ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1145 din 22 octombrie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația formulată de

contestatorul I.A., ca neîntemeiată în contradictoriu cu intimatul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești, și ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu Municipiul Bacău

prin Primar, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.

În motivarea

sentinței, s-a constatat, în esență, că, din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, nu rezultă că petentul I.A. a făcut dovada formulării vreunei

notificări în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, situație în care nerespectarea

termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform

alin. 5 din art. 22.

Referitor la intimata

Primăria Bacău prin Primar, tribunalul a constatat că nu are calitate

procesuală, față de obiectul cererii deduse judecății, respectiv contestația

formulată împotriva Ordinului nr. 413/ C din 03 februarie 2009 emis de

intimatul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești.

De asemenea, din

înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada faptului că tatăl

său a fost titularul dreptului real de proprietate asupra imobilului revendicat

și, totodată, că ar exista identitate între imobilul solicitat și cel pretins a

fi proprietatea autorului său.

Prin decizia civilă nr.

218 din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

contestator împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a formulat, în baza Legii nr.

10/2001, notificarea nr. 1 din 23 mai 2001 depusă la B.E.J. D.D., pe care a adresat-o Primăriei Municipiului Bacău. Notificarea a fost înaintată,

cât privește unul dintre cele 17 imobile solicitate, respectiv pentru imobilul

din Bacău, str. Ștefan cel Mare, către Ministerul Justiției, care s-a pronunțat

prin Ordinul nr. 413/ C din 3 februarie 2009, în sensul respingerii, întrucât

nu s-a făcut dovada de către solicitant a formulării notificării în termenul de

decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul Bacău prin Primar,

Curtea a apreciat că a fost în mod corect soluționată de către prima instanță, față

de obiectul cererii de chemare în judecată l-a vizat anularea Ordinului nr. 413/

C din 3 februarie 2009, act emis, în procedura Legii nr. 10/2001, de unitatea

deținătoare a imobilului revendicat, iar nu contestarea soluției de înaintare a

notificării de către Primăria Municipiului Bacău către Ministerul Justiției.

Nu are relevanță împrejurarea

că, în considerentele hotărârii, motivarea excepției a fost intercalată printre

argumentele reținute asupra fondului, deoarece nu este de natură să producă

vreo vătămare apelantului. Este important ca motivarea hotărârii sub acest

aspect să nu fi fost implicită, ci să se refere la criticile în concret

formulate, la argumentele de fapt și de drept pentru care excepția a fost

primită (ceea ce s-a și realizat, în concret), iar nu „așezarea în pagină” a

argumentelor folosite.

Chiar dacă s-a

reținut în analiza pe fond a cererii reclamantului, între altele, că, până la

data emiterii ordinului contestat, contestatorul nu a făcut dovada că a

respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (și nici măcar în fața

tribunalului nu a atașat notificarea), acest fapt nu este de natură a justifica

în persoana pârâtului Municipiul Bacău prin Primar calitatea procesuală pasivă.

Modalitatea

defectuoasă de transmitere a notificării reclamantului între instituțiile

competente poate fi sancționată în alte condiții, iar nu în situația în care se

formulează o contestație împotriva măsurilor luate de unitatea deținătoare. Reclamantul

nu a promovat împotriva pârâtului Municipiul Bacău prin Primar vreo cerere

având ca justificare culpa acestei instituții prin raportare la art. 28 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Curtea a reținut că

tribunalul, deși a constatat ca nefiind îndeplinite prevederile art. 22 din

Legea nr. 10/2001, ca atare a apreciat asupra inexistenței unei notificări a

reclamantului formulată în termenul stipulat de acest act normativ, a antamat

și chestiuni de drept, respectiv nedovedirea dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat în patrimoniul tatălui reclamantului, precum și a identității

între imobilul solicitat și cel pretins a fi proprietatea autorului său.

Având în vedere

caracterul devolutiv al apelului, dar și criticile din apel, Curtea a verificat

pe fond contestația, prin raportare și la considerentele deciziei nr. XX/2007

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, a

reținut că, potrivit adresei din 18 noiembrie 1997 emise de SC T. SA, imobilul

din Bacău, str. Ștefan cel Mare, a trecut în administrarea acestei societăți de

la Fabrica P., în baza Decretului nr. 409/1955, iar prin H.G. nr. 632 din 18

noiembrie 1993 a trecut în administrarea Ministerului Justiției.

Potrivit

certificatului nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne – Direcția Județeană

Bacău a Arhivelor Naționale, la 1 ianuarie 1965 figura înscris la I.L.L. Bacău (având calitatea de administrator) ca imobil al fostei Fabrici Proletarul Bacău

și imobilul din str. Ștefan cel Mare, ca fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955.

În certificatul din 3

decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor

Statului – Filiala Arhivelor Statului Bacău se menționează că, cercetându-se

arhiva Fabricii P. Bacău din anii 1943 – 1948, se constată că fostele

Întreprinderi S.F. posedă 8 proprietăți imobiliare, între care și imobilul din

Calea Ștefan cel Mare.

Prin procesul verbal

încheiat la 21 ianuarie 1960 s-a procedat la predarea către I.L.L. Bacău a

imobilului din Bacău, str. Ștefan cel Mare, deținut de Întreprinderea P. Bacău

– Fabrică de Piele și Încălțăminte.

În fișa mijloacelor

de bază ce poartă ștampila SC T. SA Bacău figurează înscris imobilul din Bacău,

str. Ștefan cel Mare, preluat la 1 martie 1960 prin proces verbal, potrivit

Decretului nr. 409/1955, de la Fabrica P.. Această situație de fapt este

confirmată și prin adresa nr. 213 din 16 septembrie 2010 eliberată de SC T. SA

Bacău.

În adresa nr. 225/27

februarie 2008 emisă de Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bacău se

precizează că în registrele roluri unice pe anii 1940 – 1941 și în rolul

contribuabililor din 1944 – 1947 ale orașului Bacău, la imobilul din str.

Ștefan cel Mare nu figurează proprietar familia I.

În rolul matricol

pentru anul financiar 1940 – 1941, pentru imobilul situat în Bacău, str. Ștefan

cel Mare impozitul este plătit de funcționari ai Întreprinderii F., și nu ai

Țesătoriei I.

De asemenea, în

procesul verbal încheiat la 16 septembrie 1948, ulterior momentului preluării

imobilului conform susținerilor reclamantului - 11 iunie 1948, se menționează

că acest înscris este încheiat în Întreprinderea Națională P., fost F. din

Bacău, str. Ștefan cel Mare.

Conform procesului

verbal din 11 iunie 1948, s-a preluat de la Întreprinderea A.I., având ca

obiect Fabrică de Postav și Filatură de lână pieptănată din Bacău, cu sediul în

str. Mircea, potrivit Legii naționalizării, imobile terenuri 6.935 m.p.,

clădiri 7.689 m.p., în procesul verbal suplimentar încheiat la 9 iulie 1948, în

baza Legii nr. 119/1948, anexă la procesul verbal de preluare a Întreprinderii

Industriale Fabrica A.I.S.A. privitor la imobilele fabricii nefiind înscris și

imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare.

Coroborând toate

aceste înscrisuri, Curtea a constatat că Țesătoria I. a trecut în proprietatea

statului, ca urmare a naționalizării efectuate în temeiul Legii nr. 119/1948 și

a primit numele de „Proletarul”, aspect probat prin procesul verbal de preluare

din 11 iunie 1948.

Această situație

juridică este reținută cu putere de lucru judecat și prin decizia civilă nr. 146/2008

a Curții de Apel Bacău și decizia civilă nr. 9002 din 5 noiembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Țesătoria I.,

naționalizată, a dobândit denumirea de SC P. SA în anul 1990, motiv pentru care

reclamantul din prezenta cauză a solicitat, prin notificare, acestei societăți,

restituirea în natură a fostei Fabrici I. S.A. Bacău.

Litigiul promovat în

urma respingerii cererii reclamantului s-a desfășurat și față de A.V.A.S.,

instituția implicată în privatizarea societății ce a preluat fosta Fabrică I.,

aceasta fiind obligată să emită contestatorului decizie cu propunere de

acordare de despăgubiri în condițiile art. 6 alin. (4), art. 29 alin. (1)-(3)

și art. 38 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru bunurile solicitate prin

notificarea din 17 aprilie 2001, având ca obiect restituirea fostei „Țesătorii I.”

Bacău, în cota parte de 2/3 din valoarea acestora.

De asemenea, Curtea a

reținut că fosta Fabrică de Piele și Încălțăminte S.F., în proprietatea căreia

s-a aflat și imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, devenită ulterior

Fabrica P., a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea

transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

La dosar există

relații cât privește trecerea în proprietatea statului a Fabricii de Piele și

Încălțăminte S.F., sens în care se poate aprecia asupra valabilității actului

de preluare.

Dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente și în privința patrimoniului

aparținând Întreprinderii A. I., Fabrica de Postav și Filatură de lână

pieptănată din Bacău, împrejurare care, de altfel, a fost susținută și de

reclamant și confirmată de instanțe prin deciziile civile indicate anterior.

Rezultă din toate

actele existente la dosar, că imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare nu s-a

aflat în proprietatea autorului reclamantului la data naționalizării Fabricii

A.I. (conform Legii nr. 119/1948), acesta aparținând fostei Fabrici de Piele și

Încălțăminte S.F. (Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A.I. (Fabrica

Proletarul).

Împrejurarea că din

unele adrese emise de Arhivele Naționale Bacău reiese că imobilul în litigiu ar

fi aparținut Fabricii Proletarul nu poate fi calificată decât ca o eroare

materială, întrucât, pe de o parte, se indică această fabrică, iar, pe de altă

parte, se menționează că preluarea imobilului s-ar fi făcut în baza Decretului nr.

409/1955. Or, așa cum s-a arătat anterior, acest act nu constituie un titlu în

baza căruia să se fi realizat trecerea imobilului în proprietatea statului,

dispozițiile sale vizând modalitatea de transfer a bunului între instituțiile

de stat, procedură ulterioară preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului,

și, totodată, el a vizat imobilele aparținând Fabricii P.; instanța trebuie să

se raporteze în sensul arătat la actele întocmite în perioada aferentă

preluării imobilului litigios, ce emană chiar de la foștii titulari ai

dreptului de proprietate ori de administrare și nu la datele preluate în mod

eronat de instituțiile statului, abilitate cu păstrarea documentelor, după anul

1991, la actele existente la rolul fiscal.

În dosar există

relații privind plata impozitului, în concret pentru imobilul din str. Ștefan

cel Mare, în perioada 1940 - 1941, această operațiune fiind efectuată de

funcționari ai Întreprinderilor S.F.; celelalte relații prezentate de reclamant

în același sens vizează o plată a impozitului în perioada 1948 - 1949 făcută de

Fabrica I., însă nu fac nicio mențiune în privința locului situării imobilului

pentru care se plătesc aceste taxe (se indică doar numărul, nu și strada).

În acest context, au

fost înlăturate susținerile apelantului, conform cărora instanțele de judecată

au recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului

ce face obiectul notificării nr. 1/2001, ca moștenitor al fostului proprietar al

imobilului.

Acest aspect nu a

fost probat prin înscrisuri, iar, pe de altă parte, în Sentința civilă nr. 495/2003

pronunțată de Tribunalul Bacău, în ceea ce privește calitatea procesuală a

reclamantului I.A., se reține că există începuturi de dovezi care prezumă

calitatea sa de moștenitor și de proprietar, însă, pe fond, acesta nu a probat

că autorul I.I. a avut un titlu de proprietate unic și exclusiv și că imobilul

din Bacău, str. Ștefan cel Mare a fost preluat de stat de la acesta sau de la

autorul său.

Împrejurarea conform

căreia reclamantul ar fi obținut despăgubiri și pentru alte imobile ce au fost

în proprietatea „Țesătoriei I.”, indicate în Hotărârea nr. 278/1999 a

Consiliului Județean Bacău (care, de altfel, nici nu a fost anulată), nu

constituie dovezi ale dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cât

timp, în concret, în speță, nu s-a dovedit, potrivit art. 1169 C. civ., că

societatea fam. I. ar fi deținut și imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, de asemenea invocate în

justificarea calității de proprietar asupra imobilului litigios, aplicarea

textului invocat de apelant operează însă numai în absența unor probe contrare,

ceea ce implică prezentarea de către solicitant a negațiilor referitoare la

actele de proprietate, precum și a unei declarații pe propria răspundere a

acestuia în sensul arătat și, totodată, coroborarea informațiilor furnizate de

actele normative sau autorizate prin care s-a dispus/s-a pus în aplicare măsura

preluării abuzive cu celelalte informații aflate în dosarul de restituire.

În speță, există

suficiente informații care să confirme că imobilul a cărui restituire se

solicită de către contestator nu a aparținut Întreprinderii A.I., ci

Întreprinderii S.F., actele la care Curtea s-a raportat fiind analizate în

sensul art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Asupra calității de

moștenitor a reclamantului în privința bunurilor deținute de Fabrica I. s-a

pronunțat deja o instanță de judecată în mod irevocabil, constatând că

acționarii societății A.I. au fost frații C., A. și I.I. (conform Convenției

încheiate la Paris în anul 1952), iar I.A. este succesorul defunctului I.I.

În „Inventarul” depus

în apel se menționează că Fabrica de Textile I. S.A. este proprietatea

exclusivă a fraților Iancu, A. și C.I., aspect ce nu a fost contestat de către

intimatul Ministerul Justiției.

Deși prin expertizele

efectuate în cauză, s-a realizat o evaluare atât a terenului, cât și a

construcțiilor edificate în Bacău, str. Ștefan cel Mare, concluziile prezentate

de experți nu pot fi valorificate în condițiile în care nu s-a făcut dovada

dreptului de proprietate, conform Legii nr. 10/2001, asupra imobilului litigios,

a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.A., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată prin interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 21, art. 23 și

24 din Legea nr. 10/2001.

Concluzia instanței

de apel în sensul că imobilul în litigiu nu s-a aflat în proprietatea autorului

reclamantului, la data naționalizării Fabricii A. I. (conform Legii nr. 119/1948),

deoarece acesta a aparținut fostei Fabrici de Piele și încălțăminte S. F.

(Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A. I. (Fabrica Proletarul), s-a

bazat doar pe anumite înscrisuri, în mod greșit fiind înlăturate celelalte

înscrisuri depuse la dosar și care erau în favoarea recurentului.

Motivarea hotărârii

recurate conține chiar o contradicție sub aspectul preluării abuzive a

imobilului revendicat.

Astfel, s-a reținut faptul

că Decretul nr. 409/1955 nu constituie un titlu în baza căruia să se fi

realizat trecerea imobilului în proprietatea statului, cu toate acestea, atunci

când analizează condiția de persoana îndreptățită a recurentului, reține că

imobilul revendicat a aparținut Fabricii P., el trecând în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, instanța de apel

ar fi trebuit să aplice același raționament juridic și să rețină că și imobilul

în litigiu a fost preluat tot în baza Decretului nr. 409/1955, cu atât mai mult

cu cât imobilul revendicat a făcut parte din patrimoniul fostei Fabrici I.,

devenită după naționalizare „P.” și care, la rându-i, a fost preluată în baza

Legii nr. 119/1948, act normativ recunoscut ca fiind unul abuziv.

În mod greșit,

instanța de apel a apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită,

deoarece nu s-a făcut dovada faptului că imobilul revendicat a aparținut

autorului reclamantului.

Or, din conținutul certificatului

nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne - Direcția Județeană Bacău a Arhivelor

Naționale rezultă fără îndoială că imobilul în discuție figura la data de 1

ianuarie 1965 înscris la I.L.L. Bacău ca imobil al fostei Fabrici Proletarul

Bacău, la nr. crt. 282, fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955.

Certificatul din 3

decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor

Statului - Filiala Arhivelor Statului Bacău, nu este relevant, având în vedere

că face trimitere la un imobil din Calea Ștefan cel Mare, deci la un alt imobil

decât cel în cauză.

Instanța de apel, în

mod greșit a reținut în analiza actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate adresa din 27 februarie 2008 emisă de Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Bacău în care se precizează că în registrele roluri unice pe anii

1940-1941 și în rolul contribuabililor din 1944-1947 ale orașului Bacău, la

imobilul din str. Ștefan cel Mare nu figurează proprietar familia I.

Din această adresă nu

rezultă că figurează cu roluri fiscale pentru imobilul revendicat Fabrica F. și

nici nu avea cum să figureze ca proprietar familia I., de vreme ce imobilul

revendicat era proprietatea Fabricii I.. Un eventual rol fiscal nu putea fi

deschis decât pe numele Fabricii I., și nu pe numele unei persoane fizice ce

făcea parte din familia I..

De altfel, instanța

de apel nu a avut în vedere Certificatul din 24 septembrie 1996 emis de

Ministerul de Interne - Direcția Generală a arhivelor Statului - Direcția

Județeană Bacău a Arhivelor Naționale din care rezultă faptul că Fabrica I. era

cea care avea rol unic deschis pentru plata impozitelor, pentru toate imobilele

aflate în proprietatea fabricii, și nu distinct pentru fiecare dintre imobilele

aflate în patrimoniul său.

Din conținutul

aceluiași certificat se poate observa că acolo unde erau proprietari

individuali, moștenitorii familiei I. erau înregistrați ca atare, iar unde

imobilele se regăseau în patrimoniul fabricii era înregistrată aceasta din urmă,

plata impozitelor fiind făcută în numele fabricii.

Mai mult, nu rezultă

din probele administrate că imobilul revendicat a aparținut Fabricii de Piele și

Încălțăminte după anul 1948, nefiind probat cu niciun înscris faptul că această

fabrică ar fi fost cea care a achitat impozitele aferente.

În ceea ce privește

fișa mijloacelor de bază ce poartă ștampila SC T. SA Bacău, în cuprinsul

acesteia se face referire la un imobil din str. Ștefan cel Mare, fără a se

indica un număr sau o altă dată de identificare care să permită instanței de

apel să rețină că este vorba despre același cu imobilul revendicat.

Este adevărat ca în

conținutul Procesului verbal din 11 iunie 1948 care atestă preluarea de la Întreprinderea

A.I., cu sediul în str. Mircea, imobile terenuri și clădiri, nu se face

trimitere expresă la imobilul din Bacău, str. Ștefan cel Mare, dar nu se face

trimitere la niciun imobil în mod expres, ele fiind menționate generic

„terenuri și construcții. Nici în procesul verbal încheiat la data de 16

septembrie 1948 nu se menționează că imobilul în discuție este al

întreprinderii Naționale P., se precizează doar că procesul verbal s-a încheiat

„în Întreprinderea Națională P., fost F. din Bacău, str. Ștefan cel Mare.”

Mai mult, procesul

verbal din 11 iunie 1948 în care se menționează ca se preiau de la Întreprinderea

A. I. „imobile terenuri 6.935 mp, clădiri 7.689 mp” cuprindea doar parțial

imobilele terenuri și construcții ce au aparținut Fabricii I., având în vedere

că această întreprindere - doar fabrica - se întindea pe un teren de 80.000 m.p.,

aspect ce rezultă din Inventarul întocmit la Fabrica de Textile I.S.A., depus la dosar.

Recurentul a susținut

că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a aparținut „Țesătoriei I.”,

ulterior naționalizată sub denumirea de „Fabrica Proletarul”, conform

următoarelor înscrisuri: procesul verbal încheiat în data de 11 iunie 1948 între

reprezentanții Fabricii I. și cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia

naționalizării, când Fabrica I. a devenit „Proletarul”; Certificatul din 16

iunie 1996 emis de Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale, din

conținutul căruia rezultă că imobilul revendicat a fost proprietatea Fabricii

Proletarul; adresa din 18 noiembrie 1997 emisă de SC T. SA, din conținutul

căreia rezultă că imobilul revendicat a trecut în administrarea T. de la

Fabrica P. în baza Decretului nr. 409/1955 și, în baza H.G. nr. 632 din 18

noiembrie 1993, în administrarea Ministerului de Justiție.

Înscrisurile reținute

de către instanța de apel ca fiind „contrare” nu fac dovada faptului că

imobilul revendicat a aparținut altor persoane decât familia I., în speță

Fabricii I., iar de vreme ce potențiale persoane care să pretindă un drept de

proprietate asupra imobilului în discuție nu au formulat o cerere în acest sens,

nu se poate reține că înscrisurile indicate de instanța de apel infirmă dreptul

de proprietate al reclamantului.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat.

Analizând în fond

notificarea formulată de către reclamantul I.A. în baza Legii nr. 10/2001, în

condițiile în care unitatea deținătoare nu a emis o decizie sau dispoziție

motivată în aplicarea art. 25 și 26 din lege, instanța de apel a făcut o

aplicare corespunzătoare a prevederilor acestui act normativ cu caracter

special, contrar susținerilor recurentului.

Astfel, în ceea ce

privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la

imobilul în litigiu (situat în Bacău, str. Ștefan cel Mare), instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 în privința modalității de dovedire

a calității de proprietar la momentul preluării de către stat a imobilului,

reflectate în dispozițiile art. 23 și 24 din lege, precum și în prevederile

corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr.

250/2007.

Spre deosebire de

dreptul comun, unde dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

unei persoane se poate face prin înfățișarea titlului translativ, constitutiv

ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, atare modalitate constituie

doar una dintre posibilitățile recunoscute alternativ de legiuitor.

Sfera

înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului

de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ

ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte. În această categorie

se înscriu prezumția legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza

actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puțin, prezumțiile simple, pe baza

evidențelor autorităților publice referitoare la imobil, evident, cu condiția

ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe și să se coroboreze

cu dovezile administrate.

În acest context, se

constată că instanța de apel, în absența a însuși titlului de proprietate

atestând dreptul Întreprinderii A. I. asupra imobilului, care să fi fost

înfățișat de către reclamant, în calitate de moștenitor al unuia dintre cei

trei acționari ai întreprinderii, a cercetat toate înscrisurile depuse la

dosar, în scopul de a determina dacă bunul aparținea persoanei respective.

Este de precizat, în

primul rând, că prezumția legală de proprietate instituite prin art. 24 din

lege nu poate fi reținută în favoarea reclamantului.

Potrivit

acestei norme, „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar

”.

Cu privire la actul

de preluare a imobilului de către stat - a cărui identificare este necesară

pentru aplicarea prezumției menționate anterior -, instanța de apel a reținut

că a fost reprezentat de Legea nr. 119/1948, și nu de Decretul nr. 409/1955.

Această apreciere

este corectă, în condițiile în care Decretul nr. 409/1955 viza transmiterea de

bunuri între instituții sau unități de stat, și nu preluarea de bunuri de către

stat de la alte persoane decât cele organizate ca instituții sau unități de

stat.

Așadar, chiar dacă

s-ar reține că imobilul în litigiu a fost cel menționat în Decretul nr. 409/1955

(deși nici acest lucru nu este real, după cum se va arăta în continuare), atare

menționare demonstrează doar că imobilul se afla deja în proprietatea statului,

din moment ce a putut fi transmis din administrarea unei unități de stat (o

fabrică) în administrarea altei unități de stat (ILL Bacău, devenită, după

1990, SC T. SA).

Contrar susținerilor

recurentului, nu există nicio contradicție pe acest aspect în motivarea

deciziei recurate, deoarece instanța de apel, referindu-se la Fabrica „P.”, a reținut că a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955, și nu faptul că ar fi

fost preluat de către stat în baza acestui decret. Faptul că fabrica a făcut

obiectul decretului semnifică, după cum s-a arătat, transmiterea dreptului de

administrare de la o unitate de stat la altă unitate de stat asupra unui imobil

deja existent în patrimoniul statului.

De altfel, deși

invocă pretinsa contradicție, recurentul susține el însuși că imobilul în

litigiu a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, făcând referire

explicită la procesul verbal încheiat la 11 iunie 1948 între reprezentanții

Fabricii I. și cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia naționalizării, când

Fabrica I. a devenit „Proletarul”.

Ca atare, nu există

nicio rațiune pentru a se infirma aprecierea instanței de apel (care s-a bazat

pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău și a

deciziei nr. 9002/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând Țesătoria I.)

în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Legii nr.

119/1948.

Întrucât imobilul nu

este menționat explicit în anexele Legii nr. 119/1948, preluarea operând in

rem, în considerarea obiectul de activitate al întreprinderii, pentru a se

aplica prezumția calității de proprietar, ar fi trebuit, cel puțin, să fie

înfățișat actul de autoritate (actul administrativ) prin care

s-a pus în executare

măsura preluării abuzive a imobilului în litigiu.

Procesul - verbal

datat 11 iunie 1948 (fila 90 dosar tribunal), completat prin procesul - verbal

datat 9 iulie 1949 (fila 92 același dosar) prin care s-au preluat în baza Legii

nr. 119/1948 Întreprinderea A.I.S.A., respectiv Fabrica de Postav și Filatură

de lână pieptănată și toate celelalte bunuri din patrimoniul întreprinderii,

inclusiv imobilele, nu reprezintă actul administrativ de preluare a imobilului

în litigiu, cât timp imobilul nu este menționat expres în aceste procese -

verbale.

Or, aplicarea

prezumției de proprietate din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este

condiționată de menționarea explicită în actul normativ sau administrativ de

preluare nu numai a proprietarului, ci și a imobilului preluat, în caz contrar,

nefiind posibilă stabilirea vreunei legături între persoana individualizată și

un anumit imobil, cu atât mai puțin prezumarea calității de proprietar asupra

unui imobil.

În aceste condiții,

în mod corect, instanța de apel nu a dat eficiență dispoziției art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

În privința actelor

doveditoare prevăzute de art. 23 din lege și indicate în norma corespondentă

din Normele metodologice de aplicare a legii, se constată că instanța de apel a

analizat toate înscrisurile depuse la dosar, arătând, pentru fiecare în parte,

motivul înlăturării lor din ansamblul probator, nefiind acte doveditoare ale

deținerii proprietății la momentul preluării imobilului.

Așadar, contrar

susținerilor recurentului, instanța nu a înlăturat nejustificat înscrisurile pretinse

de către acesta ca fiindu-i favorabile, ci a urmărit să determine, în fiecare

caz în parte, dacă relevă vreun element doveditor al dreptului de proprietate

și a coroborat rezultatul aprecierii asupra fiecărui înscris, ajungând la

concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al Întreprinderii A.I. asupra

imobilului ce face obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Susținerile recurentului

prin care acesta infirmă aprecierea instanței de apel pentru fiecare înscris în

parte nu pot fi primite, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt și a

probatoriului administrat, finalitate ce excede verificărilor presupuse în

sarcina acestei instanțe de control judiciar, limitate exclusiv la legalitatea

deciziei, în raport de cazurile din art. 304 C. proc. civ., nu și la temeinicia

acesteia, care nu este prevăzută de niciunul dintre cazurile de recurs din art.

304.

Se observă, de

altfel, că susținerile recurentului se fundamentează pe confuzia între Fabrica

„P.” și, pretinzând, în finalul motivelor de recurs, că

imobilul revendicat ar

fi trecut în administrarea T. de la Fabrica Proletarul (P.). Or, recurentul nu indică nici măcar

un singur înscris din care să rezulte

identitatea dintre cele două fabrici.

Instanța de apel a

constatat că aceste două fabrici au fost diferite și s-au constituit ca unități

de stat după preluarea unor întreprinderi distincte în baza Legii nr. 119/1948,

care aveau un profil de activitate total diferit:

Fabrica „P.” Bacău -

Fabrică de Piele și Încălțăminte este fosta Fabrică S. F., în timp ce Fabrica

„Proletarul” este fosta Fabrică de Postav și Filatură de lână pieptănată A. I.

Instanța de apel a

constatat că înscrisurile depuse la dosar atestă, prin coroborare, că Fabrica „P.”

deținea imobilul în litigiu, în calitate de proprietar, la data naționalizării,

și nu Fabrica „P.”.

Inducând, prin

susținerile sale, confuzia între cele două fabrici, recurentul speculează, în fapt,

conținutul unui singur înscris în care apare o asociere între imobilul în

litigiu și Fabrica „P.”, înscris pe care instanța de apel l-a înlăturat în mod

corect, deoarece conține o simplă greșeală materială, în absența posibilității

de coroborare a conținutului său cu vreun alt mijloc de probă administrat în

cauză.

Este vorba despre înscrisul

emis de

Ministerul de Interne - Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Naționale (fila 25

dosar fond)

pe

care instanța de apel și recurentul îl identifică drept

certificatul nr. x/1996,

în care se menționează că I.L.L. Bacău ar fi preluat imobilul din str. Ștefan

cel Mare de la Fabrica „P.” în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, acest unic

înscris în care există asocierea între fabrica fostă A.I. și imobilul în

litigiu, nu numai că nu se coroborează cu celelalte probe administrate, însă

este combătut prin chiar procesul - verbal încheiat cu ocazia preluării

imobilului din

str.

Ștefan cel Mare de către I.L.L. Bacău (fila 129 dosar Curtea de Apel București,

vol. I), în care se arată explicit că preluarea a operat de la Fabrica „P.”. După cum s-a arătat deja, fabrica era unitate de stat, ceea ce explică

aplicarea Decretului nr. 409/1955 (și a Hotărârea C.M. nr. 8/1960, emis în baza

acestui decret).

Ca atare, este

evident că înscrisul transmis de

Direcția Județeană Bacău a Arhivelor

Naționale, care menționează

Fabrica „Proletarul”, și nu Fabrica „P.”,

conține o eroare materială,

de vreme ce procesul - verbal menționat atestă cu certitudine elementele

esențiale ale preluării imobilului în litigiu.

În consecință,

niciuna dintre susținerile din motivarea recursului nu este fondată,

constatându-se că aprecierea instanței de apel în sensul nedovedirii dreptului

de proprietate asupra imobilului, la data naționalizării, al întreprinderii la

care autorul reclamantului era asociat, împreună cu alți membri ai familiei,

decurge din aplicarea corespunzătoare a legii.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul I.A. împotriva deciziei nr. 218/ A

din 15 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 aprilie 2013.