ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 979/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia data de 21.01.2016, reclamanta A. a chemat în judecata pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ip prin primar și Consiliul Local Ip solicitând obligarea acestora la plata unei sume de 17.202,60 RON (echivalentul în RON al sumei de 3.800 euro la cursul BNR la data formulării cererii) pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin lipsirea de folosință a imobilului situat în localitatea Ip str. x, parter, înscris în CF x, nr. top. x2, obligarea pârâților în continuare de la data de 22.12.2015 la plata sumei de 200 euro/lună până la data eliberării efective a imobilului ce a format obiectul Dosarului nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 136 din 27 februarie 2017, Judecătoria Șimleu Silvaniei a admis cererea formulată și precizată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ip prin primar și Consiliul Local, și, în consecință: a obligat pârâții, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 8.644.22 lei, cu titlu de despăgubiri bănești calculate de la data de 15.05.2014, data introducerii acțiunii și până la data de 22.12.2014, data la care s-a soluționat în mod definitiv Dosarul nr. x/2014; a obligat pârâții, în solidar, la plata în continuare, în favoarea reclamantei a sumei de 450 RON/lună până la data eliberării efective a imobilului ce a format obiectul Dosarului nr. x/2014; a respins cererea reconvențională și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtă; a obligat, în solidar, pârâții ia plata sumei de 2.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Tribunalul Sălaj, prin Decizia nr. 1102 din 28 noiembrie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ip. A respins, ca inadmisibile, excepțiile prescripției extinctive și a inadmisibilității. A respins apelul formulat de apelanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna prin primar împotriva sentinței nr. 136/2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, pe care a menținut-o în tot.

Împotriva acestei decizii, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ip prin primar a declarat recurs.

Prin adresa din 13 februarie tribunalul a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 26 februarie 2018 s-a fixat termen de judecată la 22 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…) precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial Ia data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. I lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului Ia recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la. calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului Ia un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul Ia o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare Ia rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apei, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualia Gomez de la Torre contra Spaniei, par. 36-39 și jurisprudența acolo citată).

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces ia instanță nici măcar în situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul ta recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curie de Casație șl Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu. alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție " potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 6 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apei, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o Instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza sa judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazai în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva, hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sălaj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va decima competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ip prin primar împotriva Deciziei nr. 1102 din 28 noiembrie 2017 a Tribunalului Sălaj, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2018.