Decizia nr. 3860/2012 — ÎCCJ, Secția penală · Dosar nr. 312/57/2012 — recurs

Ș.N.C. - trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

R.A.D. - complicitate la infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsit de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

M.I.M. - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

Ș.M.R. - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a luat în discuție, din oficiu, incidența dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen., cu privire la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului Ș.N.C. Constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se mențin și în prezent, iar pericolul concret pentru ordinea publică este actual, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului Ș.N.C. actualmente deținut la Penitenciarul Aiud. Prin aceeași încheiere, a respins cererea de revocare și/sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate, constatând că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă, cereri care, pe fondul menținerii stării de arest, rămân fără obiect. A respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ș.N.C. actualmente deținut la Penitenciarul Aiud, apreciind că se mențin condițiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar menționate anterior. În termen legal, inculpatul Ș.N.C. a declarat recurs împotriva încheierii sus-menționate, arătând că prin încheierea atacată i s-a menținut starea de arest și i s-a respins cererea de liberare provizorie formulată. În ceea ce privește menținerea stării de arest a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi țara. În susținerea recursului, a arătat că motivarea instanței este generică, apreciindu-se că persistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri. În realitate, însă, obiectiv acest lucru nu mai corespunde realității, întrucât cercetarea judecătorească a evoluat, iar mandatul de arestare a avut la bază doar infracțiunea de trafic de influență, bazându-se numai pe declarația coinculpatului C. A mai susținut că instanța trebuia să motiveze refuzul acordării liberării sub control judiciar, pentru fiecare cerere în parte, arătând că a formulat la fond mai multe astfel de solicitări. Nu în ultimul rând, a mai arătat că trebuia examinată cererea prin prisma oportunității ei și a garanțiilor oferite, apreciind că în acest moment nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru refuzul liberării sub control judiciar, iar procesul penal nu ar fi afectat, întrucât are cunoștință și ar respecta toate obligațiile impuse. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și liberarea sa sub control judiciar, invocând practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Tarău și Calmanovici vs. România, în raport de care nu există o durată minimă de menținere a arestării preventive, în situația sa menținerea acestei stări contravenind parag. 5 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A mai precizat că instanța trebuia să arate în concret riscurile existente prin lăsarea sa în libertate, apreciind astfel că încheierea atacată nu este motivată corespunzător. Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de fond, la data de 13 noiembrie 2012 a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se mențin și în prezent, iar pericolul concret pentru ordinea publică este actual, astfel că în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului Ș.N.C. Totodată, constatându-se că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă, cereri care, pe fondul menținerii stării de arest, rămân fără obiect, s-a respins cererea de revocare și/sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate. Apreciindu-se că se mențin condițiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar menționate anterior, s-a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat. În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție din 4 aprilie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților : 1. Ș.N.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de: - trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 2. C.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de: - complicitate la infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 3. R.A.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de: - complicitate la infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 4.M.I.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Ș.M.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: - complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000; - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Așa fiind, se constată că deși nu s-a pronunțat o hotărâre în această cauză, în prezent dosarul fiind la judecată în fond, sunt argumente de fapt și de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului Ș.N.C., în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor. În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că în sarcina acestuia sunt reținute acte și fapte pretins a fi exercitate de către o persoană aflată în funcția de magistrat și în staff-ul de conducere al unei instanțe, precum și de rezonanța negativă din colectivitate referitoare la activitatea instanței de judecată coordonată din punct de vedere administrativ al acestei instanțe, precum și împrejurările referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat. În mod corect s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, față de împrejurarea că cercetarea judecătorească în cauză nu a fost finalizată, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, precum și față de persoana inculpatului, magistrat, care prin natura funcției sale era un organ abilitat să aplice și să se supună dispozițiilor legale, calitate în care avea obligația să respecte și să îndeplinească atribuțiile de serviciu cu mare rigurozitate și fără a întreprinde acțiuni care să pună la îndoială sau să creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea, imparțialitatea și legalitatea actelor sale. Inculpatul Ș.N.C. avea, la data săvârșirii faptelor cercetate în prezenta cauză, calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara, ocupând totodată funcția de vicepreședinte al acestei instanțe. Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor. Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a unei hotărâri, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre în cauză. În ceea ce privește recursul declarat împotriva dispoziției de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanța a apreciat-o ca nefondată raportat la presupunerea rezonabilă și a indiciilor temeinice, precum și a datelor existente din care ar rezulta că inculpatul a comis infracțiunile imputate prin actul de sesizare al instanței, apreciind că buna desfășurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a acestuia. În această ordine de idei, deși s-a constatat că sub aspect formal toate condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen. privind liberarea provizorie sub control judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la dosarul cauzei au impus puternica prezumție că inculpatul în calitate de judecător și-a încălcat grav atribuțiile de serviciu, situație în care, în mod corect instanța a apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatului sunt deosebit de grave raportat la modalitatea de desfășurare a activității infracționale, la calitatea acestuia de judecător în care se prezumă că a fost comisă, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a adus atingere. Așa fiind, în lumina celor anterior expuse, se poate concluziona că acordarea liberării provizorii sub control judiciar este facultativă, fiind atributul instanței de a aprecia dacă liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive, dar numai în măsura în care buna desfășurare a procesului penal nu ar fi periclitată, situație evidentă care nu se regăsește în speța de față. În ceea ce privește cererea de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a acesteia cu măsura obligării, de a nu părăsi țara, reiterate în recurs, în lumina celor anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nici nu se justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă, respectiv cu obligarea de a nu părăsi țara. Mai mult, așa după cum și instanța de fond a reținut, constatând că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă, aceste cereri, pe fondul menținerii stării de arest, rămân fără obiect. Ca atare, încheierea pronunțată la 13 noiembrie 2012 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul Ș.N.C. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.