ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6129/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele : I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrata pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta SC C.A. SRL S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara, suspendarea executării deciziei de impunere nr. F1. din 18 iulie 2012 emisă de pârâta D.G.F.P.

a județului Hunedoara - Activitatea de Inspecție Fiscala - Serviciul Inspecție Fiscala nr. 1, pentru creanțe fiscale în sumă totală de 730.176 RON, reprezentând obligații fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit, in cuantum de 159.017 RON, cu majorări și penalități de întârziere, in cuantum de 49.548 RON și respectiv, 23.852 RON, TVA - in cuantum de 183.992 RON, cu majorări și penalități de întârziere in cuantum de 53.132 RON și respectiv, 27.598 RON și impozit dividende persoane fizice - in cuantum de 163.881 RON, cu majorări și penalități de întârziere in cuantum de 44.574 RON și respectiv, 24.582 RON, până la pronunțarea instanței de fond. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 314 din 8 octombrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de suspendare formulată de SC C.A.

SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. F2. din 18 iulie 2012 emisă de pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara pentru creanțe fiscale în sumă de 730.176 RON până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că prin decizia de impunere nr. F1. din 18 iulie 2012, emisă ca urmare a întocmirii Raportului de Inspecție Fiscala nr. F3. din 18 iulie 2012 au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare restante in cuantum de 730.176 RON. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că pârâta a reținut ca în perioada supusă controlului fiscal, 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2011, reclamanta a achiziționat marfa de la furnizori neînregistrați legal sau inactivi, astfel că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate cu achiziția mărfii, din același motiv neavând nici dreptul de deducere a T.V.A.

aferentă achizițiilor. Curtea de Apel a apreciat că întrucât există dubii cu privire la realitatea operațiunilor evidențiate prin facturile emise, înregistrate în contabilitatea reclamantei, cu efect direct asupra cuantumului obligațiilor de plată stabilite suplimentar, în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat. Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, judecătorul fondului a constatat că reclamanta, a dovedit că prin executarea pornita împotriva sa i s-ar crea un prejudiciu de natura a conduce la imposibilitatea continuării activității, așa cum rezultă, de altfel, și din actele dosarului și ansamblul circumstanțelor cauzei atestând îndeplinirea acestei condiției raportat la și cuantumul sumei în discuție și specificul activității societății reclamante.

3. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a criticat soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică, solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată. Astfel, s-a susținut că în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc convingerile instanței care au dus la concluzia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în opinia recurentei sentința nefiind motivată cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 262 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ. în ceea ce privește îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat. Cu privire la condiția prevenirii unei pagube iminente, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a constatat că este îndeplinită această condiție, însă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină convingerea instanței. De asemenea, recurenta a susținut că susținerea reclamantei în sensul că societatea va fi în imposibilitate de a achita la timp salariile angajaților și contribuțiile legale și creditele bancare angajate, nu o absolvă pe reclamantă de culpa de care a dat dovadă. În fine, s-a susținut prin cererea de recurs că argumentele reclamantei aduse în susținerea cererii de recurs nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii cumulativă a condițiiloe prevăzute de lege.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. Prima instanță a admis cererea de suspendare formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F2. din 18 iulie 2012 emisă de pârâtă, opinie împărtășită și de Înalta Curte. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din lucrările dosarului, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ, cu o cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere nr. F1.

din 18 iulie 2012, emisă ca urmare a întocmirii Raportului de Inspecție Fiscala nr. F3. din 18 iulie 2012, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare restante in cuantum de 730.176 RON, reprezentând: 159.017 RON - impozit pe profit; 49.548 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 23.852 RON - penalități întârziere aferente impozitului pe profit; 183.992 RON - T.V.A.; 53.132 RON - majorări de întârziere aferente T.V.A; 27.598 RON - penalități întârziere aferente T.V.; 163.881 RON - impozit dividende persoane fizice; 44.574 RON - majorări de întârziere impozit dividende; 24.582 RON - penalități întârziere impozit dividende.

Din actele aflate la dosar rezultă că organul fiscal a apreciat în urma controlului fiscal, din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2011, că reclamanta a achiziționat marfa de la furnizori neînregistrați legal sau inactivi, astfel că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate cu achiziția mărfii, din același motiv neavând nici dreptul de deducere a T.V.A. aferentă achizițiilor.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Aceste condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Înalta Curte constată că în raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamantă, îndeplinirea cumulativă condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută. De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale. Mai precis, judecătorul fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la cazul bine justificat și la prevenirea unei pagube iminente.

Verificând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător rațiunile pentru care a constatat că aplicarea greșită a dispozițiilor legale unor operațiuni economice, și, de asemenea, la stabilirea obligațiilor de plată suplimentare, reprezintă o aparență de nelegalitate a actelor atacate. Este eronată susținerea recurentei potrivit căreia prima instanță nu a prezentat motivele pe care și-a sprijinit convingerea, întrucât judecătorul cauzei a reținut explicit că este evidentă îndoiala asupra prezumției de legalitate a actelor administrative atacate, având în vedere dubiile cu privire la realitatea operațiunilor evidențiate prin facturile emise, cu efect direct asupra cuantumului obligațiilor de plată stabilite suplimentar.

Este adevărat că în cadrul procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză aprofundată a conținutului raportului juridic dedus judecății, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept care ar putea crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ se limitează la dimensiunea formală a acesteia. Dimpotrivă, aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, esențial fiind ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei. Totodată, Înalta Curte constată, că în prezenta cauză, înscrisurile dosarului și ansamblul circumstanțelor speței atestă și îndeplinirea condiției privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și efectele unei executării silite asupra patrimoniului reclamantei.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimata- reclamantă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara împotriva sentinței nr. 314 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara la plata sumei de 6200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC C.A. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2013.