ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2894/2013

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele;

Prin încheierea

din 16 septembrie 2013 , pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013, Curtea de Apel București,

secția I penală, printre altele a respins, ca nefondate, cererile de liberare provizorie

sub control judiciar formulate, printre alții, de inculpații D.V., N.L.M. și S.M.

Împotriva acestei

încheieri au declarat recurs inculpații D.V., N.L.M. și S.M., cauza fiind înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4766/2/2013/a4.

Examinând recursurile

declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate

și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) combinat 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile

declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M., sunt nefondate, pentru motivele ce

se vor arăta în continuare:

Înalta Curte apreciază

că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie

întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă

și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care

urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă

nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția

pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de

către instanță. De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile

avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în

vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.

Potrivit dispozițiilor

art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului

de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua

față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea

de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o

măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate

de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri

- chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare

a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv

instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient

sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării

preventive.

Din analiza dispozițiilor

art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen.

rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite

două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea

de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie

sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă,

precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii ce nu depășește 18 ani".

Înalta Curte constată

că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată legea prevede

pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere,

cererile inculpaților sunt admisibile.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpaților și perspectiva acestui comportament după liberarea

provizorie.

Astfel, în

art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea

de a-i împiedica pe învinuiți sau inculpați să săvârșească alte infracțiuni sau

că aceștia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate

din dosar, privitoare la persoana inculpaților, modul de operare, infracțiunea săvârșită,

care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci

numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.

Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie

este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin

menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar,

cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între

măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Totodată, s-a

statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Înalta Curte constată

că în prezenta cauză inculpații sunt cercetați pentru desfășurarea de activități

infracționale, respectiv, D.V. - pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire

a unui grup infracțional organizat, cinci infracțiuni de trafic de influență, dintre

care una în formă continuată (două acte materiale) și a trei infracțiuni de luare

de mită; N.L.M. - pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional

organizat, complicitate la infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată

(două acte materiale) și complicitate la infracțiunea de trafic de influență, în

formă continuată (3 acte materiale) și S.M. - pentru săvârșirea a două infracțiuni

de dare de mită și a infracțiunii de cumpărare a influenței.

Raportându-ne

la datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date",

în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., din care

să rezulte că inculpații D.V., N.L.M. și S.M. vor încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, în

sensul că până la acest moment procesual la instanța de fond s-a pus în discuție

doar regularitatea actului de sesizare al instanței, nefiind audiate părțile din

dosar și nefiind discutate cereri de administrare a probatoriilor, și față de caracterul

necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții

a procedurii judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestora și cu scopul

urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) din C.

proc. pen.

Totodată,

Înalta Curte are în vedere că inculpații sunt cercetați pentru contribuția activă

la săvârșirea faptelor ce au fost reținute în sarcina acestora, respectiv că aceștia

au acționat folosindu-se de calitatea de judecător în ceea ce o privește pe inculpata

D.V., și de influența pe care o pretindea inculpatul N.L.M. că o are pentru traficarea

influenței și în ceea ce-l privește pe inculpatul S.M. pentru săvârșirea infracțiunii

de dare de mită, astfel că datele care îi caracterizează pe cei trei inculpați nu

sunt de natură să evidențieze garanții suficiente că liberarea provizorie este,

și în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfășurări a cercetării

judecătorești.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă

o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii presupuselor fapte și cele

personale ale inculpaților D.V., N.L.M., S.M., respectiv să se țină cont de rezultatul

infracțiunilor presupus săvârșite de inculpați.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea

rezonabilă că au fost comise de inculpați, contextul în care acestea au fost săvârșite

și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi

atins, în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpaților, în

vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătorești,

în primă instanță, față de mijloacele de probă ce urmează a fi administrate.

La aprecierea

asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanțele personale

ale inculpatei D.V. nu pot fi prioritar avute în vedere și nici să prevaleze principiului

aflării adevărului și necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel,

aspectele referitoare la persoana inculpatei, respectiv vârsta, calitatea de judecător

avută la momentul săvârșirii pretinselor fapte nu sunt suficiente în speță pentru

a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, întrucât

nu pot fi analizate izolat, față de interesul general al menținerii ordinii sociale,

ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată

în stare de libertate.

Așa fiind se reține

că prin soluția dispusă prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare

a dispozițiilor legale cauzei concrete dedusă judecății, așa încât încheierea dată

este legală, temeinică și riguros motivată, rezultând așadar, că argumentele invocate

de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt apte a justifica soluția

dispusă.

Pentru aceste

considerente Înalta Curte constată că cererile de liberare provizorie sub control

judiciar nu sunt oportune la acest moment procesual, garanțiile de ordin personal

ale inculpaților, cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C.

proc. pen., nefiind de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea

inculpaților în libertate.

Față de aceste

considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor

respinge, recursurile declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M. împotriva încheierii

din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013).

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, conform dispozitivului prezentei

hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații D.V., N.L.M. și S.M. împotriva încheierii din

16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013).

Obligă recurenții

inculpați la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de câte 25 RON, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați

din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 septembrie 2013.