ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2002/2013

Asupra recursului penal de față:

Prin încheierea din 30 mai 2013, a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3861/2/2013 (1782/2013), în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.M.V.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, formulată de inculpatul T.M.V., s-a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, inculpatul învederând că are cunoștință de prevederile legale cu privire la aceasta instituție, precum și de condițiile în care se poate dispune revocarea acestei măsuri, în situația în care cererea va fi admisă, iar obligațiile stabilite de instanța de judecata nu vor fi respectate.

S-a mai precizat că inculpatul este arestat preventiv din data de 15 martie 2013, fără ca această măsură să se justifice, iar la dosar nu exista indicii și date ca aceasta ar zadarnici aflarea adevărului, prin influențarea de martori, experți sau părțile din cauză.

S-a mai solicitat să aibă în vedere lipsa de antecedente penale a inculpatului, motiv pentru care scopul măsurii preventive prevăzut de art. 136 C. proc. pen. a fost atins și prin cercetarea acestuia în stare de libertate.

În susținerea cererii a fost invocată decizia de recurs în interesul Legii nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia instanța de judecată, în cazul în care constată că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpat subzistă, trebuie să verifice în ce măsură judecarea în stare de libertate a acestuia ar îngreuna desfășurarea cercetării judecătorești.

Totodată au mai fost invocate aspecte privind situația familială a inculpatului și s-a menționat că prin lăsarea în libertate a acestuia, la acest moment, nu se poate zădarnici aflarea adevărului și nu există dovezi că ar încerca să săvârșească alte fapte penale.

S-a subliniat că scopul măsurii preventive, poate fi atins și prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Deliberând asupra cauzei penale de față, s-au reținut următoarele:

Din actele dosarului a rezultat că inculpatul T.M.V. a fost arestat preventiv la data de 15 martie 2013 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 15 martie 2013 și până la 12 aprilie 2013 inclusiv reținându-se că este cercetat pentru complicitate la infracțiunea de cumpărare a influenței, în formă continuată (2 acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2012 - ianuarie 2013, a ajutat persoane neidentificate până în prezent să dea suma de aproximativ 20.000 euro și, totodată, a ajutat alte persoane rămase, de asemenea, neidentificate să dea suma de aproximativ 40.000 euro numiților C.A. și N.L.M., care s-au prevalat de influența pe care D.V., judecător la Tribunalul București, secția a II-a penală, ar fi avut-o asupra colegilor săi, judecători la Tribunalul București, precum și asupra magistraților de la Curtea de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe hotărâri favorabile în trei cauze penale (respectiv, Dosarul nr. 28427/300/2012, privind pe R.B., F.M.G. și T.M., Dosarul nr. nr. 45443/3/2012, privind pe M.R. și G.A.I. și Dosarul nr. 46451/3/2012, privind pe M.R. și V.A.C.).

Temeiul de drept avut în vedere a fost cel prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la prezervarea ordinii publice prin reprimarea infracțiunilor grave.

Recursul declarat de inculpat împotriva încheierii de arestare a fost respins prin încheierea din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. 2032/2/2013.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, Dosar nr. 2594/2/2013, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 13 aprilie 2013, la data de 12 mai 2013, inclusiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri, fiind respins.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, Dosar nr. 2594/2/2013, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 13 aprilie 2013, la data de 12 mai 2013, inclusiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri, fiind respins.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, Dosar nr. 3177/2/2013, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 13 mai 2013, la data de 11 iunie 2013, inclusiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri, fiind respins.

Examinarea și admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie este prevăzută în art. 160

8

C. proc. pen. și face parte din dispozițiile comune în cadrul Secțiunii V (Capitulul I, Titlul IV, Partea generală a Codului de procedură penală) privind liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune.

Potrivit art. 160 din 2 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

În alineatul 2 al acestui articol se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În cazul cererilor de liberare provizorie, într-o primă fază se verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar în a doua fază se soluționează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Astfel, este evident ca nu se poate considera că art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. cuprinde condiții de admisibilitate în principiu a cererii, întrucât condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160

6

C. proc. pen. și care fac parte din dispozițiile comune ale secțiunii menționate a Codului de procedură penală.

De regulă, o cerere poate fi inadmisibilă ori de câte ori nu este obiectiv încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care o folosește sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcțională în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul respectiv.

În speță, cererea de liberare provizorie sub control judiciar este obiectiv încuviințată, persoana care a formulat-o fiind una din persoanele cărora legea le conferă acest beneficiu (art. 160

6

C. proc. pen.), cererea are pertinența funcțională întrucât pot conduce la satisfacerea intereselor inculpatului, aceasta neputând fi inadmisibilă, deoarece toate cerințele legale care creează limitele admisibilității sunt satisfăcute.

Este adevărat că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 316/R din 19 ianuarie 2007 a reținut că liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea, cu precizarea ca organul judiciar apreciază în cadrul unei astfel de cereri dacă prelungirea stării de arest mai apare sau nu, necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiții, aspecte subliniate și prin Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) teza a II-a și alin. (6) teza a II-a C. proc. pen. că instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului.

În consecință, condițiile prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. se analizează în cadrul fazei de soluționare a cererii de liberare provizorie și nu în cadrul fazei verificării condițiilor admisibilității în principiu.

În cazul de față, Curtea a constatat că în principiu cererea este admisibilă, întrunind condițiile de formă, dar nu a fost întemeiată pe fond, așa cum s-a arătat în continuare.

Inculpatul T.M.V. a fost arestat preventiv la data de 15 martie 2013, reținându-se că în perioada noiembrie 2012 - ianuarie 2013, a ajutat persoane neidentificate până în prezent să dea suma de aproximativ 20.000 euro și, totodată, a ajutat alte persoane rămase, de asemenea, neidentificate să dea suma de aproximativ 40.000 euro numiților C.A. și N.L.M., care s-au prevalat de influența pe care D.V., judecător la Tribunalul București, secția a II-a penală, ar fi avut-o asupra colegilor săi, judecători la Tribunalul București, precum și asupra magistraților de la Curtea de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe hotărâri favorabile în trei cauze penale (respectiv, Dosarul nr. 28427/300/2012, privind pe R.B., F.M.G. și T.M., Dosarul nr. 45443/3/2012, privind pe M.R. și G.A.I. și Dosarul nr. 46451/3/2012, privind pe M.R. și V.A.C.).

În drept, s-a apreciat că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la infracțiunea de cumpărare a influenței, în formă continuată (2 acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Temeiul arestării l-au constituit disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind apoi prelungită de instanța de fond și menținută de instanța de control judiciar.

Deși inculpatul a negat orice implicare în comiterea faptelor reținute în sarcina sa, iar în motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a susținut că nu există probe sau date concrete că ar putea zădărnici aflarea adevărului sau influențarea cursului procesului, instanța consideră că aceste susțineri sunt infirmate de actele dosarului.

Așa fiind, instanța a considerat că s-a aflat în fața uneia dintre situațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., în care liberarea provizorie nu se poate acorda.

Curtea a observat că pe lângă verificarea cerințelor prev. de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. și care cuprinde elemente cu titlu exemplificativ, instanța de judecată este obligată să analizeze și per ansamblu elementele care au condus la luarea măsurii arestării preventive, la temeiurile acesteia, la riscurile punerii în libertate, conduita procesuală a inculpatului etc.

Inexistența datelor menționate de textul legal menționat a constituit o premisă în vederea examinării în continuare a temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, fiind nevoie a fi analizată și gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul și pericolul concret pe care-l prezintă acesta pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a constatat ca în cauza sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. în sensul că inculpatul a săvârșit cu intenție o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, prin infracțiunile săvârșite, inculpatul a adus o atingere gravă valorilor apărate de lege, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.

Curtea a apreciat că neluarea unei măsuri cu fermitate de către organele abilitate, pentru a scoate din colectivitate o persoană ce a dovedit un astfel de comportament, poate forma opinia persoanelor ce au luat cunoștință de săvârșirea faptelor respective că statul nu acționează în vederea preîntâmpinării unei astfel de situații, iar față de persoanele asupra cărora planează acuzații grave nu se iau măsuri ferme.

Împrejurările și modul de comitere a faptei, denotă un pericol ce coboară din sfera generalului în aceea a concretului, existând în prezent motive temeinice de a crede, conform art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească noi infracțiuni.

Pe de altă parte există și temerea, bazată pe gravitatea faptelor ce i s-au imputat inculpatului, că persoana acestuia nu oferă suficiente garanții că odată pus în libertate nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau influențarea probatoriilor ce mai sunt de administrat. Cercetarea penală este în derulare, continuându-se administrarea probatoriilor, cauza fiind una complexă prin numărul persoanelor inculpate, natura infracțiunilor cercetate, numărul martorilor ce s-au impus a fi audiați, perioada infracțională.

În legătură cu inexistența condițiilor negative prev. de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. în sensul că nu sunt date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni, precum și că din datele dosarului nu rezultă că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, Curtea a observat că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică reiese din circumstanțele reale ale comiterii faptelor, perioada infracțională, consecințele acestor fapte care sunt dintre cele mai dramatice asupra imaginii justiției, aspectul că inculpatul a săvârșit faptele pentru a-și asigura mijloace materiale suplimentare ilicite.

Toate acestea l-a caracterizat pe inculpat ca fiind un element periculos, existând riscul ca lăsat în libertate, să continue activitatea infracțională chiar dacă nu în mod direct sau personal.

În cauză, instanța a apreciat că nu se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât deși dreptul la libertate consacrat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este menit să asigure ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur v. Franța), protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanțelor în administrarea probelor și desfășurarea procesului în bune condiții (cauza Tomasi v. Franța).

Toate acestea justifică concluzia instanței, că nu se impune punerea în libertate a inculpatului, deoarece interesul general al prezervării ordinii publice primează celui recunoscut inculpatului prin art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără însă a fi afectat dreptul recunoscut acesteia prin art. 5

2

C. proc. pen.

Având în vedere că situația personală a inculpatului, dar și temeiurile arestării preventive au format obiectul soluțiilor deja pronunțate, atât de către instanța fondului, cât și de către instanța de control judiciar, cu prilejul soluționării propunerii de arestare preventivă, și a cererilor de prelungire a acestei măsuri, nu se mai poate susține că, după trecerea unui interval de aproximativ două luni de la data pronunțării încheierii de ședință din data de 15 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în Dosar nr. 2032/2/2013, temeiurile care au servit la luarea și prelungirea măsurii arestării au suferit modificări, de natura a conduce la alegerea unei măsuri alternative, cum este liberarea provizorie sub control judiciar.

Fără a nega posibilitatea oricărui inculpat de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în tot cursul procesului penal, potrivit art. 5 din C. proc. pen. sau art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că, în primul rând, această posibilitate a constituit o facultate pentru organul judiciar, iar măsura a fost atent analizată, așa cum o cer dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen.

Că este așa, rezultă din dispozițiile exprese ale art. 160

1

și urm. C. proc. pen., care statuează asupra posibilității de acordare a liberării provizorii de către organul judiciar, iar garantarea dreptului legal al inculpatului de a formula o atare cerere nu echivalează cu însăși admiterea cererii în orice condiții.

Prin urmare, pe lângă vocația legală pe care ar avea-o un anumit inculpat, vocație ce se analizează prin prisma dispozițiilor art. 160

2

și art. 160

4

C. proc. pen., instanța a analizat și oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., având posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea procesual penală.

Soluția contrară ar conduce la admiterea automată a oricărei cereri, prin simpla îndeplinire a condițiilor de admisibilitate, ceea ce nu corespunde nici voinței legiuitorului, dar nici atribuțiilor funcționale ale instanței de judecată care, în desfășurarea procesului, este suverană în aprecierea tuturor măsurilor necesare bunei desfășurări a instrucției penale, printre care și cele ce interesează cauza de față, conform dispozițiilor exprese ale art. 160

8a

alin. (6) și art. 302 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, dispozițiile cu valoare de principiu, din legislația internă sau internațională, nu fac decât să garanteze un drept fundamental al inculpatului, a cărui valorificare se face însă de la caz la caz, sub cenzura organului judiciar competent.

Curtea a accentuat ideea că situațiile vizând situația de fapt reținută în sarcina inculpatului, au fost avute în vedere prin soluția pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 15 martie 2013, fără ca de atunci și până în prezent să fi intervenit elemente noi în situația inculpatului, de natură să determine admiterea unei astfel de cereri.

În mod firesc, s-a pus întrebarea care sunt acele elemente care ar justifica admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, cu atât mai mult cu cât o eventuală soluție de admitere ar goli practic de orice conținut hotărârile anterior menționate.

Din această perspectivă, simpla trecere a timpului nu a atras punerea în libertate a acuzatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă, câtă vreme temeiurile inițiale nu au suferit modificări de esență, iar în cazul de față durata arestării se circumscrie unui termen rezonabil, inculpatul aflându-se în detenție de două luni de zile.

Astfel, instanța a considerat că nu au fost depășite durata urmării penale și a arestării preventive, nefiind încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și nici art. 23 din Constituția României, inculpatul fiind arestat de 2 luni de zile, în condițiile în care cauza este complexă prin gravitatea faptelor cercetate, consecințelor acestor fapte și numărul persoanelor implicate.

Sub acest aspect s-a constatat că termenul rezonabil nu a fost depășit și nici durata măsurii arestării preventive, în condițiile în care s-a observat că art. 23 din Constituție se referă la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale care nu poate depăși 180 de zile, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, instanța a apreciat că, cel puțin la acest moment procesual, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu se justifică din rațiuni ce au ținut atât de prezervarea interesului public, cât și de buna desfășurare în continuare a procesului penal.

Ca atare, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., instanța a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.M.V.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.M.V., fără a-l motiva.

La data fixată pentru soluționarea recursului, respectiv 7 iunie 2013, în ședință publică, inculpatul a declarat că retrage recursul.

Înalta Curte, în raport de manifestarea de voință a inculpatului, cât și de disp. art. 385

4

C. proc. pen. raportat la art. 369 C. proc. pen., va lua act de cererea de retragere a recursului declarat de inculpatul T.M.V. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3861/2/2013(1782/2013).

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul T.M.V. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3861/2/2013(1782/2013).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 07 iunie 2013.

Procesat de GGC - NN