ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 1145 din 22 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația formulată de contestatorul I.A., ca neîntemeiată în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu Municipiul Bacău prin Primar, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect. În motivarea sentinței, s-a constatat, în esență, că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că petentul I.A.

a făcut dovada formulării vreunei notificări în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, situație în care nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform alin. 5 din art. 22. Referitor la intimata Primăria Bacău prin Primar, tribunalul a constatat că nu are calitate procesuală, față de obiectul cererii deduse judecății, respectiv contestația formulată împotriva Ordinului nr. 413/ C din 03 februarie 2009 emis de intimatul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada faptului că tatăl său a fost titularul dreptului real de proprietate asupra imobilului revendicat și, totodată, că ar exista identitate între imobilul solicitat și cel pretins a fi proprietatea autorului său.

Prin decizia civilă nr. 218 din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1 din 23 mai 2001 depusă la B.E.J. D.D., pe care a adresat-o Primăriei Municipiului Bacău. Notificarea a fost înaintată, cât privește unul dintre cele 17 imobile solicitate, respectiv pentru imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, către Ministerul Justiției, care s-a pronunțat prin Ordinul nr. 413/ C din 3 februarie 2009, în sensul respingerii, întrucât nu s-a făcut dovada de către solicitant a formulării notificării în termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul Bacău prin Primar, Curtea a apreciat că a fost în mod corect soluționată de către prima instanță, față de obiectul cererii de chemare în judecată l-a vizat anularea Ordinului nr. 413/ C din 3 februarie 2009, act emis, în procedura Legii nr. 10/2001, de unitatea deținătoare a imobilului revendicat, iar nu contestarea soluției de înaintare a notificării de către Primăria Municipiului Bacău către Ministerul Justiției. Nu are relevanță împrejurarea că, în considerentele hotărârii, motivarea excepției a fost intercalată printre argumentele reținute asupra fondului, deoarece nu este de natură să producă vreo vătămare apelantului.

Este important ca motivarea hotărârii sub acest aspect să nu fi fost implicită, ci să se refere la criticile în concret formulate, la argumentele de fapt și de drept pentru care excepția a fost primită (ceea ce s-a și realizat, în concret), iar nu „așezarea în pagină” a argumentelor folosite. Chiar dacă s-a reținut în analiza pe fond a cererii reclamantului, între altele, că, până la data emiterii ordinului contestat, contestatorul nu a făcut dovada că a respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (și nici măcar în fața tribunalului nu a atașat notificarea), acest fapt nu este de natură a justifica în persoana pârâtului Municipiul Bacău prin Primar calitatea procesuală pasivă. Modalitatea defectuoasă de transmitere a notificării reclamantului între instituțiile competente poate fi sancționată în alte condiții, iar nu în situația în care se formulează o contestație împotriva măsurilor luate de unitatea deținătoare.

Reclamantul nu a promovat împotriva pârâtului Municipiul Bacău prin Primar vreo cerere având ca justificare culpa acestei instituții prin raportare la art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea a reținut că tribunalul, deși a constatat ca nefiind îndeplinite prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, ca atare a apreciat asupra inexistenței unei notificări a reclamantului formulată în termenul stipulat de acest act normativ, a antamat și chestiuni de drept, respectiv nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul tatălui reclamantului, precum și a identității între imobilul solicitat și cel pretins a fi proprietatea autorului său. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, dar și criticile din apel, Curtea a verificat pe fond contestația, prin raportare și la considerentele deciziei nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, a reținut că, potrivit adresei din 18 noiembrie 1997 emise de SC T. SA, imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, a trecut în administrarea acestei societăți de la Fabrica P., în baza Decretului nr. 409/1955, iar prin H.G. nr. 632 din 18 noiembrie 1993 a trecut în administrarea Ministerului Justiției. Potrivit certificatului nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne – Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale, la 1 ianuarie 1965 figura înscris la I.L.L. Bacău (având calitatea de administrator) ca imobil al fostei Fabrici Proletarul Bacău și imobilul din str. Ștefan cel Mare, ca fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955. În certificatul din 3 decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor Statului – Filiala Arhivelor Statului Bacău se menționează că, cercetându-se arhiva Fabricii P. Bacău din anii 1943 – 1948, se constată că fostele Întreprinderi S.F.

posedă 8 proprietăți imobiliare, între care și imobilul din Calea Ștefan cel Mare. Prin procesul verbal încheiat la 21 ianuarie 1960 s-a procedat la predarea către I.L.L. Bacău a imobilului din Bacău, str. Ștefan cel Mare, deținut de Întreprinderea P. Bacău – Fabrică de Piele și Încălțăminte. În fișa mijloacelor de bază ce poartă ștampila SC T. SA Bacău figurează înscris imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, preluat la 1 martie 1960 prin proces verbal, potrivit Decretului nr. 409/1955, de la Fabrica P.. Această situație de fapt este confirmată și prin adresa nr. 213 din 16 septembrie 2010 eliberată de SC T. SA Bacău.

În adresa nr. 225/27 februarie 2008 emisă de Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bacău se precizează că în registrele roluri unice pe anii 1940 – 1941 și în rolul contribuabililor din 1944 – 1947 ale orașului Bacău, la imobilul din str. Ștefan cel Mare nu figurează proprietar familia I. În rolul matricol pentru anul financiar 1940 – 1941, pentru imobilul situat în Bacău, str. Ștefan cel Mare impozitul este plătit de funcționari ai Întreprinderii F., și nu ai Țesătoriei I. De asemenea, în procesul verbal încheiat la 16 septembrie 1948, ulterior momentului preluării imobilului conform susținerilor reclamantului - 11 iunie 1948, se menționează că acest înscris este încheiat în Întreprinderea Națională P., fost F. din Bacău, str. Ștefan cel Mare.

Conform procesului verbal din 11 iunie 1948, s-a preluat de la Întreprinderea A.I., având ca obiect Fabrică de Postav și Filatură de lână pieptănată din Bacău, cu sediul în str. Mircea, potrivit Legii naționalizării, imobile terenuri 6.935 m.p., clădiri 7.689 m.p., în procesul verbal suplimentar încheiat la 9 iulie 1948, în baza Legii nr. 119/1948, anexă la procesul verbal de preluare a Întreprinderii Industriale Fabrica A.I.S.A. privitor la imobilele fabricii nefiind înscris și imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare.

Coroborând toate aceste înscrisuri, Curtea a constatat că Țesătoria I. a trecut în proprietatea statului, ca urmare a naționalizării efectuate în temeiul Legii nr. 119/1948 și a primit numele de „Proletarul”, aspect probat prin procesul verbal de preluare din 11 iunie 1948. Această situație juridică este reținută cu putere de lucru judecat și prin decizia civilă nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău și decizia civilă nr. 9002 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Țesătoria I., naționalizată, a dobândit denumirea de SC P. SA în anul 1990, motiv pentru care reclamantul din prezenta cauză a solicitat, prin notificare, acestei societăți, restituirea în natură a fostei Fabrici I. S.A.

Bacău. Litigiul promovat în urma respingerii cererii reclamantului s-a desfășurat și față de A.V.A.S., instituția implicată în privatizarea societății ce a preluat fosta Fabrică I., aceasta fiind obligată să emită contestatorului decizie cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile art. 6 alin. (4), art. 29 alin. (1)-(3) și art. 38 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru bunurile solicitate prin notificarea din 17 aprilie 2001, având ca obiect restituirea fostei „Țesătorii I.” Bacău, în cota parte de 2/3 din valoarea acestora. De asemenea, Curtea a reținut că fosta Fabrică de Piele și Încălțăminte S.F., în proprietatea căreia s-a aflat și imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, devenită ulterior Fabrica P., a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

La dosar există relații cât privește trecerea în proprietatea statului a Fabricii de Piele și Încălțăminte S.F., sens în care se poate aprecia asupra valabilității actului de preluare. Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente și în privința patrimoniului aparținând Întreprinderii A. I., Fabrica de Postav și Filatură de lână pieptănată din Bacău, împrejurare care, de altfel, a fost susținută și de reclamant și confirmată de instanțe prin deciziile civile indicate anterior. Rezultă din toate actele existente la dosar, că imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare nu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantului la data naționalizării Fabricii A.I. (conform Legii nr. 119/1948), acesta aparținând fostei Fabrici de Piele și Încălțăminte S.F.

(Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A.I. (Fabrica Proletarul). Împrejurarea că din unele adrese emise de Arhivele Naționale Bacău reiese că imobilul în litigiu ar fi aparținut Fabricii Proletarul nu poate fi calificată decât ca o eroare materială, întrucât, pe de o parte, se indică această fabrică, iar, pe de altă parte, se menționează că preluarea imobilului s-ar fi făcut în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, așa cum s-a arătat anterior, acest act nu constituie un titlu în baza căruia să se fi realizat trecerea imobilului în proprietatea statului, dispozițiile sale vizând modalitatea de transfer a bunului între instituțiile de stat, procedură ulterioară preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului, și, totodată, el a vizat imobilele aparținând Fabricii P.; instanța trebuie să se raporteze în sensul arătat la actele întocmite în perioada aferentă preluării imobilului litigios, ce emană chiar de la foștii titulari ai dreptului de proprietate ori de administrare și nu la datele preluate în mod eronat de instituțiile statului, abilitate cu păstrarea documentelor, după anul 1991, la actele existente la rolul fiscal.

În dosar există relații privind plata impozitului, în concret pentru imobilul din str. Ștefan cel Mare, în perioada 1940 - 1941, această operațiune fiind efectuată de funcționari ai Întreprinderilor S.F.; celelalte relații prezentate de reclamant în același sens vizează o plată a impozitului în perioada 1948 - 1949 făcută de Fabrica I., însă nu fac nicio mențiune în privința locului situării imobilului pentru care se plătesc aceste taxe (se indică doar numărul, nu și strada). În acest context, au fost înlăturate susținerile apelantului, conform cărora instanțele de judecată au recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului ce face obiectul notificării nr. 1/2001, ca moștenitor al fostului proprietar al imobilului.

Acest aspect nu a fost probat prin înscrisuri, iar, pe de altă parte, în Sentința civilă nr. 495/2003 pronunțată de Tribunalul Bacău, în ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantului I.A., se reține că există începuturi de dovezi care prezumă calitatea sa de moștenitor și de proprietar, însă, pe fond, acesta nu a probat că autorul I.I. a avut un titlu de proprietate unic și exclusiv și că imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare a fost preluat de stat de la acesta sau de la autorul său. Împrejurarea conform căreia reclamantul ar fi obținut despăgubiri și pentru alte imobile ce au fost în proprietatea „Țesătoriei I.”, indicate în Hotărârea nr. 278/1999 a Consiliului Județean Bacău (care, de altfel, nici nu a fost anulată), nu constituie dovezi ale dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cât timp, în concret, în speță, nu s-a dovedit, potrivit art. 1169 C. civ., că societatea fam.

I. ar fi deținut și imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, de asemenea invocate în justificarea calității de proprietar asupra imobilului litigios, aplicarea textului invocat de apelant operează însă numai în absența unor probe contrare, ceea ce implică prezentarea de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, precum și a unei declarații pe propria răspundere a acestuia în sensul arătat și, totodată, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau autorizate prin care s-a dispus/s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive cu celelalte informații aflate în dosarul de restituire.

În speță, există suficiente informații care să confirme că imobilul a cărui restituire se solicită de către contestator nu a aparținut Întreprinderii A.I., ci Întreprinderii S.F., actele la care Curtea s-a raportat fiind analizate în sensul art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Asupra calității de moștenitor a reclamantului în privința bunurilor deținute de Fabrica I. s-a pronunțat deja o instanță de judecată în mod irevocabil, constatând că acționarii societății A.I. au fost frații C., A. și I.I. (conform Convenției încheiate la Paris în anul 1952), iar I.A. este succesorul defunctului I.I. În „Inventarul” depus în apel se menționează că Fabrica de Textile I. S.A.

este proprietatea exclusivă a fraților Iancu, A. și C.I., aspect ce nu a fost contestat de către intimatul Ministerul Justiției. Deși prin expertizele efectuate în cauză, s-a realizat o evaluare atât a terenului, cât și a construcțiilor edificate în Bacău, str. Ștefan cel Mare, concluziile prezentate de experți nu pot fi valorificate în condițiile în care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, conform Legii nr. 10/2001, asupra imobilului litigios, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 21, art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001.

Concluzia instanței de apel în sensul că imobilul în litigiu nu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantului, la data naționalizării Fabricii A. I. (conform Legii nr. 119/1948), deoarece acesta a aparținut fostei Fabrici de Piele și încălțăminte S. F. (Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A. I. (Fabrica Proletarul), s-a bazat doar pe anumite înscrisuri, în mod greșit fiind înlăturate celelalte înscrisuri depuse la dosar și care erau în favoarea recurentului. Motivarea hotărârii recurate conține chiar o contradicție sub aspectul preluării abuzive a imobilului revendicat. Astfel, s-a reținut faptul că Decretul nr. 409/1955 nu constituie un titlu în baza căruia să se fi realizat trecerea imobilului în proprietatea statului, cu toate acestea, atunci când analizează condiția de persoana îndreptățită a recurentului, reține că imobilul revendicat a aparținut Fabricii P., el trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să aplice același raționament juridic și să rețină că și imobilul în litigiu a fost preluat tot în baza Decretului nr. 409/1955, cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat a făcut parte din patrimoniul fostei Fabrici I., devenită după naționalizare „P.” și care, la rându-i, a fost preluată în baza Legii nr. 119/1948, act normativ recunoscut ca fiind unul abuziv. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită, deoarece nu s-a făcut dovada faptului că imobilul revendicat a aparținut autorului reclamantului. Or, din conținutul certificatului nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne - Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale rezultă fără îndoială că imobilul în discuție figura la data de 1 ianuarie 1965 înscris la I.L.L.

Bacău ca imobil al fostei Fabrici Proletarul Bacău, la nr. crt. 282, fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955. Certificatul din 3 decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor Statului - Filiala Arhivelor Statului Bacău, nu este relevant, având în vedere că face trimitere la un imobil din Calea Ștefan cel Mare, deci la un alt imobil decât cel în cauză.

Instanța de apel, în mod greșit a reținut în analiza actelor doveditoare ale dreptului de proprietate adresa din 27 februarie 2008 emisă de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Bacău în care se precizează că în registrele roluri unice pe anii 1940-1941 și în rolul contribuabililor din 1944-1947 ale orașului Bacău, la imobilul din str. Ștefan cel Mare nu figurează proprietar familia I. Din această adresă nu rezultă că figurează cu roluri fiscale pentru imobilul revendicat Fabrica F. și nici nu avea cum să figureze ca proprietar familia I., de vreme ce imobilul revendicat era proprietatea Fabricii I.. Un eventual rol fiscal nu putea fi deschis decât pe numele Fabricii I., și nu pe numele unei persoane fizice ce făcea parte din familia I.. De altfel, instanța de apel nu a avut în vedere Certificatul din 24 septembrie 1996 emis de Ministerul de Interne - Direcția Generală a arhivelor Statului - Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale din care rezultă faptul că Fabrica I. era cea care avea rol unic deschis pentru plata impozitelor, pentru toate imobilele aflate în proprietatea fabricii, și nu distinct pentru fiecare dintre imobilele aflate în patrimoniul său.

Din conținutul aceluiași certificat se poate observa că acolo unde erau proprietari individuali, moștenitorii familiei I. erau înregistrați ca atare, iar unde imobilele se regăseau în patrimoniul fabricii era înregistrată aceasta din urmă, plata impozitelor fiind făcută în numele fabricii. Mai mult, nu rezultă din probele administrate că imobilul revendicat a aparținut Fabricii de Piele și Încălțăminte după anul 1948, nefiind probat cu niciun înscris faptul că această fabrică ar fi fost cea care a achitat impozitele aferente. În ceea ce privește fișa mijloacelor de bază ce poartă ștampila SC T. SA Bacău, în cuprinsul acesteia se face referire la un imobil din str. Ștefan cel Mare, fără a se indica un număr sau o altă dată de identificare care să permită instanței de apel să rețină că este vorba despre același cu imobilul revendicat.

Este adevărat ca în conținutul Procesului verbal din 11 iunie 1948 care atestă preluarea de la Întreprinderea A.I., cu sediul în str. Mircea, imobile terenuri și clădiri, nu se face trimitere expresă la imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, dar nu se face trimitere la niciun imobil în mod expres, ele fiind menționate generic „terenuri și construcții.

Nici în procesul verbal încheiat la data de 16 septembrie 1948 nu se menționează că imobilul în discuție este al întreprinderii Naționale P., se precizează doar că procesul verbal s-a încheiat „în Întreprinderea Națională P., fost F. din Bacău, str. Ștefan cel Mare.” Mai mult, procesul verbal din 11 iunie 1948 în care se menționează ca se preiau de la Întreprinderea A. I. „imobile terenuri 6.935 mp, clădiri 7.689 mp” cuprindea doar parțial imobilele terenuri și construcții ce au aparținut Fabricii I., având în vedere că această întreprindere - doar fabrica - se întindea pe un teren de 80.000 m.p., aspect ce rezultă din Inventarul întocmit la Fabrica de Textile I.S.A., depus la dosar.

Recurentul a susținut că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a aparținut „Țesătoriei I.”, ulterior naționalizată sub denumirea de „Fabrica Proletarul”, conform următoarelor înscrisuri: procesul verbal încheiat în data de 11 iunie 1948 între reprezentanții Fabricii I. și cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia naționalizării, când Fabrica I. a devenit „Proletarul”; Certificatul din 16 iunie 1996 emis de Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale, din conținutul căruia rezultă că imobilul revendicat a fost proprietatea Fabricii Proletarul; adresa din 18 noiembrie 1997 emisă de SC T. SA, din conținutul căreia rezultă că imobilul revendicat a trecut în administrarea T. de la Fabrica P. în baza Decretului nr. 409/1955 și, în baza H.G.

nr. 632 din 18 noiembrie 1993, în administrarea Ministerului de Justiție. Înscrisurile reținute de către instanța de apel ca fiind „contrare” nu fac dovada faptului că imobilul revendicat a aparținut altor persoane decât familia I., în speță Fabricii I., iar de vreme ce potențiale persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra imobilului în discuție nu au formulat o cerere în acest sens, nu se poate reține că înscrisurile indicate de instanța de apel infirmă dreptul de proprietate al reclamantului. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat. Analizând în fond notificarea formulată de către reclamantul I.A.

în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care unitatea deținătoare nu a emis o decizie sau dispoziție motivată în aplicarea art. 25 și 26 din lege, instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor acestui act normativ cu caracter special, contrar susținerilor recurentului. Astfel, în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la imobilul în litigiu (situat în Bacău, str. Ștefan cel Mare), instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 în privința modalității de dovedire a calității de proprietar la momentul preluării de către stat a imobilului, reflectate în dispozițiile art. 23 și 24 din lege, precum și în prevederile corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfățișarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, atare modalitate constituie doar una dintre posibilitățile recunoscute alternativ de legiuitor. Sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte. În această categorie se înscriu prezumția legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puțin, prezumțiile simple, pe baza evidențelor autorităților publice referitoare la imobil, evident, cu condiția ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe și să se coroboreze cu dovezile administrate.

În acest context, se constată că instanța de apel, în absența a însuși titlului de proprietate atestând dreptul Întreprinderii A. I. asupra imobilului, care să fi fost înfățișat de către reclamant, în calitate de moștenitor al unuia dintre cei trei acționari ai întreprinderii, a cercetat toate înscrisurile depuse la dosar, în scopul de a determina dacă bunul aparținea persoanei respective. Este de precizat, în primul rând, că prezumția legală de proprietate instituite prin art. 24 din lege nu poate fi reținută în favoarea reclamantului.

Potrivit acestei norme, „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar ”. Cu privire la actul de preluare a imobilului de către stat - a cărui identificare este necesară pentru aplicarea prezumției menționate anterior -, instanța de apel a reținut că a fost reprezentat de Legea nr. 119/1948, și nu de Decretul nr. 409/1955. Această apreciere este corectă, în condițiile în care Decretul nr. 409/1955 viza transmiterea de bunuri între instituții sau unități de stat, și nu preluarea de bunuri de către stat de la alte persoane decât cele organizate ca instituții sau unități de stat.

Așadar, chiar dacă s-ar reține că imobilul în litigiu a fost cel menționat în Decretul nr. 409/1955 (deși nici acest lucru nu este real, după cum se va arăta în continuare), atare menționare demonstrează doar că imobilul se afla deja în proprietatea statului, din moment ce a putut fi transmis din administrarea unei unități de stat (o fabrică) în administrarea altei unități de stat (ILL Bacău, devenită, după 1990, SC T. SA). Contrar susținerilor recurentului, nu există nicio contradicție pe acest aspect în motivarea deciziei recurate, deoarece instanța de apel, referindu-se la Fabrica „P.”, a reținut că a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955, și nu faptul că ar fi fost preluat de către stat în baza acestui decret.

Faptul că fabrica a făcut obiectul decretului semnifică, după cum s-a arătat, transmiterea dreptului de administrare de la o unitate de stat la altă unitate de stat asupra unui imobil deja existent în patrimoniul statului. De altfel, deși invocă pretinsa contradicție, recurentul susține el însuși că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, făcând referire explicită la procesul verbal încheiat la 11 iunie 1948 între reprezentanții Fabricii I. și cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia naționalizării, când Fabrica I. a devenit „Proletarul”. Ca atare, nu există nicio rațiune pentru a se infirma aprecierea instanței de apel (care s-a bazat pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău și a deciziei nr. 9002/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând Țesătoria I.) în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948.

Întrucât imobilul nu este menționat explicit în anexele Legii nr. 119/1948, preluarea operând in rem, în considerarea obiectul de activitate al întreprinderii, pentru a se aplica prezumția calității de proprietar, ar fi trebuit, cel puțin, să fie înfățișat actul de autoritate (actul administrativ) prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive a imobilului în litigiu. Procesul - verbal datat 11 iunie 1948 (fila 90 dosar tribunal), completat prin procesul - verbal datat 9 iulie 1949 (fila 92 același dosar) prin care s-au preluat în baza Legii nr. 119/1948 Întreprinderea A.I.S.A., respectiv Fabrica de Postav și Filatură de lână pieptănată și toate celelalte bunuri din patrimoniul întreprinderii, inclusiv imobilele, nu reprezintă actul administrativ de preluare a imobilului în litigiu, cât timp imobilul nu este menționat expres în aceste procese - verbale.

Or, aplicarea prezumției de proprietate din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este condiționată de menționarea explicită în actul normativ sau administrativ de preluare nu numai a proprietarului, ci și a imobilului preluat, în caz contrar, nefiind posibilă stabilirea vreunei legături între persoana individualizată și un anumit imobil, cu atât mai puțin prezumarea calității de proprietar asupra unui imobil. În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel nu a dat eficiență dispoziției art. 24 din Legea nr. 10/2001. În privința actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din lege și indicate în norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, se constată că instanța de apel a analizat toate înscrisurile depuse la dosar, arătând, pentru fiecare în parte, motivul înlăturării lor din ansamblul probator, nefiind acte doveditoare ale deținerii proprietății la momentul preluării imobilului.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța nu a înlăturat nejustificat înscrisurile pretinse de către acesta ca fiindu-i favorabile, ci a urmărit să determine, în fiecare caz în parte, dacă relevă vreun element doveditor al dreptului de proprietate și a coroborat rezultatul aprecierii asupra fiecărui înscris, ajungând la concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al Întreprinderii A.I. asupra imobilului ce face obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Susținerile recurentului prin care acesta infirmă aprecierea instanței de apel pentru fiecare înscris în parte nu pot fi primite, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt și a probatoriului administrat, finalitate ce excede verificărilor presupuse în sarcina acestei instanțe de control judiciar, limitate exclusiv la legalitatea deciziei, în raport de cazurile din art. 304 C. proc.

civ., nu și la temeinicia acesteia, care nu este prevăzută de niciunul dintre cazurile de recurs din art. 304. Se observă, de altfel, că susținerile recurentului se fundamentează pe confuzia între Fabrica „P.” și, pretinzând, în finalul motivelor de recurs, că imobilul revendicat ar fi trecut în administrarea T. de la Fabrica Proletarul (P.). Or, recurentul nu indică nici măcar un singur înscris din care să rezulte identitatea dintre cele două fabrici.

Instanța de apel a constatat că aceste două fabrici au fost diferite și s-au constituit ca unități de stat după preluarea unor întreprinderi distincte în baza Legii nr. 119/1948, care aveau un profil de activitate total diferit: Fabrica „P.” Bacău - Fabrică de Piele și Încălțăminte este fosta Fabrică S. F., în timp ce Fabrica „Proletarul” este fosta Fabrică de Postav și Filatură de lână pieptănată A. I. Instanța de apel a constatat că înscrisurile depuse la dosar atestă, prin coroborare, că Fabrica „P.” deținea imobilul în litigiu, în calitate de proprietar, la data naționalizării, și nu Fabrica „P.”.

Inducând, prin susținerile sale, confuzia între cele două fabrici, recurentul speculează, în fapt, conținutul unui singur înscris în care apare o asociere între imobilul în litigiu și Fabrica „P.”, înscris pe care instanța de apel l-a înlăturat în mod corect, deoarece conține o simplă greșeală materială, în absența posibilității de coroborare a conținutului său cu vreun alt mijloc de probă administrat în cauză. Este vorba despre înscrisul emis de Ministerul de Interne - Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale (fila 25 dosar fond) pe care instanța de apel și recurentul îl identifică drept certificatul nr. x/1996, în care se menționează că I.L.L. Bacău ar fi preluat imobilul din str. Ștefan cel Mare de la Fabrica „P.” în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, acest unic înscris în care există asocierea între fabrica fostă A.I. și imobilul în litigiu, nu numai că nu se coroborează cu celelalte probe administrate, însă este combătut prin chiar procesul - verbal încheiat cu ocazia preluării imobilului din str. Ștefan cel Mare de către I.L.L. Bacău (fila 129 dosar Curtea de Apel București, vol. I), în care se arată explicit că preluarea a operat de la Fabrica „P.”. După cum s-a arătat deja, fabrica era unitate de stat, ceea ce explică aplicarea Decretului nr. 409/1955 (și a Hotărârea C.M. nr. 8/1960, emis în baza acestui decret). Ca atare, este evident că înscrisul transmis de Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale, care menționează Fabrica „Proletarul”, și nu Fabrica „P.”, conține o eroare materială, de vreme ce procesul - verbal menționat atestă cu certitudine elementele esențiale ale preluării imobilului în litigiu.

În consecință, niciuna dintre susținerile din motivarea recursului nu este fondată, constatându-se că aprecierea instanței de apel în sensul nedovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului, la data naționalizării, al întreprinderii la care autorul reclamantului era asociat, împreună cu alți membri ai familiei, decurge din aplicarea corespunzătoare a legii. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul I.A. împotriva deciziei nr. 218/ A din 15 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2013.