ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia

nr. 157/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 734 din data de 29 noiembrie 2016,

pronunțată în Dosarul nr. x/309/2014, Judecătoria Șimleu

Silvaniei a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată

de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.,

având ca obiect partaj, și a admis în parte cererea

reconvențională formulată de către pârâtul-reclamant-reconvențional

C., în contradictoriu cu reclamanții și pârâtul Ardelean Teodor,

având ca obiect partaj.

A

dispus partajul imobilului format din teren în suprafață de 1430 m.p.

(măsurați 1446 mp) cu casă înscris în cartea funciară nr.

50045 Vârșolț și anexe extratabulare, prin formarea a două

loturi:

-

lotul I s-a atribuit reclamanților A. și B., în indiviziune, și

este format din toate edificate situate pe topograficul nr. 50045 și

suprafața de 1336,25 m.p., conform Anexei 2 la raportul de expertiză

întocmit de expert D. jr.;

-

lotul II s-a atribuit pârâtului C. și este format din teren în

suprafață de 93,75 m.p., conform Anexei 2 la raportul de

expertiză întocmit de expert D. jr. Anexa 2 face parte integrantă din

hotărâre.

Totodată,

a obligat pe reclamanții A. și B. să achite contravaloarea

îmbunătățirilor și sultă, în cuantum total de 33364

lei către pârâtul C.

A

obligat pe pârâtul C. la plata către expertul E. a diferenței de

onorariu în cuantum de 700 lei și către expertul D. jr. a onorariului

de 1820 lei.

A

obligat pe reclamantul A. la plata către pârâtul C. a sumei de 2028,87

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A

obligat pe reclamanta B. la plata către pârâtul C. a sumei de 1128,87 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

La

data de 26 martie 2015, prin încheierea de ședință de la acea

dată, judecătoria a respins, ca nefondată, excepția

prescripției dreptului material la acțiune al

reclamantului-reconvențional cu privire la dreptul de creanță în

cuantum de 50000 lei, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate la imobilul aflat în indiviziune.

Tribunalul

Sălaj, secția civilă, prin Decizia nr. 738 din data de 12

septembrie 2017, a admis în parte apelul principal declarat de reclamanții

A. și B. și apelul incident declarat de pârâtul-reconvențional

C. împotriva Sentinței civile nr. 734 din data de 29 noiembrie 2016

și împotriva încheierii civile din data de 26 martie 2015 ale

Judecătoriei Șimleu Silvaniei pe care le-a schimbat în parte.

Astfel,

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a

pârâtului-reconvențional C. și a constatat prescrise pretențiile

acestuia cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor și a

obligat reclamanții la plata sultei de 6009,62 lei către pârâtul-reconvențional

C., calculată la valoarea de circulație a imobilului. A compensat

cheltuielile de judecată din fața instanței de fond rezultate

din taxă de timbru și onorariu avocațial. A menținut restul

dispozițiilor sentinței și a compensat cheltuielile de

judecată în apel.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Sălaj, la data de 20 noiembrie 2017.

La

data de 29 noiembrie 2017, Tribunalul Sălaj a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 4 decembrie 2017 și

trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului nr. 9.

Prin

rezoluția completului din data de 6 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la data de 23 ianuarie 2018, în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în judecarea cererii de recurs.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea

atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal

într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul

art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod,

în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai

de lege".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul

Cod de procedură civilă păstrează principiul ierarhiei

instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile

art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând

la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum

în speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În

aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Sălaj revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia

Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a

recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul C.

împotriva Deciziei civile nr. 738 din data de 12 septembrie 2017,

pronunțate de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în favoarea

Curții de Apel Cluj.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - GV