, prejudiciul rezultând doar din împiedicarea

reclamanților de a culege recolta în virtutea dreptului de accesiune așa cum s-a

arătat mai sus.

Nu se poate reține față

de reclamantul R.V.I. autoritate de lucru judecat, față de sentința civilă nr. 228/2005

pronunțată în Dosarul nr. 1377/2004 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei, întrucât prin

acea sentință s-a dispus cu privire la accesul pe poarta 2 a fermei și nu pe poarta

1 cum au solicitat reclamanții prin precizarea de acțiune și prin concluziile scrise.

În baza art. 274 C. proc.

civ. pârâta a fost obligată la 8.277 RON cheltuieli de judecată parțiale către reclamanți

constând din taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise 1.544 RON, 1.333

RON pentru revendicare, 25.000 RON onorar avocațial și 1.900 RON onorariu expertiză

(B.C., A.N. și I.P.).

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâta SC R. SRL și reclamanții.

Prin decizia civilă

nr. 86A din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului

Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. 3753/84/2009, pe care a schimbat-o, în parte, în

sensul că:

A respins în întregime

acțiunea formulată și precizată de reclamanții R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L.

și S.E. împotriva pârâtei SC R. SRL, având ca obiect lăsarea în deplină proprietate

și posesie și beneficiul nerealizat.

A obligat reclamanții

R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E., în solidar, să plătească pârâtei SC

R. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată la fondul cauzei.

S-au menținut dispozițiile

sentinței atacate în ce privește respingerea acțiunii pentru petitul de obligare

a pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta 1.

A respins apelul declarat

de reclamanții R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E. în ce privește pretenția

reclamanților de obligare a pârâtei la plata sumei de 138.566 RON și de obligare

a pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta 2.

A anulat, în parte, apelul

reclamanților R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E. pentru apelul formulat

în ce privește pretențiile în sumă de 361.434 RON.

A obligat apelanții reclamanți

R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E., în solidar, să plătească apelantei pârâte

SC R. SRL suma de 4.457,1 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel.

La pronunțarea acestei

hotărâri, Curtea a reținut următoarele:

La termenul de judecată

din 11 mai 2012 Curtea a recalificat calea de atac formulată de reclamanți, personal,

ca fiind apel și a pus în discuție necesitatea timbrării acestuia la valoarea despăgubirilor

solicitate în cuantum de 500.000 RON. Raportat la această valoare, taxa judiciară

de timbru este în cuantum de 3.901 RON, reclamanții achitând suma de 2.195,61 RON,

astfel încât li s-a pus în vedere să achite diferența de 1.706 RON taxă judiciară

de timbru și 15 RON timbru judiciar, sub sancțiunea anulării apelului ca insuficient

timbrat.

La termenul de judecată

din data de 8 iunie 2012, mandatarul reclamanților, reclamantul M.V.I. a arătat

că înțelege să-și susțină apelul în limita sumei de 162.450 RON, pretinsă prin apelul

declarat de reclamanți prin avocat.

Având în vedere că renunțarea

la pretențiile formulate nu poate fi făcută decât după legala timbrare, la același

termen de judecată în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, art. 35 alin. (5) din Ordinul nr. 760/C/1999

al Ministerului Justiției, instanța a invocat din oficiu excepția insuficientei

timbrări a apelului declarat de către reclamanți la data de 29 februarie 2012, pentru

diferența dintre suma de 500.000 RON și suma de 162.450 RON, solicitată prin apelul

promovat prin avocat și care este legal timbrat.

Raportat la aceste împrejurări,

în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, art. 35 alin. (5) din Ordinul

nr. 760/C/1999 al Ministerului Justiției, s-a anulat în parte apelul reclamanților

R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E. împotriva sentinței civile nr. 7332 din

29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, pentru apelul formulat în ce privește pretențiile

în sumă de 361.434 RON (diferența dintre 500.000 RON și 162.450 RON).

În continuare s-au analizat

pe fond apelul reclamanților, în ceea ce privește obligarea pârâtei să le lase calea

de acces liberă de la drumul public S.S.-N. DN1H pe poarta nr. 1, până la terenul

revendicat, conform solicitării formulate prin apelul declarat prin avocat și pe

poarta nr. 2, conform solicitării formulate de reclamanți prin apelul declarat în

nume propriu, precum și în ceea ce privește obligarea pârâtei să le plătească despăgubiri

în sumă de 162.450 RON, actualizate cu rata inflației, cu dobânzile legale de la

data promovării acțiunii până la plata efectivă, conform solicitării formulate prin

apelul declarat prin avocat, legal timbrat și apelul pârâtei.

de revendicare a suprafeței de 41.600 mp teren extravilan, soluționat de prima instanță

în sensul admiterii, curtea a constatat că această soluție este netemeinică și nelegală,

raportat la probațiunea administrată în fața primei instanțe și în apel, sub acest

aspect apelul pârâtei fiind întemeiat.

Pârâta a dobândit dreptul

de proprietate asupra întregului activ al fermei nr. X Șimleu Silvaniei, în baza

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 septembrie 2000 (Dosar

nr. 597/309/2009 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei) și asupra întregului activ al

fermei nr. X Șimleu Silvaniei, compusă din pomi fructiferi și al fermei nr. X1 Șimleu

Silvaniei compusă din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 5 noiembrie 2002 (Dosar nr. 597/309/2009 al Judecătoriei Șimleu

Silvaniei).

Valabilitatea acestor

contracte de vânzare-cumpărare a fost validată prin hotărâri judecătorești irevocabile,

sentința civilă nr. 1247 din 23 septembrie 2005 a Tribunalului Sălaj, decizia civilă

nr. 32 din 12 februarie 2007 a Curții de Apel Cluj și decizia nr. 409 din 7

februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu vânzătorii activelor din cele două contracte,

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

a activelor și plantațiilor fostelor ferme X și X1 Șimleu Silvaniei pentru suprafața

de 4,16 ha teren (dosare acvirate prezentului).

Ulterior cumpărării de

către pârâtă a întregului activ al celor două ferme, reclamanților li s-a reconstituit

dreptul de proprietate în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003 asupra

suprafeței de 4,16 ha livezi, amplasate în incinta fermei nr. X. Pe terenul cu privire

la care reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate, sunt plantați

pomi fructiferi pe care pârâta i-a dobândit prin cumpărare în anul 2002.

Reiese că pârâta, în calitate

de proprietară a plantațiilor pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea

reclamanților, este titulara unui drept de superficie ce implică folosința terenului

pe care se află plantația proprietatea sa.

Totodată, din probațiunea

administrată în fața primei instanțe (Dosar nr. 3753/84/2009 al Tribunalului Sălaj)

și în apel a reieșit că pârâta nu mai folosește terenul reclamanților, respectiv

nu mai exploatează pomii fructiferi plantați pe suprafața de teren ce a fost restituită

reclamanților de aproximativ 10 ani.

Tot din probațiunea testimonială,

precum și din expertiza topografică efectuată în fața primei instanțe, reiese că

există cale de acces spre terenul reclamanților, constând într-un drum de exploatare

din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei.

Raportat la cele două

aspecte arătate, că pârâta aproximativ din anul 2003 nu mai folosește porțiunea

de teren asupra căreia reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate

și că reclamanții au acces la terenul lor pe o altă cale decât drumurile din incinta

fermei, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare este nefondată.

Justificarea unei atare

acțiuni ar exista în ipoteza în care probațiunea ar fi relevat că pârâta exercită

în mod nelegal acte de posesie și folosință asupra bunului proprietatea reclamanților,

ceea ce în speță nu se verifică.

În ce privește acțiunea

de împiedicare exercitată de pârâtă, în sensul că în anii 2007-2008 nu le-a îngăduit

reclamanților să se deplaseze la terenul proprietatea lor, pe drumurile din incinta

fermei care este proprietatea pârâtei, aceasta nu poate fi asimilată cu o activitate

ce i-a împiedicat pe reclamanți să își exercite prerogativele dreptului de proprietate

asupra terenului.

Pe de o parte, reclamanții

aveau la dispoziție o altă cale de acces, iar pe de altă parte, refuzul pârâtei

poate fi catalogat ca legitim. Pârâta deține în incinta fermei plantații de pomi

fructiferi, opoziția sa ca în incinta fermei să pătrundă persoane străine, fiind

cea a unui bun proprietar, care exercită acte de pază diligente asupra bunului său.

privind acordarea despăgubirilor, acesta este analizat, atât din perspectiva motivelor

de apel formulate de reclamanți, prin care aceștia solicită acordarea unui cuantum

mai mare decât cel stabilit prin sentință, cât și din perspectiva motivelor de apel

formulate de pârâtă, prin care aceasta solicită respingerea acestui petit.

Curtea a constatat că

din probațiunea administrată nu rezultă că sunt întrunite elementele angajării răspunderii

civile delictuale a pârâtei, în baza căreia aceasta să fie obligată la plata unor

despăgubiri, sens în care apelul reclamanților urmează a fi respins, iar cel al

pârâtei admis, cu consecința înlăturării obligației stabilite în sarcina sa, la

plata beneficiului nerealizat în sumă de 23.884 RON, actualizată, în favoarea reclamanților.

Din cele arătate cu ocazia

analizării netemeiniciei revendicării, reiese că în sarcina pârâtei nu poate fi

reținută o faptă ilicită, constând în speță în împiedicarea nelegală a exploatării

terenului proprietatea reclamanților de către aceștia.

Așa cum a rezultat din

probațiunea administrată la fond și în apel, reclamanții nu au exploatat livada

din anul 2003 (cauza invocată de către aceștia, că au fost împiedicați de pârâtă,

nesubzistând, conform celor anterior arătate).

Potrivit celei de-a doua

expertize agricole care a și fost luată în considerare de prima instanță, evaluarea

este incidentă în cazul unei livezi lucrate, însă, în conținutul aceleiași expertize

s-a precizat că livada de măr pe rod de pe terenul proprietatea reclamanților nu

a fost exploatată încă din anul 2003, motiv pentru care livada este în perioadă

de declin. Tăierile de fructificare nu s-au mai făcut de 7-8 ani, nu au fost făcute

lucrări de întreținere la sol și la pomi de tot atât timp, livada este atacată masiv

de dăunători, din cauza neaplicării tratamentelor fitosanitare, din cauza nelucrării

solului între pomi a invadat vegetația pe sub arbuști, pomii au un aspect de îmbătrânire

cu grade de uscare foarte înaintate.

În aceste condiții, în

care reclamanții deși aveau acces la terenul pe care îl dețin în proprietate nu

au exploatat livada de măr pe rod, prejudiciul suferit nu este cauzat de pârâtă

ci de însăși atitudinea reclamanților.

de acces la terenul din litigiu.

Solicitarea formulată

de reclamanți prin avocat constă în obligarea pârâtei să permită reclamanților accesul

la terenul lor pe poarta nr. 1 a fermei.

Solicitarea formulată

de reclamanți prin apelul formulat în nume propriu constă în obligarea pârâtei să

permită reclamanților accesul la terenul lor pe poarta nr. 2 a fermei.

Prima instanță analizând

această cerere formulată prin acțiune a respins-o.

Curtea a constatat că

soluționarea acestei cereri prin hotărârea primei instanțe este corectă, sub acest

aspect sentința tribunalului fiind menținută, iar apelurile reclamanților respinse.

Așa cum corect a reținut

prima instanță, din probațiunea administrată în cursul judecății, și așa cum reiese

și din probele testimoniale administrate în apel, reclamanții au o cale de acces

spre terenul proprietatea lor, care nu trece prin incinta fermei proprietatea pârâtei.

Astfel, depozițiile martorilor

audiați la fond, au relevat că la terenul reclamanților se poate ajunge prin pășunea

orașului, în această zonă neexistând gard.

Și din expertiza topografică

administrată în fața primei instanțe, reiese că există un drum de exploatare din

pământ ce face legătura între DJ 108 F, trecând prin pășunea orașului Șimleu Silvaniei

și terenul în litigiu. Chiar dacă expertul a arătat că acest drum este practicabil

numai în condiții climatice favorabile, aceasta nu constituie o justificare ca pârâta

să fie obligată să permită reclamanților accesul prin incinta fermei pe care o deține

în proprietate. În ipoteza în care reclamanții susțin că imobilul proprietatea lor

constituie loc înfundat la care se poate ajunge doar pe un traseu care traversează

incinta proprietății pârâtei, au la dispoziție alte mijloace procedurale.

În contextul în care se

solicită obligarea pârâtei să le permită accesul la terenul proprietatea lor, pe

porțile 1 sau 2 ale fermei, dovedită fiind împrejurarea că există o altă cale de

acces care nu traversează incinta fermei, acțiunea este nefondată.

Instanța de apel a dat

curs cererii formulate de reclamanți în probațiune, solicitând Dosarul penal

nr. 190/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sălaj, însă rezoluția dată

în acest dosar, de neîncepere a urmăririi penale față de S.O. și R.M., în cadrul

plângerii penale formulată de partea vătămată R.V.I. nu schimbă cu nimic starea

de fapt astfel cum a fost reținută și nu este de natură să schimbe soluția ce urmează

a fi pronunțată.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., reclamanții au fost obligați, în solidar, să plătească pârâtei SC

R. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariu

avocat la fond și, în solidar, să plătească apelantei pârâte SC R. SRL suma de 4.457,1

RON cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu avocat și taxă

judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L., S.E. decedată

a cărei calitate procesuală a fost preluată de O.S.

Motivele de recurs au

fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

După expunerea istoricului

cauzei și a probelor administrate în justificarea susținerilor formulate, recurenții

reclamanți invocă faptul că, în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii în

revendicare imobiliară au arătat încă de la instanța de fond că în cadrul acțiunii

în revendicare ambele părți pretinzându-se proprietare ale obiectului revendicat,

instanța trebuia să stabilească care dintre titlurile de proprietate este mai puternic,

cel al reclamanților sau cel al pârâtei.

În această privință, au

invocat și dovedit că titlul lor de proprietate dobândit în baza legilor fondului

funciar este mai puternic decât titlul pârâtei, deoarece dobândirea proprietății

pe calea legilor fondului funciar are un caracter originar și astfel este superioară

oricărei alte dobândiri.

Prin faptul că reconstituirea

dreptului de proprietate al reclamanților s-a făcut asupra unui teren cu categoria

de folosință livadă, fără nicio îndoială au dobândit proprietatea atât asupra terenului,

cât și asupra pomilor fructiferi.

Deși au invocat acest

aspect, instanța de apel nu l-a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel.

Intimata pârâtă SC R.

SRL s-a apărat în cauză, pretinzând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de

art. 480 C. civ., ca acțiunea să fie introdusă de proprietarul neposesor împotriva

posesorului neproprietar.

Reclamanții au dovedit

că sunt proprietarii imobilului în litigiu-teren și pomi fructiferi, dar că nu au

posesia acestuia, iar pârâta nu mai este proprietara pomilor fructiferi, dar este

posesoarea acestora, posesia sa întrunind cele două elemente esențiale și anume,

elementul animus, constând în convingerea că pârâta este și în prezent proprietara

pomilor fructiferi și elementul corpus, constând în aceea că stăpânește plantația,

chiar dacă de câțiva ani afirmă că nu mai exploatează această livadă.

Nici asupra acestor aspecte

instanța de apel nu s-a pronunțat.

Recurenții reclamanți

susțin, de asemenea, că au invocat atât la instanța de fond, cât și la instanța

de apel, că în cauza de față este vorba de o adevărată evicțiune reglementată de

art. 1377 C. civ. vechi, împotriva căreia pârâta a avut posibilitatea să se apere

prin introducerea unei cereri de chemare în garanție a vânzătorului sau a succesorului

vânzătorului sau să introducă o astfel de acțiune în viitor.

Deși era determinantă

în soluționarea cauzei analiza acestei apărări, instanța de apel nu s-a preocupat

în niciun fel de ea.

În mod cu totul nejustificat,

dar profund părtinitor, instanța de apel a reținut că în cauză ar fi vorba de existența

unui drept de superficie în care proprietari asupra terenului ar fi reclamanții,

iar proprietara asupra pomilor fructiferi ar fi pârâta.

Dreptul de superficie

nu se poate dobândi implicit, ci trebuie creat în mod expres și printr-un înscris

autentic.

Cu privire la despăgubirile

solicitate se arată că, deoarece pârâta i-a împiedicat să cultive terenul din litigiu,

i-a privat pe reclamanți de un venit în sumă de 162.450 RON, așa cum rezultă din

raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul B.C., în cauză fiind îndeplinite

toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. vechi

și drept urmare, se solicită obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri.

Cu privire la calea de

acces la terenul în litigiu se susține că pentru exploatarea terenului reclamanții

nu aveau o altă cale de acces de la drumul public decât drumul de exploatare de

la poarta nr. 1, conform variantei a doua din raportul de expertiză întocmit de

inginerul A.N. Așa-zisul drum de exploatare care traversează pășunea orașului Șimleu

Silvaniei nu poate fi folosit decât în condiții favorabile, trece peste alte proprietăți

și este de 3 ori mai lung decât drumul solicitat de reclamanți. De fapt, în realitate,

peste pășunea respectivă nu există niciun drum.

Consideră că în cauză

pârâta nefiind proprietara terenurilor situate între drumul public și terenul reclamanților,

deci nici asupra drumului de exploatare, nu are calitatea procesuală pasivă pentru

acțiunea privind o servitute de trecere, ci are calitatea procesuală pasivă pentru

obligația de a face prevăzută de art. 1073-1079 C. civ. în cadrul căreia sunt aplicabile,

prin asemănare, regulile prevăzute de art. 616-619 C. civ. vechi sau de art. 617-620

C. civ. nou, din economia cărora rezultă că la stabilirea servituții de trecere

nu se iau în considerare drumurile de exploatare, iar proprietarul fondului aservit

nu se poate apăra cu împrejurarea că proprietarul fondului dominant ar avea posibilitatea

să treacă peste terenurile altor proprietari în cazul unui traseu cu mult mai lung

decât cel de pe terenul său.

Având în vedere toate

aceste considerente, se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile

nr. 86/A/2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în sensul respingerii apelului

pârâtei SC R. SRL și admiterii apelului reclamanților, cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată din prima instanță, din apel și din recurs.

În recurs, intimata SC

R. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului,

susținând că nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres reglementate de

art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.

Luând în examinare, cu

prioritate, excepția nulității recursului invocată de intimată, Înalta Curte constată

că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal, recurenții reclamanți au

arătat, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel, încadrând

motivele scrise în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., pe care și-au întemeiat recursul.

Din motivele de recurs,

Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se

într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde

rezultă că permit încadrarea lor în motivele de nelegalitate expres reglementate

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Drept consecință, Înalta

Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă SC

R. SRL.

Examinând recursul reclamanților

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, urmând să

îl admită pentru considerentele ce succed:

În încercarea de a clarifica

petitul de revendicare a suprafeței de 41.600 mp teren extravilan, formulat de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că intimata pârâtă

SC R. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ al fermei

nr. X Șimleu Silvaniei, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data

de 13 septembrie 2000 și asupra întregului activ al fermei nr. X Șimleu Silvaniei,

compusă din pomi fructiferi, precum și al fermei nr. X1 Șimleu Silvaniei, compusă

din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data

de 5 noiembrie 2002, contracte a căror valabilitate a fost confirmată pe cale judecătorească

prin respingerea, în mod irevocabil, a acțiunii având ca obiect constatarea nulității

absolute a acestor contracte.

S-a mai reținut, că ulterior

cumpărării de către intimata pârâtă a întregului activ al celor două ferme, reclamanților

li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în baza titlului de proprietate din

8 decembrie 2003, asupra suprafeței de 4,16 ha livezi, amplasate în incinta fermei

nr. X. Pe terenul cu privire la care reclamanților li s-a reconstituit dreptul de

proprietate, sunt plantați pomi fructiferi pe care intimata pârâtă i-a dobândit

prin cumpărare în anul 2002.

Învestită fiind cu soluționarea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de

apel avea să compare titlurile de proprietate ale părților în conflict și să stabilească

cu certitudine care titlu este mai puternic, mai bine caracterizat după regulile

specifice acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Instanța de apel nu a

procedat însă, la compararea titlurilor de proprietate, care este de esența revendicării,

mărginindu-se la a relata situația de fapt astfel cum rezultă din probele dosarului.

Pe de altă parte, Înalta

Curte constată că deși a stabilit astfel obiectul și limitele investirii, Curtea

de apel a reținut, în mod contradictoriu în considerente, că pârâta, în calitate

de proprietară a plantațiilor de pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea

reclamanților, este titulara unui drept de superficie ce implică folosința terenului

pe care se află plantația proprietatea sa, că pârâta nu mai folosește terenul reclamanților,

respectiv nu mai exploatează pomii fructiferi plantați pe suprafața de teren ce

a fost restituită reclamanților de aproximativ 10 ani și că, există cale de acces

spre terenul reclamanților, constând într-un drum de exploatare din pământ, care

nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei.

În acest context, există

contradicție în considerente, în sensul că din unele rezultă că asupra terenului

(pentru că asupra terenului poartă revendicarea și nu asupra pomilor fructiferi)

recurenții reclamanți au un drept de proprietate reconstituit în baza Legii nr.

18/1991, iar intimata pârâtă are un drept de superficie rezultat din dreptul de

proprietate asupra plantației de pomi fructiferi existente pe teren.

În același timp, rezultă

că intimata pârâtă nu mai folosește terenul reclamanților, respectiv nu mai exploatează

pomii fructiferi de aproximativ 10 ani, deci nu mai are calitatea de „posesor neproprietar”,

precum și că, există cale de acces spre terenul reclamanților, constând într-un

drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei,

deși nu există și un petit privind stabilirea unei servituți de trecere.

Raportat la aceste ultime

considerente și anume, că intimata pârâtă nu mai folosește porțiunea de teren asupra

căreia recurenților reclamanți li s-a reconstituit dreptul de proprietate și că

aceștia au acces la terenul lor pe o altă cale decât drumurile din incinta fermei,

Curtea de apel a constatat că acțiunea în revendicare nu este fondată.

Nu se poate respinge,

însă, o acțiune în revendicare doar pentru că, temporar, posesorul/proprietarul

nu mai folosește terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest

teren.

Pronunțând o asemenea

soluție, instanța de apel a dat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii,

ce au generat nelămurirea aspectelor legate de revendicarea terenului în litigiu.

Prin urmare, nefiind lămurită situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, Înalta

Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Neputând exercita un control

de legalitate asupra acestor chestiuni care nu au fost lămurite pe fond și, de asemenea,

neputând priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs,

Înalta Curte în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul

declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului,

să stabilească pe deplin care este situația de fapt și regimul juridic aplicabil

terenului în litigiu, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate

a fi relevante în cauză.

În rejudecare, instanța

de trimitere va avea în vedere și examinarea și celorlalte aspecte invocate prin

motivele de recurs și care sunt într-o strânsă legătură cu petitul de revendicare.

Înalta Curte va face aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să oblige intimata pârâtă

SC R. SRL la plata sumei de 3.339 RON cheltuieli de judecată în recurs dovedite,

către recurentul reclamant R.V.I., reprezentând taxa judiciară de timbru 2.257 RON,

onorariu de avocat 500 RON și cheltuieli de transport 582 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de pârâta SC R. SRL.

Admite recursul declarat

de reclamanții R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L., S.E. decedată a cărei calitate

procesuală a fost preluată de O.S. împotriva deciziei civile nr. 86A din 21 septembrie

2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Obligă intimata pârâtă

la plata sumei de 3.339 RON către recurentul reclamant R.V.I. cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.