ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4065/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1490 din 18.06.2015, pronunțată de Judecătoria Odorheiu-Secuiesc, s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității invocată de pârâții: A. și B., s-a respins excepția nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/4.03.2015 de Societatea notarială C. invocată de pârâta A., s-a admis acțiunea reclamantului D. în contradictoriu cu pârâții: 1. E., 2. A., 3. B., reprezentat cu procură specială de A. și în consecință:

S-a stabilit că pârâții E., A. și B. sunt coproprietari asupra imobilului situat în Odorheiu Secuiesc, județul Harghita format din: spațiu comercial la parter înscris în C.F. x-C1-U2, sub nr. top xI/S, 808/1/I/S (apartamentul 1) având 32/190 parte din părțile comune și 123/732 parte din teren, spațiu de locuit la parter înscris în C.F. x-C1-U1, sub nr. top xII/S, 808/1/II/S (apartamentul 2) având 109/190 parte din părțile comune și 420/732 parte din teren, spațiu de locuit la etaj înscris în C.F. x-C1-U3, sub nr. top xIII/S,808/1/III/S (apartamentul 3) având 49/190 parte din părțile comune și 189/732 parte din teren.

S-a stabilit că pârâților E. și B. le revine o cotă de câte 3/8 parte iar pârâtei A. o cotă de 2/8 parte din masa partajabilă.

S-a constatat că între reclamant și pârâtul 1. E. s-a încheiat la data de 21.02.2013 Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.02.2013 de BNP C. având ca obiect cota de 3/8 parte din masa partajabilă.

A fost obligat pârâtul 1. E. să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică sau prezenta sentință ține loc de contract de vânzare-cumpărare autentic.

S-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei de 3/8 parte a pârâtului 1. E.

S-a dispus partajarea imobilului atribuind:

- reclamantului apartamentul 1, format din spațiu comercial și un WC,la parterul corpului de clădire P+E, cu aria desfășurată de 45,90 mp, la etaj o cameră, bucătărie și casa scării, cu aria desfășurată de 73,74 mp și lotul x din teren, fâneață, cu nr. top nou x/1/4,808/1/4, în suprafață de 146 mp, în cota de 1/1 parte, în valoare de 116090 RON;

- pârâtei 2. A. apartamentul 2, format din bucătărie și WC la parterul corpului de clădire P+E, cu aria desfășurată de 23,80 mp, pivniță cu suprafață utilă de 16,69 mp, camera situată în corpul de clădire cu regim de înălțime parter, cu aria desfășurată de 35,10 mp, garajul cu suprafață utilă de 31,12 mp și lotul x din teren, curte cu construcții, cu nr. top nou x/1/3,808/1/3 în suprafață de 96 mp, în cota de 1/1 parte, în valoare de 86427 RON;

- pârâtului 3. B. apartamentul 3 format din trei camere, cămară antreu, WC, cu aria totală desfășurată de 114,67 mp, pivniță cu suprafață utilă de 20,40 mp și lotul x din teren, fâneață, cu nr. top nou x/1/5,808/1/5 în suprafață de 146 mp, în cota de 1/1 parte, în valoare de 125366 RON;

- reclamantului și pârâtului B. în cote de câte 3/8 parte și pârâtei A. în cota de 2/8 parte lotul x, din teren, curte cu construcții, cu nr. top nou x/1/5, 808/1/5, în suprafață de 219 mp.

- reclamantului și pârâtului B. în cote de câte 3/8 parte și pârâtei A. în cota de 2/8 parte lotul x, din teren, drum, cu nr. top nou x/1/5,808/1/5, în suprafață de 125 mp, conform expertizelor întocmite de carh. F. și ing. G. parte integrantă a prezentei sentințe.

Au rămas în indiviziune forțată: pereții despărțitori dintre apartamente, fundația, branșamentele comune pentru utilități; acoperișul și podul corpului de clădire P+E în favoarea apartamentele 1 și 2; acoperișul și podul corpului de clădire parter în favoarea apartamentelor 2 și 3.

A fost obligată pârâta 2. A. să plătească reclamantului 4537,25 RON cu titlu de sultă.

A fost obligată pârâta 2. A. să plătească pârâtului 3. B. 81,25 RON cu titlu de sultă.

A fost obligat pârâtul 3. B. să plătească reclamantului 2410 RON cu titlu de sultă.

A fost obligată pârâta 2. A. să plătească reclamantului 5124 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul 3. B. să plătească reclamantului 6136,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții A. și B.

Prin Decizia civilă nr. 438 din 23 mai 2018, Tribunalul Harghita a respins apelul apelanților-pârâți B. și A. și i-a obligat pe apelanți să plătească intimatului D. cheltuieli de judecată în cuantum de 6.450 RON, din care 6.200 RON onorariu avocațial și 250 RON cheltuieli de transport. A compensat cheltuielile reprezentând onorariile experților.

Împotriva acestei decizii, pârâții B. și A. au formulat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 83/R din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a declinat, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența soluționării recursului declarat de recurenții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 438/23.05.2018, pronunțată de Tribunalul Harghita.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, urmare a Adresei de înaintare nr. x/2013 emisă de Curtea de Apel Târgu Mureș.

Prin rezoluția completului din data de 16 octombrie 2018, s-a fixat termen la data de 22 noiembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în soluționarea căii de atac a revizuirii, într-un litigiu având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Termenul prevăzut de textul legal a fost prorogat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 95/2016 publicată în M. Of. nr. 1009/15.12.2016, până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva dispozițiilor art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac - trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală anterior menționată, constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a statuat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii introductive pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi extraordinare de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Din considerentele deciziei instanței de contencios constituțional nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635/3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor de procedură incidente.

În acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală, cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ. se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Harghita, secția civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Târgu Mureș, instanță în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competența de soluționare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 438 din 23 mai 2018 a Tribunalului Harghita, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN