ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5113/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5113/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii
Prin cererea
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, la data de
19 ianuarie 2010,
reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate neconformitatea
reglementărilor normative statuate în Capitolul IV articolele: 17-18, 20-21 și 25
din Legea nr. 329/2009 privind organizarea unor autorități și instituții publice,
prin care i s-a suprimat pe nedrept pensia de serviciu obținută la limită de vârstă,
în baza deciziei din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administrației
și Internelor și în consecință,
- să fie sistate efectele
aplicării prevederilor legale contestate, menționate la pct. 1, astfel încât să
reprimească pensia de la data suspendării plății ei, din luna ianuarie 2010, în
cuantumul aferent lunii decembrie 2009.
Hotărârea Curții de
Apel
Prin sentința nr. 3409
din 13 mai 2011 a Curții de Apel București a fost admisă excepția inadmisibilității
privind petitul unu din cerere și, în consecință, a fost respins petitul unu din
cerere, ca inadmisibil.
Instanța a luat act de
renunțarea la judecată privind petitul doi din cererea reclamantului privind sistarea
efectului aplicării suspendării plății pensiei începând cu luna ianuarie 2010.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității primului capăt
de cerere, reținând că reclamantul a contestat neconformitatea reglementărilor
normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea
nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice arătând
că i-a fost încălcat dreptul la salariu și dreptul la pensie, că suprimarea pensiei
echivalează cu încălcarea dreptului persoanei private de a se bucura netulburat
de proprietatea bunurilor proprii, că aplicarea noilor reglementări legale instituite
în Capitolul IV din Legea nr. 329/2009 este discriminatorie, excesivă și disproporționată,
că motivele legitime invocate de Guvernul României în expunerea de motive la Legea
nr. 329/2009 vizând situația financiară a României nu se justifică, contrar normelor
comunitare europene statuate în art. 1 al Protocolului din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului.
Prima instanță a
apreciat că acțiunea reclamantului, care are ca obiect neconformitatea reglementărilor
normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea
nr. 329/2009, este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ
, având în vedere că obiectul
acțiunii nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) și
art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât legea contestată este un act juridic
al Parlamentului, în raport de dispozițiile art. 67 din Constituție.
Recursul declarat de
M.D.
Prin motivele de recurs
formulate reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică,
arătând că prin cererea introductivă nu a indicat instanța competentă a soluționa
acțiunea sa.
A precizat că a indicat,
prin explicitările la încheierea de ședință din 18 iunie 2010, obiectul cererii
introductive, respectiv admiterea cumulului pensiei cu salariul pe care îl primește
ca angajat al Agenției Naționale Antidrog, prin constatarea neconformității prevederilor
Capitolului IV din Legea nr. 329/2009 cu normele europene în materie.
Recurentul a arătat că
de la data depunerii acțiunii și până la soluționarea efectivă a dosarului s-au
perindat 4 judecători, contrar dispozițiilor procesuale în materie.
S-a susținut că instanța
de fond nu a examinat/analizat actele și lucrările aflate la dosar, înscrisuri prin
care recurentul a probat solicitările sale, precum și faptul că instanța a omis
să se pronunțe cu privire la temeiurile legale invocate de reclamant în acțiunea
introductivă.
Hotărârea instanței
de recurs
Prin decizia nr. 1502
din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, a fost respins recursul formulat de M.D. împotriva sentinței
nr. 3409 din 13 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de recurs a constatat că primul capăt de cerere din acțiune
a fost respins, în mod corect, ca inadmisibilă, în raport de obiectul cererii de
chemare în judecată, astfel încât nu poate primi critica formulată de recurent pe
fondul cauzei deduse judecății, câtă vreme prima instanță a soluționat
cauza pe excepție.
Pe de altă parte, s-a
mai reținut că deși recurentul-reclamant a susținut posibilitatea
cumulării pensiei cu salariul obținut, acesta nu a înțeles să invoce neconstituționalitatea
dispozițiilor pe care le consideră neconforme cu Constituția și nu a atacat în prealabil
actul ce reprezintă izvorul nemulțumirii, situație care nu poate fi cercetată de
instanța de recurs în lipsa argumentelor legale privind greșita soluționare a excepției
de inadmisibilitate invocată.
Contestația în
anulare formulată de M.D.
Împotriva acestei decizii,
a formulat contestație în anulare M.D., invocând dispozițiile art. 317 alin. (1)
pct. 2 și alin. (2) teza ultimă, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre soluționare
instanței competente în problematica asigurărilor sociale.
În dezvoltarea motivelor
căii de atac exercitate, contestatorul a susținut, în esență, că cererea de chemare
în judecată a fost repartizată în mod greșit instanței de contencios administrativ,
deși obiectul acesteia nu are legătură cu contenciosul administrativ, iar temeiurile
de drept invocate nu vizează Legea nr. 554/2004.
În aceste condiții, în
raport de obiectul cauzei și de temeiurile de drept invocate, instanța trebuia să-și
verifice competența și să invoce, din oficiu, excepția de necompetență materială,
astfel că prin soluția pronunțată, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, instanța
și-a încălcat propria competență.
Pe de altă parte, și instanța
de recurs a omis să constate că această soluție este dată de o instanță
necompetentă, cu toate că la pct. VI din motivele de recurs a invocat necompetența
materială a instanței de fond, însă recursul a fost respins fără ca el să fi fost
judecat în fond.
Considerentele asupra
contestației în anulare
Înalta Curte constată
că este inadmisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317
alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ, pentru considerentele care vor fi expuse
în continuare.
În reglementarea actuală
a C. proc. civ., contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare,
motivele în care poate fi exercitată fiind strict și limitativ prevăzute de dispozițiile
art. 317-318 C. proc. civ.
Conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., o hotărâre irevocabilă
poate fi atacată cu contestație în anulare atunci când a fost dată de judecători
cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, doar dacă
acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Art. 317 alin. (2) C. proc. civ. reglementează admisibilitatea contestației
în anulare fondată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cazul
în care acest motiv a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins
pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără
ca el să fi fost judecat în fond.
Dacă în privința primei
condiții nu pot fi ridicate probleme pentru că hotărârea atacată este una irevocabilă,
în privința celei de a doua condiții se constată că aceasta nu este îndeplinită
în cauză.
Din analiza actelor dosarului
rezultă că necompetența instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiului
nu a constituit o veritabilă excepție și nu a fost invocată, ca atare, la fondul
cauzei. De asemenea, nu a constituit în sine un motiv distinct de recurs.
Sub acest aspect, Înalta
Curte reține că la pct. VI din motivele de recurs contestatorul nu a invocat necompetența
materială ci a formulat critici privind neexaminarea fondului cauzei, reproșând
instanței că nu a procedat la analizarea înscrisurilor de la dosar și a omis să
se pronunțe cu privire la temeiurile legale invocate, invocând din oficiu, excepția
inadmisibilității, susținerile formulate în acest sens fiind nereale.
Prin urmare, nu sunt incidente
dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., care instituie excepția de la regula
prevăzută în alin. (1), în sensul că poate fi primită contestația în anulare chiar
dacă motivul din contestația în anulare a fost invocat și în recurs, dar instanța
l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt, or, dacă recursul a fost
respins fără ca el să fi fost judecat pe fond.
În consecință, văzând
și dispozițiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în
anulare ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în
anulare formulată de M.D. împotriva deciziei nr. 1502 din 21 martie 2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie
2012.