ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2165/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2165/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei

Șimleul Silvaniei sub nr. 597/30/2009 la 17 aprilie 2009, reclamanții R.V.I., O.E.,

C.H.V.V., M.T., D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială

R. SRL Cluj-Napoca, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtei să le lase reclamanților în deplină proprietate, terenul cu pomi

fructiferi în suprafață de 41.600 m.p. situat în extravilanul orașului Șimleu Silvaniei,

înscris în CF nr. xx, număr cadastral nr. C1; obligarea pârâtei la contravaloarea

beneficiului nerealizat din cultivarea acestui teren în ultimii 3 ani, în sumă de

500.000 RON, cu dobânzile legale de la data introducerii acțiunii până la achitare

și cu actualizarea acestei sume, în raport de rata inflației la data achitării;

obligarea pârâtei să le lase calea de acces liberă pentru utilaje agricole de la

drumul public pe poarta nr. 2 a fermei administrate de pârâtă și până la terenul

în litigiu, iar, în caz contrar, să le plătească daune-interese, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1047 din 4 noiembrie 2009 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, s-a admis excepția

necompetenței materiale a instanței și, în consecință, s-a dispus declinarea competenței

de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Sălaj, reținându-se, în esență,

că valoarea obiectului litigiului depășește 500.000 RON și, ca atare, competența

materială revine tribunalului în primă instanță, conform art. 2 pct. b C. proc.

civ. (valoarea totală fiind de 520.800 RON).

După înregistrarea dosarului,

pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. 3753/84/2009, prin sentința civilă nr. 7332

din 29 decembrie 2011, s-a admis acțiunea civilă precizată, și în consecință, a

fost obligată pârâta SC R. SRL să lase reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 41.600 m.p. teren extravilan înscris în CF nr.xx

Șimleu Silvaniei, număr cadastral C1.

A fost obligată pârâta

la plata sumei de 23.884 RON, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 2007-2009,

actualizată cu rata inflației și cu dobândă legală aferentă de la data introducerii

acțiunii 17 aprilie 2009 și până la plata efectivă a sumei.

S-a respins acțiunea reclamanților

privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă, la drumul public pe poarta

nr. 1.

A fost obligată pârâta

să le plătească reclamanților, cheltuieli de judecată, în cuantum de 8.277 RON.

Dosarul fiind pe rolul

Tribunalului Sălaj, prin precizarea acțiunii, reclamanții au arătat că referitor

la obligarea pârâtei de a le lăsa acestora, calea de acces liberă pentru pietoni

și utilaje agricole, aceasta vizează accesul de la drumul public dintre Șimleul

Silvaniei și Nusfălau pe poarta nr. 1 a fermei administrată de pârâtă și până la

terenul în litigiul.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că reclamanții sunt proprietari tabulari asupra

terenului înscris în CF nr. xx Șimleu Silvaniei, nr. cadastral C1, în suprafață

de 41.600 m.p., dobândit în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003.

Între Direcția Generală

de Muncă și Protecție Sălaj (în calitate de vânzătoare) și SC R. Telecomunicații

SRL (în calitate de cumpărătoare) a avut loc o convenție, prin care s-a stipulat

că terenul din incinta aferent Fermei nr. 9 „Piersicărie”, urmează a fi vândut,

după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin vânzare

directă cumpărătorului de active, la prețul de vânzare a aceleiași categorii de

teren practicat în zonă.

La data de 5 noiembrie

2002, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare active Fermele nr. 9 și nr. 16

Șimleu Silvaniei, între SC A. SA Zalău (reprezentată legal prin lichidatori judiciari)

în calitate de vânzătoare și SC R. SRL Cluj-Napoca în calitate de cumpărătoare,

în baza procesului-verbal de adjudecare prin licitație din data de 20 iunie 2002,

privind pomii fructiferi descriși în acest act.

Acțiunea în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a fost respinsă irevocabil

prin decizia civilă nr. 409 din 7 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, în Dosarul nr. 5041/33/2006.

Față de această situație,

instanța, în temeiul art. 480 C. civ. a admis capătul de cerere având ca obiect

revendicarea terenului în suprafață de 41.600 m.p.

În privința petitului

având ca obiect despăgubirile solicitate pentru perioada 2007-2009, prima instanță

a reținut că, în cauză, există un prejudiciu, reclamanții neputând recolta produsele

din cauza opunerii pârâtei de a-i lăsa în fermă, opunere ce echivalează cu o faptă

ilicită, în condițiile în care reclamanții au titlu de proprietate asupra terenului.

Pe baza raportului de

expertiză efectuat în cauză și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pârâta a fost

obligată să le plătească reclamanților despăgubiri pentru anii 2008 și 2009, în

sumă de 23.884 RON, cu dobânda legală, iar pentru anul 2007 acestea nu au fost acordate,

deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că din cauza înghețurilor

târzii, recolta a fost compromisă în proporție de 91%.

Petitul referitor la obligarea

pârâtei de a lăsa reclamanților cale de acces pentru pietoni și utilaje agricole

de la drumul public pe poarta nr. 1 a fermei administrată de pârâtă și până la terenul

în litigiu, a fost respins, cu motivarea că, din concluziile raportul de expertiză

efectuat în cauză, instanța a reținut că reclamanții au acces la terenul lor, fără

a fi necesar să utilizeze drumul de exploatare din interiorul fermei aparținând

pârâtei.

Prin decizia civilă

nr. 86 din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârâta

SC R. SRL Cluj - Napoca împotriva sentinței civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011

a Tribunalului Sălaj.

A dispus schimbarea sentinței,

în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL,

vizând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, precum

și a pretențiilor referitoare la despăgubirile reprezentând beneficiu nerealizat.

Au fost obligați reclamanții,

în solidar, să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în sumă de 5.000 RON.

Au fost menținute dispozițiile

sentinței privind respingerea acțiunii pentru capătul de cerere având ca obiect

obligarea pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta

nr. 1.

S-a respins apelul declarat

de reclamanți împotriva aceleiași sentințe, în ceea ce privește pretenția acestora

de obligare a pârâtei, la plata sumei de 138.566 RON, precum și la obligarea pârâtei

de a lăsa liberă calea de acces de la drumul public, pe poarta nr. 2.

S-a anulat, în parte,

apelul reclamanților împotriva sentinței, în ceea ce privește pretențiile în sumă

de 361.434 RON.

Au fost obligați reclamanții

în solidar să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată parțiale în apel, în sumă

de 4.457,1 RON.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că în privința sumei de 361.434 RON cu titlu de pretenții,

se impune anularea apelului reclamanților, care au arătat că, își susțin calea de

atac numai pentru suma de 162.450 RON, nu și pentru diferența de 361.434 RON, până

la totalul sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Capătul de cerere având

ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 41.600 m.p. s-a respins, cu motivarea

că pârâta este titulara unui drept de superficie, ce implică folosința terenului

pe care se află plantația.

În ceea ce privește despăgubirile

pretinse de reclamanți, instanța de apel a reținut că, din probele administrate

în cauză, a rezultat că pârâta nu mai folosește terenul reclamanților, de aproximativ

10 ani.

Tot din probele administrate

în cauză a rezultat și că reclamanții au acces spre terenul lor, printr-un drum

de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei, proprietatea pârâtei.

Faptul că pârâta le-a

oprit reclamanților accesul de a se deplasa la terenul proprietatea lor, pe drumurile

din incinta fermei proprietatea pârâtei, nu poate fi asimilat cu o activitate ce

i-ar fi împiedicat pe reclamanți să își exercite prerogativele dreptului de proprietate

asupra terenului.

Instanța de control judiciar

a reținut că nu sunt întrunite elementele angajării răspunderii civile delictuale,

pentru a putea dispune obligarea pârâtei la despăgubiri în sumă de 23.884 RON.

Cea de-a doua expertiză

agricolă, a relevat că livada de măr pe rod de pe terenul reclamanților nu a fost

exploatată din anul 2003, iar tăierile de fructificare nu s-au mai efectuat de 7-8

ani, deși reclamanții aveau acces la terenul lor.

Probele administrate în

cauză au condus la concluzia că reclamanții au acces la terenul proprietatea lor

din DJ 108 F, pe un drum de exploatare din pământ, prin pășunea orașului Șimleu

Silvaniei.

La finele primului ciclu

procesual, prin decizia nr. 4422 din 10 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a respins excepția nulității recursului reclamanților, excepție ce

a fost invocată de pârâta SC R. SRL.

S-a admis recursul declarat

de reclamanții R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.E. (aceasta din urmă decedată,

calitatea procesuală fiind preluată de S.O.) împotriva deciziei nr. 86/A din 21

septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj.

Decizia sus menționată

a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului, aceleiași curți

de apel, în esență, pentru ca, în baza efectului devolutiv al apelului, să se stabilească

pe deplin care este situația de fapt și regimul juridic aplicabil terenului în litigiu,

cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante

în cauză.

De asemenea, s-a mai stabilit

ca instanța de trimitere să aibă în vedere examinarea și a celorlalte aspecte invocate

prin motivele de recurs și, care au fost apreciate ca fiind într-o strânsă legătură

cu petitul privind revendicarea imobilului.

După casarea cu trimitere,

cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, sub nr. 3753/84/2009*.

Obiectul acestui dosar

(3753/84/2009*) îl constituie apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva

sentinței civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj.

Pentru a pronunța decizia

sus menționată, instanța de recurs a reținut că, în încercarea de a clarifica petitul

privind revendicarea suprafeței de 41.600 m.p. teren extravilan, instanța de apel

a reținut că pârâta SC R. SRL, a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului

activ al Fermei nr. 9 Piersicărie Șimleu Silvaniei în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 13 septembrie 2000, precum și a Fermei nr. 16 Șimleu Silvaniei,

compusă din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat

la data de 5 noiembrie 2002, contracte a căror valabilitate a fost confirmată pe

cale judecătorească, prin respingerea irevocabilă a acțiunii având ca obiect constatarea

nulității lor absolute.

Ulterior cumpărării de

către pârâtă a întregului activ al celor două ferme, prin titlul de proprietate

din 8 decembrie 2003, reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 4,16 ha livezi, pe care sunt plantați pomi fructiferi

cumpărați de pârâtă în anul 2002.

Instanța de apel nu a

procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților, aspect ce este de

esența acțiunii în revendicare, mărginindu-se la reluarea situației de fapt, astfel

cum rezultă din probele dosarului.

Înalta Curte a constatat

că, deși Curtea de apel a stabilit obiectul și limitele învestirii sale, a reținut

în mod contradictoriu în considerente, că pârâta, în calitate de proprietară a plantațiilor

de pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea reclamanților este titulara

unui drept de superficie, ce implică folosința terenului pe care se află plantația

proprietatea sa, că pârâta nu mai folosește terenul reclamanților, nu mai exploatează

pomii fructiferi plantați pe suprafața de teren ce a fost restituită reclamanților

de aproximativ 10 ani și că există cale de acces spre terenul reclamanților, constând

într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea

pârâtei.

În acest context, s-a

reținut că există contradicție în considerente, în sensul că, rezultă că asupra

terenului, recurenții-reclamanți au un drept de proprietate reconstituit în baza

Legii nr. 18/1991, iar intimata-pârâtă are un drept de superficie derivat din dreptul

de proprietate asupra plantației de pomi fructiferi, existente pe teren.

În același timp, a rezultat

că intimata-pârâtă nu mai folosește terenul reclamanților, în sensul că nu mai exploatează

pomii fructiferi de aproximativ 10 ani, deci nu mai are calitatea de posesor neproprietar

și că există cale de acces spre terenul reclamanților, constând într-un drum de

exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei,

deși nu există și un petit privind stabilirea unei servituți de trecere.

Raportat la aceste ultime

considerentele, s-a reținut că pârâta nu mai folosește porțiunea de teren asupra

căreia reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate și că aceștia au

acces la terenul lor, pe o altă cale decât drumurile din incinta fermei, iar instanța

de apel a constatat că acțiunea în revendicare nu este fondată.

Or, nu se poate respinge

o acțiune în revendicare doar pentru că temporar, posesorul/proprietarul nu mai

folosește terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest teren.

Pronunțând această soluție,

instanța de apel a dat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, ce au generat

nelămurirea aspectelor legate de revendicarea terenului în litigiu.

Ca atare, nefiind lămurită

situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, instanța de recurs a apreciat că

nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Neputând exercita un control

de legalitate asupra acestor chestiuni, care nu au fost lămurite pe fond și neputând

priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs, s-a

admis recursul reclamanților împotriva deciziei, care a fost casată cu trimitere

la aceeași curte de apel.

În rejudecare după casare,

reclamanții au solicitat efectuarea unei expertize topografice prin care să se stabilească

suprafața și configurația terenului în litigiu înscris în CF nr. xx Șimleu Silvaniei,

număr cadastral C1 în suprafață de 41.600 m.p., suprafața de teren cu pomi fructiferi

(meri) neîngrijiți; suprafața de teren defrișată, suprafața de teren cu pomi fructiferi

îngrijiți, dacă de la limita dinspre pășunea orașului Șimleu Silvaniei a Fermei

nr. 9 a fostului IAS Sălaj până la terenul în litigiu este necesar să se parcurgă

un drum din incinta acestei ferme și care este lungimea acestui drum; dacă pentru

a accede de la calea publică la terenul în litigiu există mai multe drumuri de exploatare

practicabile în tot cursul anului, indiferent de condițiile atmosferice; ce drumuri

de acces a avut în vedere comisia de fond funciar care a dispus retrocedarea terenurilor,

precum și o expertiză agricolă prin care să se stabilească beneficiul nerealizat

de reclamanți în anii 1997, 1998 și 1999 pentru lipsa de exploatare a terenului

în litigiu.

La termenul din 15 ianuarie

2014, reprezentantul reclamanților a susținut efectuarea expertizei topografice

pentru stabilirea traseului căii de acces spre terenul reclamanților, a expertizei

agricole pentru stabilirea beneficiului nerealizat de ei în anii 1997-1999, ani

pentru care nu s-au formulat pretenții prin acțiunea introductivă de instanță, respectiv

pentru anii 2007-2009, precum și audierea martorului A.N., care ar avea cunoștință

despre situația, potrivit căreia, în prezent, o parte din terenul reclamanților

ar fi lucrat de pârâtă, a martorei E.L., pentru a dovedi că reclamanții ar fi împiedicați

să îngrijească și să producă recolta din pomii fructiferi.

Instanța de apel după

deliberare, a respins cererile de încuviințare a probelor, ca nefiind utile și concludente

soluționării cauzei, întrucât în primul ciclu procesual s-au administrat suficiente

probe pentru dezlegarea problemelor de drept supuse judecății, respectiv rapoarte

de expertiză topografică și agricolă, precum și probe testimoniale, la care se adaugă

înscrisurile depuse la dosar.

Prin decizia nr. 60/A

din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis, în parte, apelul

declarat de pârâta SC R. SRL împotriva sentinței civile nr. 7332 din 29 decembrie

2011 a Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins

capătul de cerere al reclamanților, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei

de 23.884 RON, beneficiu nerealizat în anii 2007-2009, actualizată cu rata inflației

și cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acțiunii 17 aprilie 2009 și

până la plata efectivă a sumei.

Au fost menținute dispozițiile

sentinței cu privire la admiterea capătului de cerere din acțiunea reclamanților,

având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 41.600 m.p. înscris în CF

nr. xx Șimleul Silvaniei și în ceea ce privește respingerea capătului de cerere,

având ca obiect obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă reclamanților pe

poarta nr. 1.

A fost înlăturată din

sentință, dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 8277 RON, în favoarea reclamanților.

Au fost compensate în

totalitate cheltuielile de judecată făcute de pârâți în primă instanță.

A fost respins apelul

declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

S-a dispus obligarea reclamanților

la plata către pârâtă, a cheltuielilor de judecată parțiale în apel, în sumă de

3.377,02 RON.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Din raportul de expertiză

topografică efectuat de expertul N.A., a rezultat că prima cale de acces la terenul

în litigiu face legătura parcelei în cauză, cu DJ 108 F Șimleu Silvaniei - Măieriște,

utilizând drumul de exploatare care face legătura cu Ferma 20 și pășunea „La cruce”,

drum situat în partea de nord a imobilului, care traversează pășunea și se intersectează

cu drumul județean.

A doua și a treia variantă

susținută de reclamanți, fac legătura parcelei aflate în litigiu, cu DN 1H Șimleu

Silvaniei-Nușfalău, folosind drumurile de exploatare din interiorul fermei, trecând

prin fața sediului administrativ al societății și intersectându-se cu drumul național.

Identificarea terenului

în litigiu a fost făcută de expertul topograf în planul de situație, aflat la dosar

tribunal.

În completarea la raportul

de expertiză, efectuată de același expert topograf A.N. s-a concluzionat că accesul

la terenul în litigiu se poate realiza prin drumurile existente, în una din cele

3 variante marcate în planul de situație nr. 2.

Instanța a reținut incidența

art. 480 C. civ., potrivit căruia, proprietatea este dreptul ce are cineva de a

se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă, în limitele determinate

de lege.

Art. 492 din același Cod

stipulează că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala

sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră.

Pârâta nu a solicitat

printr-o cerere reconvențională să se stabilească dreptul de superficie în favoarea

sa, cu privire la plantația de meri aflată pe terenul în suprafață de 4 ha și 1600

m.p., reconstituit reclamanților.

În această situație, instanța

de apel a apreciat ca fiind corect aplicat art. 480 C. civ., respectându-se totodată

și îndrumările obligatorii date de instanța de casare, conform cărora „nu se poate

respinge, însă, o acțiune în revendicare doar pentru că, temporar, posesorul/proprietarul

nu mai folosește terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest

teren”.

Așadar, instanța de apel

a considerat că este legală și temeinică soluția primei instanțe de admitere a capătului

de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, respectiv că, în mod corect a

fost obligată pârâta să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

terenul în suprafață de 41.600 m.p. situat în extravilanul orașului Șimleu Silvaniei,

identificat în CF nr. xx Șimleu Silvaniei, număr cadastral C1, astfel că a menținut

aceste dispoziții.

De asemenea, instanța

de apel a stabilit că și respingerea capătului de cerere al reclamanților având

ca obiect obligarea pârâtei să le lase cale de acces liberă de la drumul public

Șimleu Silvaniei-Nușfalău, DN 1H, pe poarta nr. 1 a fermei pârâtei la terenul revendicat,

s-a făcut în mod legal și temeinic, urmând a fi menținută și această dispoziție.

S-a mai reținut că reclamanții

nu au procedat în conformitate cu dispozițiile art. 616 și urm. C. civ., astfel

că nu i-au chemat în judecată pe toți proprietarii terenurilor pe care ar urma să

se stabilească în opinia lor servitutea de trecere, pârâta nefiind proprietară decât

asupra porțiunii de teren situat în incinta fermei.

În ceea ce privește despăgubirile

în sumă de 23.884 RON acordate de prima instanță, Curtea de apel a considerat că

este nelegală aprecierea primei instanțe, deoarece din probele administrate a rezultat

că reclamanții au acces la terenul reconstituit, pe drumul de exploatare ce trece

peste pășunea orașului Șimleu Silvaniei.

Astfel, dacă reclamanții

ar fi dorit acest lucru, ar fi efectuat lucrările de tăiere, de stropire a pomilor,

de recoltare a merelor, dar au stat în pasivitate, nelucrând, speculând, în mod

neîntemeiat, că își vor recupera paguba prin obligarea pârâtei la plata contravalorii

recoltelor de mere pentru care nu au făcut, însă, nicio investiție și nu au depus

niciun efort.

S-a reținut că și în raportul

de expertiză de la dosar apel, expertul I.P. a arătat că suprafața reclamanților

de 41.600 m.p. nu este lucrată din anul 2002, fiind în proporție de 80-90% distrusă.

Expertul B.C., a concluzionat că „se pot obține anual circa 11-15 mii RON la hectarul

de livadă pe rod, cu condiția ca aceasta să fie exploatată eficient”, dar „livada

de măr pe rod proprietatea reclamanților, nu a fost deloc exploatată, încă din anul

2002”.

Împotriva deciziei

nr. 60/A din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Cluj-, secția I civilă, au declarat

recurs, reclamanții R.V.I., O.E., C.H.V.V., D.L. și S.O. criticând-o pentru nelegalitate,

în temeiul motivelor încadrate de aceștia, în conținutul dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, au fost dezvoltate

critici privind faptul că instanța de apel a pronunțat soluția, în baza unor motive

contradictorii și străine pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865) reținând,

eronat, că reclamanții ar fi avut un drum de acces peste pășunea orașului Șimleul

Silvaniei, direct la terenul din litigiu, deși, din raportul de expertiză a rezultat

că pentru a accede la teren este necesar a se pătrunde de la limita fermei deținută

de pârâtă în arendă, peste plantația pomicolă a lui P.L.

S-a reținut astfel, în

mod greșit, că se poate ajunge la terenul reclamanților pe drumul județean 108 F

Șimleul Silvaniei, utilizând drumul de exploatare care face legătura între Ferma

nr. 20 și pășunea „La Cruce” situată în partea de nord a imobilului, când, în realitate,

nu există un astfel de drum de exploatare.

S-au dezvoltat critici

privind interpretarea eronată a unor probatorii de către instanța de apel, cu privire

la respingerea capătului de cerere al reclamanților privind obligarea pârâtei la

plata sumei de 23.884 RON, beneficiu nerealizat în anii 2007-2009, cu referire,

în concret, la declarațiile martorilor R.M. (șef fermă), S.O. (contabil fermă) și

A.T. (paznic fermă).

S-a arătat că, nelegalitatea

deciziei recurate, referitor la neacordarea despăgubirilor, a rezultat și din omisiunea

instanței de a analiza declarația martorei R.F. - care a confirmat că a constatat

o producție foarte mare de mere pe terenul reclamanților - precum și a celor menționate

de expertul B.C., care a concluzionat în raportul de expertiză că, „pe terenul în

litigiu se pot obține anual 11000-15000 RON/ha cu condiția ca terenul să poată fi

exploatat suficient” și, în realitate, livada nu a putut fi exploatată datorită

refuzului pârâtei de a permite accesul reclamanților pe terenul în litigiu, ci nu

unei atitudini pasive a reclamanților.

Așa fiind, respingerea

audierii unor martori în apel, cu prilejul rejudecării, a determinat concluzia greșită

a instanței de control judiciar, în rejudecare, în sensul că reclamanții nu au efectuat

lucrări și nu au recoltat terenul din anul 2002, împrejurare pe care aceștia doreau

să o probeze și cu declarația martorei E.L., fiind nerespectate, astfel, îndrumările

obligatorii ale instanței supreme, care a casat hotărârea, trimițând cauza spre

rejudecare pentru administrarea probatoriilor.

O altă critică subsumată

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același Cod, vizează faptul

că instanța de apel a reținut greșit, că există o altă cale acces a reclamanților

și s-a respins greșit proba cu expertiză agricolă care să stabilească beneficiul

nerealizat de reclamanți în anii 1997, 1998 și 1999, ca urmare a neexploatării terenului

în litigiu, iar la expertiza încuviințată și efectuată în cauză, reclamanții nu

au fost citați. Astfel, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a avut

în vedere că temeiul juridic al acestor despăgubiri pe care aceștia le-au pretins

au fost solicitate pe tărâmul răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999

C. civ.

Recurenții-reclamanți

au criticat și

greșita

compensare a cheltuielilor de judecată, de către instanța de apel și au solicitat

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, în sumă

de 8277 RON și a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului.

Recursul declarat de reclamanți

este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs

invocat de reclamanți se referă la nelegalitatea deciziei recurate, conform

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că „hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii”,

însă acest motiv nu a fost dezvoltat, recurenții-reclamanți neindicând care sunt

motivele contradictorii sau străine pricinii.

În principiu, hotărârea

supusă recursului trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În înțelesul acestui motiv,

astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ. de la 1865 sunt incidente trei

situații și numai acestea pot fi supuse analizei, și anume: a) hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există

o motivare, dar aceasta este insuficientă și nu răspunde tuturor cererilor sau,

după caz, criticilor aduse hotărârii; b) motivele hotărârii sunt contradictorii,

iar această contradicție poate fi constatată în cuprinsul considerentelor, sau prin

analiza acestora în raport cu dispozitivul; c) hotărârea cuprinde motive străine

de natura pricinii, ceea ce ar echivala, practic, cu o nemotivare.

În primul rând este de

observat că, ipoteza la care fac referire reclamanții are în vedere situația în

care instanța de apel „fără nicio motivare, a respins probele” (efectuarea unei

noi expertize topografice; a unei noi expertize agricole prin care să se stabilească

beneficiul nerealizat de reclamanți în anii 1997, 1998 și 1999, ca urmare a neexploatării

terenului;

audierea

expertului A.N., a martorei E.L.), deci criticile expuse conturează, în realitate,

alte motive ce erau circumscrise art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. și care au

fost abrogate, prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, pe de o parte,

prin recursul declarat, reclamanții au invocat doar formal, (fără un conținut explicit

și care să poate fi integrat sub aspectul criticilor), motivul reglementat de

art. 304 pct. 7 din același Cod, nefiind demonstrată incidența în cauză a dispozițiilor

de procedură invocate. Pe de altă parte, criticile referitoare la administrarea

și interpretarea probatoriilor de către instanța de apel, nu mai pot fi valorificate

în recurs, sub cenzura nelegalității hotărârii atacate, întrucât analiza probatoriilor

vizează chestiuni de netemeinicie, care nu mai pot constitui obiect al analizei

de legalitate, în recurs, după abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 din Cod.

Deși reclamanții încearcă

să „integreze” nemotivarea respingerii unor probe, în conținutul motivului prevăzut

de art. 304 pct. 7 din Cod, este de subliniat că, nu este incident acest caz de

nelegalitate, întrucât decizia nr. 60/A din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Cluj

cuprinde în considerentele sale o amplă motivare a criticilor formulate de reclamanți.

Fără a depăși limitele

cenzurii de legalitate cu examinarea unui motiv care vizează chestiuni de netemeinicie

(analiza și interpretarea probatoriilor), Înalta Curte constată că nu poate fi incident

motivul de recurs invocat de reclamanți, ca fiind reglementat de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. 1865, întrucât toate criticile din apel au fost analizate de instanța

de control judiciar, care a reținut pe larg  argumentele pentru care a respins apelul

declarat de reclamanți.

Așadar, instanța de apel

a descris situația de fapt argumentat cu declarațiile martorilor R.M., S.O. și cu

concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de ing. expert N.A., a

reținut că a respins cererile de încuviințare a probatoriilor, întrucât în primul

ciclu procesual au fost admise suficiente probe pentru dezlegarea problemelor de

drept deduse judecății (considerentele deciziei nr. 60/A/2014) și a răspuns de ce

nu au fost încuviințate noi expertize.

Instanța de apel a reținut

corect, în deslușirea raportului juridic dedus judecății, că nu se poate stabili

o servitute de trecere, în temeiul art. 616 C. civ. (Dosar nr. 3753/84/2009*). Aceasta

a motivat în încheierea pronunțată la data de 15 ianuarie 2014, că potrivit răspunsului

reprezentantului reclamanților-apelanți la interpelarea instanței cu privire la

stabilirea unui drept de servitute, în cadrul procesual al rejudecării după casare,

obiectul acțiunii nu poate fi modificat.

De altfel, potrivit concluziilor

la completarea raportului de expertiză (dosar Tribunalul Sălaj), reclamanții au

acces la terenul aflat în litigiu, care se poate realiza prin drumurile existente,

în una din cele 3 variante marcate în planul de situație nr. 2 (varianta 1, reprezentată

de drumul de exploatare din pământ ce face legătura între drumul județean DJ 108

F și terenul aflat în litigiu, prin pășunea orașului Șimleul Silvaniei/Cehei, cu

o lățime medie de 3 m, ce este practicabil, doar în condiții climatice favorabile;

variantele 2 și 3, reprezentate de drumul de pietriș și beton cu o lățime medie

de 5 m, ce intră pe drumul național DN 1H trecând prin fața sediului fermei și drumurile

de exploatare din pământ, cu o lățime medie de 4 m, ce fac legătura cu terenul aflat

în litigiu prin partea de nord și de sud).

De asemenea, păstrând

cadrul cenzurii sub aspectul legalității, este de menționat că, nu se poate reține

că decizia atacată, nu cuprinde o motivare a criticilor expuse de reclamanți, instanța

de apel motivând de ce a respins probele solicitate, iar reclamanții nu au invocat,

în apel, aspecte noi, care să nu fi fost analizate de instanța de fond și care să

fi impus o extindere a probatoriului, întrucât apelul are caracter devolutiv.

Așadar, susținerile recurenților-reclamanți

referitor la critica adusă instanței de apel prin care s-a menționat că hotărârea

atacată cuprinde „motive contradictorii și străine pricinii”, nu se pot constitui

argumentat în critici care să fie incidente motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la critica adusă

instanței de apel privind încălcarea drepturilor procesuale ale reclamanților, prin

necitarea acestora cu prilejul efectuării expertizelor tehnice, nu se poate reține

o încălcare a nelegalității hotărârii atacate, sub aspectul art. 304 pct. 7 din

același Cod.

Motivul de recurs invocat

de reclamanți, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită

sau încălcarea legii, de către instanța de apel este, de asemenea, nefondat.

Astfel, criticile reclamanților

ce vizează faptul că instanța de apel a respins, în mod nelegal, capătul de cerere

privind acordarea despăgubirilor, nu pot fi reținute, ca pertinente.

În cadrul procesual determinat

de reclamant și potrivit probelor administrate, s-a reținut corect de către instanța

de apel, că nu poate fi reținută culpa pârâtei pe tărâmul răspunderii civile delictuale

conform art. 998-999 C. civ. și, pe cale de consecință, nu se poate stabili un raport

culpabil, care să determine un prejudiciu și nici elementele constitutive și obligatorii

ale acestei răspunderi, deoarece reclamanții au avut acces la terenul lor din drumul

județean DJ 108 F Șimleul Silvaniei, utilizând drumul de exploatare ce face legătura

cu Ferma nr. 20 și pășunea orașului Șimleul Silvaniei.

Deși, cum corect a reținut

instanța de apel (considerente decizia nr. 60 din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel

Cluj), drumul sus individualizat este un drum de pământ ce nu permite deplasarea

cu vehicule, atunci când plouă abundent sau când ninge, acesta, însă, poate fi accesat

în condiții climaterice normale, dar pe care reclamanții nu l-au folosit, în sensul

de a efectua lucrări de tăiere, stropire a pomilor fructiferi, stând în pasivitate

din anul 2002, dată de la care reclamanții nu au mai lucrat livada (expertiză Dosar

nr. 3753/84/2009 Tribunalul Sălaj).

Așa fiind, nici sub acest

aspect, criticile privind greșita aplicare a legii de către instanța de apel nu

subzistă unei analize pertinente, referitor la respingerea capătului de cerere privind

acordarea despăgubirilor.

Petitul privind acordarea

despăgubirilor a fost apreciat ca nefondat, iar instanța de apel, în mod corect,

a constatat că nu poate fi obligată pârâta la despăgubiri pentru beneficiul nerealizat

în perioada 2007-2009, deoarece conform probatoriilor administrate la dosar, pârâta

nu a mai folosit terenul reclamanților din anul 2002 și nici nu i-a împiedicat pe

aceștia să îl folosească.

Pârâta a cumpărat Ferma

nr. 9 Piersicărie, respectiv întregul pasiv al acestei ferme, compus din clădiri,

lucrări de îmbunătățiri funciare și drumuri, prin vânzare la licitație publică,

conform contractului din 13 septembrie 2000, iar ulterior a dobândit în proprietate

și terenul aferent acestor construcții, aprox. 2 ha și, prin contractul de vânzare-cumpărare

perfectat în 5 noiembrie 2002, pârâta a cumpărat și plantațiile cu pomi fructiferi,

urmare a licitației din 20 iunie 2002, terenul în suprafață de 2 ha fiind situat

la poarta nr. 1.

Astfel cum s-a stabilit

de instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă sunt perfect

valabile, respingându-se, cu caracter irevocabil, în temeiul deciziei nr. 409

din 7 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

acțiunea prin care reclamanții au solicitat în instanță constatarea nulității absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare a activelor și fostelor Ferme nr. 9 și 16 Șimleul

Silvaniei pentru suprafața de 4,16 ha teren (Dosar nr. 5041/33/2006).

Referitor la ultima critică

adusă de reclamanți deciziei atacate, subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin

care se arată că, în mod eronat, instanța de apel a înlăturat din sentința civilă

nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, dispoziția privind obligarea

pârâtei SC R. SRL la plata sumei de 8277 RON în favoarea reclamanților, nici aceasta

nu este fondată.

Potrivit prevederilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

Această dispoziție procedurală

se interpretează în sensul că, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile

făcute de aceasta, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul,

deoarece se află în culpă procesuală.

Ca atare, cum prin decizia

nr. 60/A din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 7332/2011 a Tribunalului Sălaj

și a admis, în parte, apelul exercitat de pârâtă este evident că măsura de înlăturare

a dispoziției prin care pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată în fond

către reclamanți este corect aplicată de instanța de apel.

Totodată, Înalta Curte

va reține că este interpretată legal și prevederea privind compensarea în totalitate

a cheltuielilor de judecată făcute de pârâți în primă instanță, întrucât, în speță,

instanța de apel s-a raportat la proporția în care a fost admisă acțiunea introductivă

de instanță, iar reclamanții, cărora le-a fost respins apelul au fost obligați la

cheltuieli de judecată, parțiale în apel, în sumă de 3372 RON.

Așa fiind, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind

incidente criticile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

PENTU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.H.V.V., D.L., O.E., R.V.I. și S.O. împotriva

deciziei nr. 60 A din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie

2014.