ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4151/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4151/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 5781 din 8 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5696/3/2008,

judecătorul fondului din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a respins excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâtă; a respins,

totodată, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.P. SA în

contradictoriu cu intimata SC I.D.C. SA.

În

considerentele sentinței, judecătorul a reținut că prin cererea de chemare în

judecată reclamanta a solicitat să se constate inexistența dreptului pârâtei de

a solicita obligarea sa la încheierea contractelor de vânzare cumpărare

imobiliară în temeiul antecontractului autentificat sub nr. X/2007, precum și

inexistența obligației reclamantei de a încheia aceste contracte. Reclamanta a

susținut că părțile au prevăzut în antecontract că drepturile și obligațiile

acestora, constând în perfectarea contractelor de vânzare cumpărare imobiliară,

sunt afectate de un termen extinctiv alternativ, care a expirat.

Pârâta

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

apreciind că acțiunea, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., are

un caracter subsidiar, reclamanta trebuind să formuleze o acțiune în realizare.

A

formulat și cerere reconventională, prin care a solicitat să se constate

existența dreptului său de a solicita obligarea reclamantei la încheierea

contractelor de vânzare cumpărare imobiliară.

La

termenul din data de 21 mai 2008 judecătorul fondului a respins ca inadmisibilă

cererea reconventională, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ.,

constatând că această cerere vizează constatarea unui fapt pozitiv, pârâta

având la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului.

Excepția

de inadmisibilitate a acțiunii principale a fost respinsă, judecătorul reținând

că acțiunea vizează constatarea unui fapt negativ, aspect permis de prevederile

art. 111 C. proc. civ.

Pe

fondul cauzei, judecătorul a apreciat caracterul neîntemeiat al acțiunii

principale, cu următoarele considerente: a reținut ca reclamanta, prin

argumentele invocate, respectiv art. 8 din antecontract, interpretează în mod

abuziv o clauză a antecontractului, din coroborarea cu textul inserat la lit. b)

pct. 1 -4, constatând că termenul este prevăzut în favoarea pârâtei, fiind,

practic, un termen de suspendare a termenului de obligarea la încheierea

contractului de vânzare cumpărare.

Judecătorul

a interpretat art. 8 din contract cu aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2)

și 969 C. civ., precum și a art. 254 și 259 C. fisc. În baza acestei interpretări,

a reținut că antecontractul stabilea în sarcina reclamantei promitente

obligația de a vinde terenul în suprafață de 383.263 mp din Prelungirea

Ghencea, obligația de a dezmembra acest teren în două loturi, obligația de a

efectua orice act necesar transmiterii proprietății, obligația prezentării unor

documente la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare, respectiv

certificatul de atestare fiscală, ca și obligația de transmitere a proprietății

și posesiei bunului promis la momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare, obligația restituirii avansului de preț dacă nu se încheie

contractul de vânzare cumpărare, iar în sarcina pârâtei obligația de a cumpăra

proprietatea, de a chita în 48 de ore de la semnarea antecontractului suma de

1.250.000 euro ca avans, obligația de a plăti restul de preț, etc.

Din

analiza acestor prevederi contractuale, judecătorul a concluzionat existența

unor obligații succesive în timp, operante la termene diferite: raportându-se

la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică,

reclamanta avea obligația de a se abține de la orice fapt contrar îndeplinirii

obligației de transmitere a proprietății, de a prezenta la momentul

autentificării documentele necesare și de a conveni cu pârâta traseele de acces

și de utilități.

Data

de 7 zile lucrătoare de a intabularea dreptului de proprietate nu a fost

interpretată ca având un caracter extinctiv, așa cum a susținut reclamanta,

acest termen fiind interpretat prin raportare la tot conținutul art. 8 din

antecontract, astfel: reclamanta avea obligația de a se abține de la orice fapt

sau act contrar îndeplinirii obligației de a transmite proprietatea, precum și

obligația prezentării, la data autentificării contractelor de vânzare - cumpărare,

a certificatului de atestare fiscală, obligația impusă ad validitatem pentru

vânzare. Probele administrate au relevat că demersurile reclamantei pentru

obținere a acestui certificat au fost tardive în raport de metodologia

eliberării acestuia, art. 70 C. proc. fisc. menționând că actul se eliberează

în 48 de ore numai în ipoteza în care sumele reprezentând taxe și impozite au

fost achitate la termen și în cuantumul datorat. S-a reținut că s-a creat o

situație specială care a simulat buna credință a reclamantei în demersul său de

obținere a certificatului de atestare fiscală, reclamanta precizând în cererea

depusă că a achitat sume mai mari decât cele datorate, astfel încât nu s-a mai

încadrat în termenul de 48 de ore prevăzut de art. 70. În consecință, s-a

apreciat că reclamanta își invocă propria culpă, neputându-se da eficiență

juridică argumentării acesteia în solicitarea constatării faptului negativ al

inexistenței dreptului pârâtei de a solicita obligarea la încheierea

contractului de vânzare cumpărare imobiliară.

Sentința

de fond a fost apelată de reclamantă, această solicitând admiterea apelului și

schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, criticile sale vizând în

principal greșita interpretare a clauzelor contractuale, cu referire la

termenul considerat ca fiind extinctiv, încălcarea principiului

disponibilității, preluarea argumentelor din cererea reconvențională, deși

aceasta fusese respinsă ca inadmisibilă.

Prin

decizia comercială nr. 215 din 30 martie 2010, completul de judecată din cadrul

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul declarat de

reclamantă ca nefondat, cu următoarele considerente: a fost înlăturată critica

referitoare la nerespectarea obiectului cererii și al principiului

disponibilității, pretenția reclamantei fiind examinată nu numai din perspectiva

celor invocate de această parte, ci și prin raportare la apărările pârâtei,

invocate prin întâmpinare. S-a reținut totodată, că nu poate fi redus

conținutul raportului juridic născut în temeiul antecontractului doar la

dreptul de a solicita obligarea promitentei vânzătoare la încheierea

contractelor și obligația corelativă a încheia aceste contracte, fără a se

analiza obligațiile succesive, scadente la epoci diferite, născute din același

act, din această perspectivă fiind reținută ca fiind corectă reținerea

judecătorului fondului cu privire la sustragerea reclamantei de la una din

obligațiile asumate.

A

fost înlăturată și critica reclamantei referitoare la nerespectarea

dispozițiilor art. 969 și 977 C. civ., completul de judecată reținând că toate

drepturile și obligațiile expres menționate în antecontract constituie

conținutul convențional al raportului juridic creat între părți. S-a reținut,

de asemenea, că reclamanta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile

asumate prin antecontract, neputând, deci, invoca propria turpitudine sub

pretextul împlinirii termenului stabilit pentru autentificarea actului de

înstrăinare, dacă nu și-a îndeplinit o obligație esențială, prevăzută de norme

imperative și preluată în contract.

S-a

apreciat că data stabilită pentru autentificare (de 15 mai 2007 - dacă,

ulterior dezmembrării, proprietatea va fi intabulată pe numele promitentului

vânzător până la această dată - respectiv, el mult după șapte zile lucrătoare

de la data intabulării dreptului de proprietate) nu este prevăzută ca un termen

extinctiv alternativ care ar avea ca efect inexistența unui drept al pârâtei și

inexistența obligației corelative a reclamantei, ulterior acestei date. S-a

reținut că intimata pârâtă și-a manifestat disponibilitatea de a continua demersurile

în vederea încheierii contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică,

antecontractul prevăzând exercitarea dreptului de opțiune exclusiv de către

promitentul cumpărător, deoarece interesele acestuia ar fi fost periclitate de

ipotezele avute în vedere de antecontract, termenul fiind prevăzut în favoarea

cumpărătorului.

Completul

de judecată a apreciat corecta soluționare a cauzei în fond, prin reținerea

încălcării de către reclamantă a obligației de a se abține de la orice fapt sau

act contrar îndeplinirii obligației de a transmite proprietatea, precum și a

obligației de a prezenta la data autentificării certificatul de atestare

fiscală. S-a reținut caracterul tardiv și ineficient al demersurilor

reclamantei pentru obținerea certificatului de atestare fiscală, în condițiile

în care aceasta cunoștea că se află în procedură de inspecție fiscală, la

termenul notificat pentru încheierea contractelor - 22 iunie 2007 - reclamanta

figurând cu obligații de plată a impozitului pentru terenurile societății.

Relevantă a fost apreciată și împrejurarea că ulterior termenului notificat

pentru încheierea contractului în formă autentică, respectiv abia la data de 26

iunie 2007 reclamanta a depus cerere de compensare, în aceeași zi fiind

eliberat și certificatul care atesta că societatea nu figurează cu debite

restante. De asemenea, s-a reținut și că notificarea pentru încheierea

contractelor de vânzare cumpărare nu menționează situația certificatului de

atestare fiscală, deși reclamanta cunoștea incertitudinea eliberării acestui

act până la momentul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare

cumpărare.

S-a

mai reținut că la data prezentării în fața notarului public, pârâta și-a

exercitat dreptul de opțiune în sensul încheierii contractului de vânzare cumpărare,

situație în care s-a născut obligația reclamantei de a încheia respectivul

contract. In consecință, a fost înlăturată susținerea reclamantei - apelante în

sensul că la data de 22 iunie 2007 a încetat orice raport juridic între părțile

antecontractului prin simpla expirare a acestui termen.

Celelalte

critici ale reclamantei apelante au fost înlăturate, apreciindu-se că

prevederile contractuale trebuie interpretate după intenția comună a părților,

clauza referitoare la termenul de încheiere a contractelor autentice trebuind a

fi interpretată în sensul că părțile au urmărit producerea efectului scontat.

S-a mai precizat că această clauză a termenului în care trebuia încheiat

contractul autentic de vânzare cumpărare trebuie interpretată în lumina ansamblului

prevederilor contractuale și în raport de art. 977 - 985 C. civ. In acest

context, s-a reținut că obligația prezentării certificatului de atestare

fiscală este impusă de art. 254 alin. (7), art. 259 alin. (6) C. fisc., sub

sancțiunea nulității absolute a contractului. De asemenea, potrivit art. 1025 C.

civ., reclamanta nu poate invoca în favoarea sa expirarea termenului propus

chiar de ea dacă, prin fapta sa a determinat imposibilitatea prezentării

actelor în lipsa cărora actul autentic nu putea fi încheiat, sub sancțiunea

nulității absolute.

Decizia

de apel a fost recurată de reclamanta SN I.P. SA, care a solicitat admiterea

recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Reclamanta

a invocat prevederile art. 304 pct. 8, 7 și 9 C. proc. civ., formulând

următoarele critici:

În

ce privește incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:

-

completul de apel a interpretat greșit antecontractul și a schimbat înțelesul

lămurit și neîndoielnic al acestuia, cu referire la art. III.2, art. VIII și art.

X; a susținut că s-a stabilit eronat că termenul prevăzut pentru încheierea

contractelor în formă autentică este unul suspensiv, el fiind extinctiv, astfel

încât la expirarea termenului alternativ au încetat atât dreptul pârâtei de a

solicita încheierea contractelor, cât și obligația sa corelativă; a mai arătat

că ulterior datei de 23 iunie 2007 mai subzistau, potrivit voinței părților,

numai obligațiile prevăzute la punctele 2, 3 4 ale art. VIII din antecontract,

niciuna dintre acestea neprezentând relevanță în speță, ele vizând doar dreptul

la daune interese și, din această cauză având o scadență ulterioară încetării,

prin efectul termenului extinctiv, a principalului raport juridic generat de

antecontract;

-

completul de judecată a interpretat greșit art. VIII pct. 4 din antecontract,

reținând eronat că la data la care trebuiau încheiate contractele de vânzare

cumpărare s-a născut obligația de a încheia aceste contracte ca efect al

exercitării de către pârâtă unui pretins drept contractual de opțiune; această

prevedere nu este aplicabilă în speță, dreptul de opțiune putând fi exercitat

doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: îndeplinirea de către părți a

obligațiilor contractuale și intervenția uneia dintre situațiile enumerate sub

a-c; or, susține reclamanta, în speță, nu s-a pus problema verificării

îndeplinirii acestor condiții, astfel încât este eronată reținerea dreptului de

opțiune al pârâtei;

-

au fost interpretate greșit și raporturile juridice născute în temeiul

antecontractului, cel supus judecății fiind raportul principal, celelalte fiind

accesorii; a apreciat că este eronată aprecierea completului de judecată în

sensul că raportul juridic dintre părți nu poate fi redus doar la dreptul de a

solicita încheierea contractului și la obligația corelativă;

-

instanța a apreciat greșit antecontractul prin prisma art. 970 C. civ., precum

și din perspectiva aplicării prevederilor art. 977-985 C. civ., prin care a

denaturat voința părților, de a supune raportul juridic principal unui termen

extinctiv;

-

împlinirea termenului extinctiv este străină de ideea de culpă, astfel încât

judecătorii nu trebuiau să analizeze pretinsa culpă a părților în

neîndeplinirea obligațiilor; a mai susținut că nici nu există o culpă a sa, ea

îndeplinindu-și propriile obligații, neemiterea certificatului de atestare

fiscală neputându-i-se imputa, obținerea acestui certificat nefiind o obligație

de rezultat, ci una de diligentă; a mai arătat că se afla în procedura de

verificare fiscală din anul 2006; culpa poate fi reținută doar în sarcina

pârâtei, care nu a prezentat dovada emisă de Primăria municipiului București

privind numerele poștale aferente loturilor 3-9 din care să rezulte accesul

acestor loturi direct la calea publică.

Cu

privire la aplicabilitatea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

reclamanta a arătat că decizia recurată este nemotivată, judecătorii reluând

pasaje din întâmpinarea depusă de pârâtă în dosarul de apel, precum și că

judecătorii nu au argumentat înlăturarea susținerilor sale. Reclamanta a mai

susținut că decizia cuprinde motive străine de natura pricinii, judecătorii

aplicând normele specifice termenului suspensiv, în speță fiind un termen

extinctiv, că judecătorii au motivat soluția pe ideea de culpă, inexistentă în

cazul termenului extinctiv și că motivarea deciziei este contradictorie,

întrucât apreciind incidența prevederilor art. VIII pct. 4 din antecontract au

admis implicit că și-a îndeplinit obligațiile, iar ulterior s-a argumentat

neîndeplinirea acestor obligații, cu referire la neprezentarea certificatului

de atestare fiscală.

Reclamanta

a susținut și incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind

că judecătorii apelului au aplicat greșit prevederile legale referitoare la

termenul suspensiv, în speță fiind vorba de un termen extinctiv. A mai susținut

că în mod greșit judecătorii apelului au apreciat că la judecata cauzei în fond

nu a fost încălcat principiul disponibilității, în ce privește limitele stabilite

prin cererea de chemare în judecată, că au fost încălcate regulile privind

admisibilitatea probelor și că motivarea pe ideea de culpă excede obiectului

litigiului.

Prin

întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu

următoarele argumente:

-

interpretarea contractului s-a făcut fără denaturare, judecătorii instanțelor

inferioare apreciind corect că se impunea analiza coroborată a tuturor

obligațiilor asumate de reclamantă, nefiind posibilă reducerea acestora la

obligația de a încheia contractul, pentru a înlătura de la verificare

nerespectarea obligației de obținere și prezentare a certificatului de atestare

fiscală;

-

judecătorii au reținut corect existența dreptului său de opțiune la cumpărarea

terenurilor, această manifestare de voință fiind exprimată în termenul prevăzut

în antecontract;

-

judecătorii au aplicat corect prevederile art. 977-985 C. proc. civ., existența

unor clauze de drept strict neexcluzând dreptul instanței de a verifica dacă

există astfel de clauze și de a constata/pronunța asupra efectului lor; a

susținut că s-a reținut corect tardivitatea și ineficienta demersurilor

reclamantei de obținere a certificatului de atestare fiscală, în condițiile în

care cunoștea existența controlului fiscal la care era supusă;

-

decizia de apel este motivată, considerentele fiind coerente și corespunzătoare

naturii pricinii, validarea unei susțineri a uneia dintre părți neechivalând cu

o nemotivare; a susținut că nu există considerente străine de natura cauzei,

decizia fiind rezultatul calificării proprii dată termenului în discuție; din

această perspectivă, a arătat că în mod legal judecătorii instanțelor

inferioare au apreciat incidența prevederilor art. 1025 și art. 1014 C. civ.

-

judecătorul fondului a respectat obiectul cererii și principiul

disponibilității, limitele acesteia nefiind depășite; a arătat că a fost

soluționat chiar obiectul cererii de chemare în judecată, dar și în raport de

apărările invocate în cauză, vizând calificarea corectă a dispoziției

contractuale incidente.

Nu

au fost depuse înscrisuri noi în această fază procesuală.

Analizându-se

decizia recurată în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se

apreciază că recursul nu este fondat.

Se

reține că problema principală în speță este aceea a stabilirii conținutului

raportului juridic dintre părți, născut în baza antecontractului încheiat de

acestea. Din perspectiva acestei analize, se reține că în mod corect

judecătorii instanțelor inferioare au apreciat conținutul raportului juridic

dintre părți prin luarea în considerare a tuturor obligațiilor asumate de

părți, neputând fi reținută susținerea reclamantei în sensul că raportul

juridic trebuie limitat doar la obligația de încheiere a contractului de

vânzare cumpărare. Această concluzie rezultă în primul rând din modul de

reglementare a obligațiilor ce au fost asumate de către părți. Se reține în

acest sens că obligațiile asumate de reclamantă nu se rezumă la încheierea

contractului de vânzare cumpărare, antecontractul detaliind nu numai această

obligație, ci și alte obligații, necesare și obligatorii pentru încheierea

contractului în formă autentică (obligații care, în măsura nerespectării,

conduceau la imposibilitatea semnării actului final). In al doilea rând, modul

de redactare a clauzei de încetare a antecontractului conduce, de asemenea, la

concluzia că această încetare nu intervine automat, analiza termenului limită

de încetare trebuind a fi efectuată în raport de toate obligațiile asumate. Or,

așa cum au statuat și judecătorii instanțelor inferioare, simpla expirare a

termenului nu conduce la încetarea tuturor obligațiilor dintre părți, fiind

necesară și o analiză a cauzelor (culpei) care a determinat neîncheierea

contractului, prin raportare la toate obligațiile asumate de părți, iar nu doar,

așa cum a susținut reclamanta, doar prin raportare la neîndeplinirea obligației

de semnare a contractului.

Având

în vedere cele expuse anterior, se reține că în mod legal, constatând culpa

reclamantei în neîndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate, judecătorii

instanțelor inferioare au hotărât în sensul respingerii acțiunii acesteia. Nu

poate fi reținută critica reclamantei în sensul că judecătorii instanțelor

inferioare ar fi schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al actului juridic

dintre părți (cu referire la clauza de încetare a efectelor antecontractului)

din considerentele expuse în decizia recurată nerezultând că judecătorii

apelului ar fi calificat în alt mod actul părților. Analiza aspectului legat de

efectuarea demersurilor asumate obligatoriu de către reclamantă nu are valența

schimbării naturii juridice a actului, această analiză fiind realizată în

raport de susținerile reclamantei și de apărările pârâtei. De altfel, în tot

cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se regăsește o calificare a

clauzei invocate de reclamantă în sensul criticat de aceasta prin memoriul de

recurs.

Este

înlăturată și critica referitoare la denaturarea acordului de voințe.

Judecătorii apelului, având în vedere susținerile și apărările părților, au procedat

corect la analiza obligațiilor părților din perspectiva prevederilor art. 970

și ale art. 977-985 C. civ., aceste norme fiind general valabile și aplicabile

tuturor clauzelor contractuale, în situația în care părțile conferă un înțeles

diferit voințelor exprimate la momentul încheierii actului juridic.

Nu

este reținută nici critica referitoare la imposibilitatea aprecierii culpei în

îndeplinirea obligațiilor, raportat la termenul extinctiv. Deși formulează

această critică, reclamanta nu arată textul legal care instituie o asemenea

interdicție de analiză în speța dedusă judecății. De altfel, acceptarea acestei

critici ar conduce la concluzia că orice parte contractantă, în măsura în care

în actul juridic a fost stabilit un termen maxim pentru îndeplinirea obligațiilor,

poate ignora cele la care s-a obligat, așteptând împlinirea termenului care ar

conduce la stingerea obligațiilor asumate. Or, o asemenea atitudine a unei

părți contractante, de nerespectare a obligațiilor asumate în așteptarea

expirării termenului convenit trebuie analizată, așa cum au procedat și

judecătorii instanțelor inferioare.

Din

același considerente nu poate fi reținută nici critica referitoare la greșita

reținere a incidenței prevederilor art. 1022-1025 C. civ. Se observă că textele

legale menționate reglementează obligația cu termen, legiuitorul nefăcând

distincția, realizată de doctrină, între termenul suspensiv și cel extinctiv.

In consecință, textele menționate sunt aplicabile tuturor obligațiilor cu

termen, concluzia contrară ar fi aceea că pentru obligația prevăzută sub termen

extinctiv nu ar exista reglementare legală. Însă, în lipsa unei exprimări

exprese a legiuitorului în sensul că secțiunea II din capitolul VI al Codului

civil se referă doar la obligația prevăzută sub termen suspensiv, concluzia

care se impune este aceea că aceste texte legale sunt aplicabile, așa cum am

menționat deja, tuturor obligațiilor prevăzute sub termen, fără nicio

distincție.

În

sfârșit, este înlăturată și critica referitoare la inexistența considerentelor

care au format convingerea judecătorilor apelului, reținându-se că în decizia

recurata sunt prezentate amplu argumentele care au condus judecătorii la

soluția pronunțată. Faptul că în aceste considerente se regăsesc anumite

aspecte invocate de pârâta intimată nu are valoarea unei nemotivări,

judecătorii reținând doar pertinența acestor apărări, după trecerea lor prin

filtrul analizei. De asemenea nu se poate aprecia că decizia cuprinde aspecte

care depășesc cadrul procesual, cunoscut fiind că acest cadrul nu este dat doar

de cererea reclamantei, ci și de apărarea pârâtei, judecătorii neputând face

abstracție de aceste apărări, în condițiile în care sunt strâns legate de

pretenția dedusă judecății. Totodată, nu se reține critica referitoare la

încălcarea regulilor privind admisibilitatea probelor, neputând fi apreciată o

asemenea încălcare cu privire la unul din înscrisurile depuse în probațiune de

pârâtă, indiferent de titulatura dată acestui înscris.

Pentru

considerentele arătate, și constatându-se că decizia de apel este legală, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta SN I.P. SA BUCUREȘTI împotriva Deciziei

nr. 215 din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.