ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2894/2013

Asupra recursurilor de față, constată următoarele; Prin încheierea din 16 septembrie 2013 , pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013, Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele a respins, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate, printre alții, de inculpații D.V., N.L.M. și S.M. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații D.V., N.L.M. și S.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4766/2/2013/a4. Examinând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) combinat 385 6 alin. (3) și art. 385 14 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M., sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererile inculpaților sunt admisibile.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpaților și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-i împiedica pe învinuiți sau inculpați să săvârșească alte infracțiuni sau că aceștia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpaților, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag.

3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă. Înalta Curte constată că în prezenta cauză inculpații sunt cercetați pentru desfășurarea de activități infracționale, respectiv, D.V. - pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, cinci infracțiuni de trafic de influență, dintre care una în formă continuată (două acte materiale) și a trei infracțiuni de luare de mită; N.L.M.

- pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional organizat, complicitate la infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată (două acte materiale) și complicitate la infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată (3 acte materiale) și S.M. - pentru săvârșirea a două infracțiuni de dare de mită și a infracțiunii de cumpărare a influenței. Raportându-ne la datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpații D.V., N.L.M. și S.M.

vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, în sensul că până la acest moment procesual la instanța de fond s-a pus în discuție doar regularitatea actului de sesizare al instanței, nefiind audiate părțile din dosar și nefiind discutate cereri de administrare a probatoriilor, și față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestora și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) din C. proc.

pen. Totodată, Înalta Curte are în vedere că inculpații sunt cercetați pentru contribuția activă la săvârșirea faptelor ce au fost reținute în sarcina acestora, respectiv că aceștia au acționat folosindu-se de calitatea de judecător în ceea ce o privește pe inculpata D.V., și de influența pe care o pretindea inculpatul N.L.M. că o are pentru traficarea influenței și în ceea ce-l privește pe inculpatul S.M. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, astfel că datele care îi caracterizează pe cei trei inculpați nu sunt de natură să evidențieze garanții suficiente că liberarea provizorie este, și în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfășurări a cercetării judecătorești.

Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii presupuselor fapte și cele personale ale inculpaților D.V., N.L.M., S.M., respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunilor presupus săvârșite de inculpați. Așa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpați, contextul în care acestea au fost săvârșite și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpaților, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță, față de mijloacele de probă ce urmează a fi administrate.

La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanțele personale ale inculpatei D.V. nu pot fi prioritar avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la persoana inculpatei, respectiv vârsta, calitatea de judecător avută la momentul săvârșirii pretinselor fapte nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, întrucât nu pot fi analizate izolat, față de interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind se reține că prin soluția dispusă prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cauzei concrete dedusă judecății, așa încât încheierea dată este legală, temeinică și riguros motivată, rezultând așadar, că argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt apte a justifica soluția dispusă. Pentru aceste considerente Înalta Curte constată că cererile de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt oportune la acest moment procesual, garanțiile de ordin personal ale inculpaților, cât și cele prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., nefiind de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpaților în libertate.

Față de aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge, recursurile declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I p enală, pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I p enală, pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013). Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2013.