ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5113/2012

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 ianuarie 2010, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV articolele: 17-18, 20-21 și 25 din Legea nr. 329/2009 privind organizarea unor autorități și instituții publice, prin care i s-a suprimat pe nedrept pensia de serviciu obținută la limită de vârstă, în baza deciziei din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor și în consecință, - să fie sistate efectele aplicării prevederilor legale contestate, menționate la pct. 1, astfel încât să reprimească pensia de la data suspendării plății ei, din luna ianuarie 2010, în cuantumul aferent lunii decembrie 2009.

Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 3409 din 13 mai 2011 a Curții de Apel București a fost admisă excepția inadmisibilității privind petitul unu din cerere și, în consecință, a fost respins petitul unu din cerere, ca inadmisibil. Instanța a luat act de renunțarea la judecată privind petitul doi din cererea reclamantului privind sistarea efectului aplicării suspendării plății pensiei începând cu luna ianuarie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, reținând că reclamantul a contestat neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice arătând că i-a fost încălcat dreptul la salariu și dreptul la pensie, că suprimarea pensiei echivalează cu încălcarea dreptului persoanei private de a se bucura netulburat de proprietatea bunurilor proprii, că aplicarea noilor reglementări legale instituite în Capitolul IV din Legea nr. 329/2009 este discriminatorie, excesivă și disproporționată, că motivele legitime invocate de Guvernul României în expunerea de motive la Legea nr. 329/2009 vizând situația financiară a României nu se justifică, contrar normelor comunitare europene statuate în art. 1 al Protocolului din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prima instanță a apreciat că acțiunea reclamantului, care are ca obiect neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea nr. 329/2009, este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ , având în vedere că obiectul acțiunii nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât legea contestată este un act juridic al Parlamentului, în raport de dispozițiile art. 67 din Constituție.

Recursul declarat de M.D. Prin motivele de recurs formulate reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că prin cererea introductivă nu a indicat instanța competentă a soluționa acțiunea sa. A precizat că a indicat, prin explicitările la încheierea de ședință din 18 iunie 2010, obiectul cererii introductive, respectiv admiterea cumulului pensiei cu salariul pe care îl primește ca angajat al Agenției Naționale Antidrog, prin constatarea neconformității prevederilor Capitolului IV din Legea nr. 329/2009 cu normele europene în materie. Recurentul a arătat că de la data depunerii acțiunii și până la soluționarea efectivă a dosarului s-au perindat 4 judecători, contrar dispozițiilor procesuale în materie. S-a susținut că instanța de fond nu a examinat/analizat actele și lucrările aflate la dosar, înscrisuri prin care recurentul a probat solicitările sale, precum și faptul că instanța a omis să se pronunțe cu privire la temeiurile legale invocate de reclamant în acțiunea introductivă.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 1502 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul formulat de M.D. împotriva sentinței nr. 3409 din 13 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a constatat că primul capăt de cerere din acțiune a fost respins, în mod corect, ca inadmisibilă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate primi critica formulată de recurent pe fondul cauzei deduse judecății, câtă vreme prima instanță a soluționat cauza pe excepție. Pe de altă parte, s-a mai reținut că deși recurentul-reclamant a susținut posibilitatea cumulării pensiei cu salariul obținut, acesta nu a înțeles să invoce neconstituționalitatea dispozițiilor pe care le consideră neconforme cu Constituția și nu a atacat în prealabil actul ce reprezintă izvorul nemulțumirii, situație care nu poate fi cercetată de instanța de recurs în lipsa argumentelor legale privind greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate invocată.

Contestația în anulare formulată de M.D. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare M.D., invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) teza ultimă, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente în problematica asigurărilor sociale. În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul a susținut, în esență, că cererea de chemare în judecată a fost repartizată în mod greșit instanței de contencios administrativ, deși obiectul acesteia nu are legătură cu contenciosul administrativ, iar temeiurile de drept invocate nu vizează Legea nr. 554/2004. În aceste condiții, în raport de obiectul cauzei și de temeiurile de drept invocate, instanța trebuia să-și verifice competența și să invoce, din oficiu, excepția de necompetență materială, astfel că prin soluția pronunțată, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, instanța și-a încălcat propria competență. Pe de altă parte, și instanța de recurs a omis să constate că această soluție este dată de o instanță necompetentă, cu toate că la pct. VI din motivele de recurs a invocat necompetența materială a instanței de fond, însă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Considerentele asupra contestației în anulare Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În reglementarea actuală a C. proc. civ., contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, motivele în care poate fi exercitată fiind strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317-318 C. proc. civ. Conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu contestație în anulare atunci când a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, doar dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Art. 317 alin. (2) C. proc. civ. reglementează admisibilitatea contestației în anulare fondată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cazul în care acest motiv a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Dacă în privința primei condiții nu pot fi ridicate probleme pentru că hotărârea atacată este una irevocabilă, în privința celei de a doua condiții se constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză. Din analiza actelor dosarului rezultă că necompetența instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiului nu a constituit o veritabilă excepție și nu a fost invocată, ca atare, la fondul cauzei. De asemenea, nu a constituit în sine un motiv distinct de recurs. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că la pct. VI din motivele de recurs contestatorul nu a invocat necompetența materială ci a formulat critici privind neexaminarea fondului cauzei, reproșând instanței că nu a procedat la analizarea înscrisurilor de la dosar și a omis să se pronunțe cu privire la temeiurile legale invocate, invocând din oficiu, excepția inadmisibilității, susținerile formulate în acest sens fiind nereale. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., care instituie excepția de la regula prevăzută în alin. (1), în sensul că poate fi primită contestația în anulare chiar dacă motivul din contestația în anulare a fost invocat și în recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt, or, dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat pe fond. În consecință, văzând și dispozițiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.