ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1030/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 247 din 02 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor, având ca obiect anularea deciziei din 29 decembrie 2009 emisă de directorul Casei de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtei la plata pensiei retroactive de la data suspendării ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situației anterioare acesteia. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia contestată s-a dispus suspendarea dreptului de pensie al reclamantului începând cu data de 01 ianuarie 2010, având în vedere opțiunea acestuia formulată în temeiul Legii nr. 329/2009.

În raport cu dispozițiile art. 17 și art. 18 din Legea nr. 329/2009, instanța a respins susținerile reclamantului referitoare la nelegalitatea actului, determinată de faptul că nu a existat o declarație în sensul cerut de instrucțiuni, iar decizia a fost semnată doar de director și fără avizele structurilor de profil. Conform dispozițiilor respective, persoanele care cumulează pensia aparținând sistemului public cu salariu stabilit pe baza unui contract individual de muncă, raport de serviciu sau act de numire în funcție în cadrul unei instituții publice sunt obligate, dacă nivelul pensiei nete aflat în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie, să opteze între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raportului de serviciu.

În raport cu probatoriul administrat, a reținut instanța că reclamantul, prin înscrisul depus la 03 decembrie 2009, a arătat că optează pentru desfășurarea activității, această opțiune rezultând și din declarația făcută ulterior care confirmă că voința reclamantului a fost de a continua activitatea și, ca atare, se dorește suspendarea plății pensiei. A reținut instanța că susținerile reclamantului în sensul că adresa din 03 decembrie 2009 nu întrunește cerințele prevăzute de instrucțiuni este lipsită de relevanță, întrucât Legea nr. 329/2009 nu prevede o anumită formă de exprimare a opțiunii.

În ceea ce privește susținerile reclamantului în sensul că decizia contestată a fost emisă de o persoană ce nu avea calitate și fără avizele structurilor de specialitate, instanța a reținut că aceasta nu poate fi primită, întrucât dispozițiile legale aplicabile nu instituie obligația existenței unor avize și nu reglementează o anume competență, astfel că, în lipsa unor reglementări exprese, persoana în măsură să dispună punerea în aplicare a legii și respectiv să o execute nu poate fi decât conducătorul entității sau persoana desemnată de acesta. Instanța a respins și susținerile reclamantului referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că poartă același număr cu decizia de pensionare, deoarece nu se poate face o confuzie între cele două decizii de vreme ce datele de emitere sunt diferite.

Instanța a respins și susținerea reclamantului în sensul că actul contestat nu constituie un act administrativ, reținând că actul respectiv este un act emis de o autoritate care acționează în regim de putere publică în vederea executării legii care dă naștere modifică sau stinge raporturi juridice în sensul Legii contenciosului administrativ. Totodată, instanța a apreciat că nu pot fi primite nici susținerile reclamantului în sensul că ar fi fost realizată o cedare a dreptului în contextul unui consimțământ viciat, reținând că, potrivit dispozițiilor legale, există posibilitatea de opțiune și, ca atare, se dispune în continuare de dreptul la pensie, iar suspendarea temporară a fost aleasă de reclamant, inclusiv prin declarația depusă ulterior, motiv pentru care nu se poate imputa intimatului că a realizat o cedare a dreptului de pensie.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamantul M.D. , invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. La termenul de judecată din 22 februarie 2011, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a invocat din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a instanței de fond și, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunțare cu privire la această excepție, care face de prisos analiza criticilor din recurs. Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale a instanței de fond pentru considerentele arătate în continuare. Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat anularea deciziei din 29 decembrie 2009 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtei la plata pensiei retroactive de la data suspendării ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situației anterioare acesteia.

Prin decizia contestată, pârâtul a adus la cunoștință reclamantului faptul că, potrivit declarației pe proprie răspundere, din care rezultă că optează pentru suspendarea plății pensiei, începând cu data de 01 ianuarie 2010 se suspendă plata drepturilor de pensie în temeiul Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional. Drepturile de pensie ale recurentului-reclamant M.D. fuseseră stabilite anterior prin decizia din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor în baza prevederilor art. 53 din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor.

Conform dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 179/2004, în vigoare la data emiterii deciziei de stabilire a drepturilor de pensie, precum și a deciziei ce formează obiectul cauzei (decizia din 29 decembrie 2009): „ Art. 54. - (1) Împotriva deciziilor emise în condițiile art. 53 se poate introduce contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia de contestații pensii care funcționează în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. (2) Componența nominală a comisiei prevăzute la alin. (1) se stabilește prin ordin al ministrului administrației și internelor. (3) Comisia de contestații soluționează contestațiile în termenul prevăzut de lege.

(4) Deciziile comisiei de contestații pot fi atacate la instanțele judecătorești competente, potrivit Legii nr. 19/2000 , cu modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la comunicare.” În temeiul normei de trimitere de la art. 54 alin. (4) din Legea nr. 179/2004, în privința deciziei contestate, prin care s-a dispus suspendarea plății pensiei stabilite în favoarea reclamantului, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, conform cărora „Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind modul de stabilire și de plată a pensiilor, a indemnizațiilor și a altor drepturi de asigurări sociale”.

Aceleași norme de competență sunt prevăzute și de art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în vigoare la data pronunțării prezentei decizii, care a abrogat Legea nr. 179/2004 [conform art. 196 lit. e) din Legea nr. 263/2010], conform cărora „Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind modul de stabilire și de plată a pensiilor și a altor drepturi de asigurări sociale”. Dispozițiile citate din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile în temeiul prevederilor art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., conform cărora: „ Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe.

În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile. ” În cauză se constată că normele de competență din vechea reglementare [ art. 54 alin. (4) din Legea nr. 179/2004 cu referire la art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000] au fost preluate integral în materialitatea lor în noua reglementare [art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010]. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de fond - Curtea de Apel Cluj, ca instanță de contencios administrativ, a pronunțat hotărârea ce formează obiectul recursului cu încălcarea competenței materiale ce revenea tribunalului, ca instanță de litigii de muncă, conform dispozițiilor speciale în materia pensiilor și altor drepturi de asigurări sociale, recursul fiind fondat sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Față de cele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 137, art. 306 alin. (2), art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) și art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și cu referire la art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010, Înalta Curte va admite recursul declarat de M.D. , va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Maramureș, secția litigii de muncă, ca instanță de la domiciliul reclamantului, conform art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.D. împotriva sentinței civile nr. 247 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Maramureș, secția litigii de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.