ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3860/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3860/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 13 noiembrie 2012,

pronunțată în Dosarul nr. 312/57/2012 a Curții de Apel Alba Iulia, pe rol fiind

soluționarea cauzei penale privind pe inculpații Ș.N.C., R.A.D., M.I.M. și

Ș.M.R., trimiși în judecată prin rechizitoriul din 4 aprilie 2012 emis de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție în dosarul nr. 77/P/2012 - astfel:

1. Ș.N.C.

- trafic de

influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000,

2. R.A.D.

- complicitate la

infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsit de art. 26 C.

pen. raportat la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000,

3. M.I.M.

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000,

4. Ș.M.R.

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, a luat în discuție, din oficiu, incidența

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen., cu privire la verificarea legalității și temeiniciei măsurii

arestării preventive a inculpatului Ș.N.C.

Constatând că

temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se mențin și

în prezent, iar pericolul concret pentru ordinea publică este actual, în

temeiul art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C.

proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului Ș.N.C.

actualmente deținut la Penitenciarul Aiud.

Prin aceeași

încheiere, a respins cererea de revocare și/sau înlocuire a măsurii arestării

preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate, constatând că până la

acest moment nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii

sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă, cereri care, pe

fondul menținerii stării de arest, rămân fără obiect.

A respins ca

nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul

Ș.N.C. actualmente deținut la Penitenciarul Aiud, apreciind că se mențin

condițiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar

menționate anterior.

În termen legal,

inculpatul Ș.N.C. a declarat recurs împotriva încheierii sus-menționate,

arătând că prin încheierea atacată i s-a menținut starea de arest și i s-a

respins cererea de liberare provizorie formulată.

În ceea ce privește

menținerea stării de arest a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte,

a încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, iar în

subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi țara.

În susținerea

recursului, a arătat că motivarea instanței este generică, apreciindu-se că

persistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri. În realitate,

însă, obiectiv acest lucru nu mai corespunde realității, întrucât cercetarea

judecătorească a evoluat, iar mandatul de arestare a avut la bază doar

infracțiunea de trafic de influență, bazându-se numai pe declarația coinculpatului

C.

A mai susținut că

instanța trebuia să motiveze refuzul acordării liberării sub control judiciar,

pentru fiecare cerere în parte, arătând că a formulat la fond mai multe astfel

de solicitări.

Nu în ultimul rând, a

mai arătat că trebuia examinată cererea prin prisma oportunității ei și a

garanțiilor oferite, apreciind că în acest moment nu sunt îndeplinite cerințele

legale pentru refuzul liberării sub control judiciar, iar procesul penal nu ar

fi afectat, întrucât are cunoștință și ar respecta toate obligațiile impuse.

În concluzie, a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și liberarea sa sub

control judiciar, invocând practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Tarău

și Calmanovici vs. România, în raport de care nu există o durată minimă de

menținere a arestării preventive, în situația sa menținerea acestei stări

contravenind parag. 5 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai precizat că

instanța trebuia să arate în concret riscurile existente prin lăsarea sa în

libertate, apreciind astfel că încheierea atacată nu este motivată

corespunzător.

Recursul declarat de

inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru

a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de

acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând

arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru

care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică.

Cu referire la

motivele de recurs invocate, se reține că instanța de fond, la data de 13

noiembrie 2012 a constatat că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a inculpatului se mențin și în prezent, iar pericolul concret pentru

ordinea publică este actual, astfel că în temeiul art. 300

2

C. proc.

pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. s-a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului Ș.N.C.

Totodată,

constatându-se că până la acest moment nu au intervenit elemente noi care să

justifice revocarea măsurii sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puțin

restrictivă, cereri care, pe fondul menținerii stării de arest, rămân fără

obiect, s-a respins cererea de revocare și/sau înlocuire a măsurii arestării

preventive cu altă măsură, neprivativă de libertate.

Apreciindu-se că se

mențin condițiile care justifică măsura restrictivă de libertate, astfel cum apar

menționate anterior, s-a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpat.

În raport de actele

dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție din 4

aprilie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților :

săvârșirea infracțiunilor de:

- trafic de

influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

săvârșirea infracțiunilor de:

- complicitate la

infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C.

pen. raportat la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

săvârșirea infracțiunilor de:

- complicitate la

infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C.

pen. raportat la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

4.M.I.M. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de:

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

aspectul săvârșirii infracțiunilor de:

- complicitate la

infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen.

raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000;

- asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Așa fiind, se

constată că deși nu s-a pronunțat o hotărâre în această cauză, în prezent

dosarul fiind la judecată în fond, sunt argumente de fapt și de drept de natură

să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului Ș.N.C., în

condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea

arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin

trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a

măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de

pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de

idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea

publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale

inculpatului, respectiv faptul că în sarcina acestuia sunt reținute acte și

fapte pretins a fi exercitate de către o persoană aflată în funcția de

magistrat și în staff-ul de conducere al unei instanțe, precum și de rezonanța

negativă din colectivitate referitoare la activitatea instanței de judecată

coordonată din punct de vedere administrativ al acestei instanțe, precum și

împrejurările referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit,

respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a

inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate,

credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări

infracționale de pericol accentuat.

În mod corect s-a

apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret

pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului

penal, față de împrejurarea că cercetarea judecătorească în cauză nu a fost

finalizată, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, precum

și față de persoana inculpatului, magistrat, care prin natura funcției sale era

un organ abilitat să aplice și să se supună dispozițiilor legale, calitate în

care avea obligația să respecte și să îndeplinească atribuțiile de serviciu cu

mare rigurozitate și fără a întreprinde acțiuni care să pună la îndoială sau să

creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea, imparțialitatea și

legalitatea actelor sale.

Inculpatul Ș.N.C.

avea, la data săvârșirii faptelor cercetate în prezenta cauză, calitatea de

judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara, ocupând totodată funcția de

vicepreședinte al acestei instanțe.

Față de cele arătate,

se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de

libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol

concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării

procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,

de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse,

de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările

sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura

arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de

nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea

definitivă a unei hotărâri, deoarece a fost luată pe baza presupunerii

rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o

executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual,

caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre

în cauză.

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva dispoziției de respingere a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect prima

instanța a apreciat-o ca nefondată raportat la presupunerea rezonabilă și a

indiciilor temeinice, precum și a datelor existente din care ar rezulta că

inculpatul a comis infracțiunile imputate prin actul de sesizare al instanței,

apreciind că buna desfășurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea

în libertate a acestuia.

În această ordine de

idei, deși s-a constatat că sub aspect formal toate condițiile prevăzute de

art. 160

2

C. proc. pen. privind liberarea provizorie sub control

judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la dosarul

cauzei au impus puternica prezumție că inculpatul în calitate de judecător și-a

încălcat grav atribuțiile de serviciu, situație în care, în mod corect instanța

a apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatului sunt deosebit de grave

raportat la modalitatea de desfășurare a activității infracționale, la

calitatea acestuia de judecător în care se prezumă că a fost comisă, la scopul

urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a adus atingere.

Așa fiind, în lumina

celor anterior expuse, se poate concluziona că acordarea liberării provizorii

sub control judiciar este facultativă, fiind atributul instanței de a aprecia

dacă liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării

preventive, dar numai în măsura în care buna desfășurare a procesului penal nu

ar fi periclitată, situație evidentă care nu se regăsește în speța de față.

În ceea ce privește

cererea de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a acesteia

cu măsura obligării, de a nu părăsi țara, reiterate în recurs, în lumina celor

anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-au modificat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nici nu se

justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă,

respectiv cu obligarea de a nu părăsi țara.

Mai mult, așa după

cum și instanța de fond a reținut, constatând că până la acest moment nu au

intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii sau înlocuirea

acesteia cu o măsură mai puțin restrictivă, aceste cereri, pe fondul menținerii

stării de arest, rămân fără obiect.

Ca atare, încheierea

pronunțată la 13 noiembrie 2012 este legală.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de inculpatul Ș.N.C. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C.

proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.N.C. împotriva încheierii de

ședință din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 312/57/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 22 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS