ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1030/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 247 din 02 iunie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu Casa de Pensii

a Ministerului Administrației și Internelor, având ca obiect anularea deciziei din

29 decembrie 2009 emisă de directorul Casei de Pensii a Ministerului Administrației

și Internelor și obligarea pârâtei la plata pensiei retroactive de la data suspendării

ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situației anterioare acesteia.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia contestată

s-a dispus suspendarea dreptului de pensie al reclamantului începând cu data de

01 ianuarie 2010, având în vedere opțiunea acestuia formulată în temeiul Legii

nr. 329/2009.

În raport cu dispozițiile

art. 17 și art. 18 din Legea nr. 329/2009, instanța a respins susținerile reclamantului

referitoare la nelegalitatea actului, determinată de faptul că nu a existat o declarație

în sensul cerut de instrucțiuni, iar decizia a fost semnată doar de director și

fără avizele structurilor de profil.

Conform dispozițiilor

respective, persoanele care cumulează pensia aparținând sistemului public cu salariu

stabilit pe baza unui contract individual de muncă, raport de serviciu sau act de

numire în funcție în cadrul unei instituții publice sunt obligate, dacă nivelul

pensiei nete aflat în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie,

să opteze între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și

încetarea raportului de serviciu.

În raport cu probatoriul

administrat, a reținut instanța că reclamantul, prin înscrisul depus la 03

decembrie 2009, a arătat că optează pentru desfășurarea activității, această opțiune

rezultând și din declarația făcută ulterior care confirmă că voința reclamantului

a fost de a continua activitatea și, ca atare, se dorește suspendarea plății pensiei.

A reținut instanța că

susținerile reclamantului în sensul că adresa din 03 decembrie 2009 nu întrunește

cerințele prevăzute de instrucțiuni este lipsită de relevanță, întrucât Legea

nr. 329/2009 nu prevede o anumită formă de exprimare a opțiunii.

În ceea ce privește susținerile

reclamantului în sensul că decizia contestată a fost emisă de o persoană ce nu avea

calitate și fără avizele structurilor de specialitate, instanța a reținut că aceasta

nu poate fi primită, întrucât dispozițiile legale aplicabile nu instituie obligația

existenței unor avize și nu reglementează o anume competență, astfel că, în lipsa

unor reglementări exprese, persoana în măsură să dispună punerea în aplicare a legii

și respectiv să o execute nu poate fi decât conducătorul entității sau persoana

desemnată de acesta.

Instanța a respins și

susținerile reclamantului referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva

faptului că poartă același număr cu decizia de pensionare, deoarece nu se poate

face o confuzie între cele două decizii de vreme ce datele de emitere sunt diferite.

Instanța a respins și

susținerea reclamantului în sensul că actul contestat nu constituie un act administrativ,

reținând că actul respectiv este un act emis de o autoritate care acționează în

regim de putere publică în vederea executării legii care dă naștere modifică sau

stinge raporturi juridice în sensul Legii contenciosului administrativ.

Totodată, instanța a apreciat

că nu pot fi primite nici susținerile reclamantului în sensul că ar fi fost realizată

o cedare a dreptului în contextul unui consimțământ viciat, reținând că, potrivit

dispozițiilor legale, există posibilitatea de opțiune și, ca atare, se dispune în

continuare de dreptul la pensie, iar suspendarea temporară a fost aleasă de reclamant,

inclusiv prin declarația depusă ulterior, motiv pentru care nu se poate imputa intimatului

că a realizat o cedare a dreptului de pensie.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de apel a declarat recurs reclamantul

M.D.

, invocând motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La termenul de judecată

din 22 februarie 2011, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a invocat din oficiu,

în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a

instanței de fond și, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunțare cu

privire la această excepție, care face de prisos analiza criticilor din recurs.

Înalta Curte va admite

excepția necompetenței materiale a instanței de fond pentru considerentele arătate

în continuare.

Prin acțiunea introductivă,

reclamantul a solicitat anularea deciziei din 29 decembrie 2009 emisă de Casa de

Pensii a Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtei la plata

pensiei retroactive de la data suspendării ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situației

anterioare acesteia.

Prin decizia contestată,

pârâtul a adus la cunoștință reclamantului faptul că, potrivit declarației pe proprie

răspundere, din care rezultă că optează pentru suspendarea plății pensiei, începând

cu data de 01 ianuarie 2010 se suspendă plata drepturilor de pensie în temeiul Legii

nr. 329/2009

privind reorganizarea unor autorități și

instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de

afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar

Internațional.

Drepturile

de pensie ale recurentului-reclamant

M.D.

fuseseră

stabilite anterior prin decizia din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului

Administrației și Internelor în baza prevederilor art. 53 din Legea nr. 179/2004

privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor.

Conform dispozițiilor

art. 54 din Legea nr. 179/2004, în vigoare la data emiterii deciziei de stabilire

a drepturilor de pensie, precum și a deciziei ce formează obiectul cauzei (decizia

din 29 decembrie 2009):

„

Art. 54.

-

(1)

Împotriva deciziilor

emise în condițiile art. 53 se poate introduce contestație, în termen de 30 de zile

de la comunicare, la Comisia de contestații pensii care funcționează în cadrul Ministerului

Administrației și Internelor.

(2)

Componența nominală a

comisiei prevăzute la alin. (1) se stabilește prin ordin al ministrului administrației

și internelor.

(3)

Comisia de contestații

soluționează contestațiile în termenul prevăzut de lege.

(4)

Deciziile comisiei de contestații pot fi atacate la instanțele

judecătorești competente, potrivit Legii

nr. 19/2000

, cu modificările și completările ulterioare,

în termen de 30 de zile de la comunicare.”

În temeiul normei de trimitere de la art. 54

alin. (4) din Legea nr. 179/2004, în privința deciziei contestate, prin care s-a

dispus suspendarea plății pensiei stabilite în favoarea reclamantului, sunt aplicabile

normele de competență prevăzute de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000

privind sistemul

public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, conform cărora „Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind

modul de stabilire și de plată a pensiilor, a indemnizațiilor și a altor drepturi

de asigurări sociale”.

Aceleași norme

de competență sunt prevăzute și de art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010 privind

sistemul unitar de pensii publice, în vigoare la data pronunțării prezentei decizii,

care a abrogat Legea nr. 179/2004 [conform art. 196 lit. e) din Legea nr. 263/2010],

conform cărora „Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind modul

de stabilire și de plată a pensiilor și a altor drepturi de asigurări sociale”.

Dispozițiile

citate din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile în temeiul prevederilor art. 725

alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., conform cărora: „

Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor

legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de casare

cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt

pe deplin aplicabile.

” În cauză se constată că normele de competență

din vechea reglementare [

art.

54 alin. (4) din Legea nr. 179/2004 cu referire la art. 155 lit. f) din Legea

nr. 19/2000]

au fost preluate integral în materialitatea lor în noua reglementare

[art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010].

În consecință,

Înalta Curte constată că instanța de fond - Curtea de Apel Cluj, ca instanță de

contencios administrativ, a pronunțat hotărârea ce formează obiectul recursului

cu încălcarea competenței materiale ce revenea tribunalului, ca instanță de litigii

de muncă, conform dispozițiilor speciale în materia pensiilor și altor drepturi

de asigurări sociale, recursul fiind fondat sub aspectul motivului prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Față de cele

arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 137,

art. 306 alin. (2), art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) și

art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și cu referire la art. 153 lit. g)

din Legea nr. 263/2010, Înalta Curte va admite recursul declarat de

M.D.

, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul

Maramureș, secția litigii de muncă, ca instanță de la domiciliul reclamantului,

conform art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

M.D.

împotriva sentinței civile

nr. 247 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Maramureș, secția litigii

de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.