ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6129/2013

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat

următoarele

:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrata

pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta SC C.A. SRL S. a solicitat în contradictoriu

cu pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara, suspendarea executării deciziei de impunere

nr. F1. din 18 iulie 2012 emisă de pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara - Activitatea

de Inspecție Fiscala - Serviciul Inspecție Fiscala nr. 1, pentru creanțe fiscale

în sumă totală de 730.176 RON, reprezentând obligații fiscale suplimentare de natura

impozitului pe profit, in cuantum de 159.017 RON, cu majorări și penalități de întârziere,

in cuantum de 49.548 RON și respectiv, 23.852 RON, TVA - in cuantum de 183.992 RON,

cu majorări și penalități de întârziere in cuantum de 53.132 RON și respectiv, 27.598

RON și impozit dividende persoane fizice - in cuantum de 163.881 RON, cu majorări

și penalități de întârziere in cuantum de 44.574 RON și respectiv, 24.582 RON, până

la pronunțarea instanței de fond.

Apel

Prin sentința nr. 314

din 8 octombrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de suspendare formulată

de SC C.A. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara și a dispus

suspendarea executării deciziei de impunere nr. F2. din 18 iulie 2012 emisă de pârâta

D.G.F.P. a județului Hunedoara pentru creanțe fiscale în sumă de 730.176 RON până

la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în esență că prin decizia de impunere nr. F1. din 18

iulie 2012, emisă ca urmare a întocmirii Raportului de Inspecție Fiscala nr. F3.

din 18 iulie 2012 au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare

restante in cuantum de 730.176 RON.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că pârâta a reținut ca în perioada supusă controlului fiscal,

01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2011, reclamanta a achiziționat marfa de la furnizori

neînregistrați legal sau inactivi, astfel că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile

efectuate cu achiziția mărfii, din același motiv neavând nici dreptul de deducere

a T.V.A. aferentă achizițiilor.

Curtea de Apel a apreciat

că întrucât există dubii cu privire la realitatea operațiunilor evidențiate prin

facturile emise, înregistrate în contabilitatea reclamantei, cu efect direct asupra

cuantumului obligațiilor de plată stabilite suplimentar, în cauză este îndeplinită

condiția cazului bine justificat.

Referitor la condiția

prevenirii unei pagube iminente, judecătorul fondului a constatat că reclamanta,

a dovedit că prin executarea pornita împotriva sa i s-ar crea un prejudiciu de natura

a conduce la imposibilitatea continuării activității, așa cum rezultă, de altfel,

și din actele dosarului și ansamblul circumstanțelor cauzei atestând îndeplinirea

acestei condiției raportat la și cuantumul sumei în discuție și specificul activității

societății reclamante.

în cauză

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Hunedoara, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a criticat soluția

instanței de fond ca nelegală și netemeinică, solicitând modificarea sentinței în

sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Astfel, s-a susținut că

în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc convingerile instanței care au

dus la concluzia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004, în opinia recurentei sentința nefiind motivată cu respectarea cerințelor

prevăzute de art. 262 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce privește îndeplinirea

condiției referitoare la cazul bine justificat.

Cu privire la condiția

prevenirii unei pagube iminente, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță

a constatat că este îndeplinită această condiție, însă hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină convingerea instanței.

De asemenea, recurenta

a susținut că susținerea reclamantei în sensul că societatea va fi în imposibilitate

de a achita la timp salariile angajaților și contribuțiile legale și creditele bancare

angajate, nu o absolvă pe reclamantă de culpa de care a dat dovadă.

În fine, s-a susținut

prin cererea de recurs că argumentele reclamantei aduse în susținerea cererii de

recurs nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii cumulativă a condițiiloe prevăzute

de lege.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru argumentele expuse în continuare.

Prima instanță a admis

cererea de suspendare formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării

Deciziei de impunere nr. F2. din 18 iulie 2012 emisă de pârâtă, opinie împărtășită

și de Înalta Curte.

de drept relevante

Așa cum rezultă din lucrările

dosarului, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ, cu o cerere

privind

suspendarea

executării deciziei de impunere nr. F1. din 18 iulie 2012, emisă ca urmare a întocmirii

Raportului de Inspecție Fiscala nr. F3. din 18 iulie 2012, prin care au fost stabilite

în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare restante in cuantum de 730.176

RON, reprezentând:

159.017 RON - impozit

pe profit;

49.548 RON - majorări

de întârziere aferente impozitului pe profit;

23.852 RON - penalități

întârziere aferente impozitului pe profit;

183.992 RON - T.V.A.;

53.132 RON - majorări

de întârziere aferente T.V.A;

27.598 RON - penalități

întârziere aferente T.V.;

163.881 RON - impozit

dividende persoane fizice;

44.574 RON - majorări

de întârziere impozit dividende;

24.582 RON - penalități

întârziere impozit dividende.

Din actele aflate la dosar

rezultă că organul fiscal a apreciat în urma controlului fiscal, din perioada 01

ianuarie 2010 - 31 decembrie 2011, că reclamanta a achiziționat marfa de la furnizori

neînregistrați legal sau inactivi, astfel că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile

efectuate cu achiziția mărfii, din același motiv neavând nici dreptul de deducere

a T.V.A. aferentă achizițiilor.

Este incontestabil faptul

că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași lege.

Aceste condiții se analizează

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor

de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii

suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ

și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul

particular supus evaluării.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se

întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze

verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea

să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură

un act administrativ.

Înalta Curte constată

că în raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului

și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamantă, îndeplinirea cumulativă

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută.

De asemenea, instanța

de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod

convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul

fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia

că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la cazul bine justificat și

la prevenirea unei pagube iminente.

Verificând considerentele

sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat în mod

convingător rațiunile pentru care a constatat că aplicarea greșită a dispozițiilor

legale unor operațiuni economice, și, de asemenea, la stabilirea obligațiilor de

plată suplimentare, reprezintă o aparență de nelegalitate a actelor atacate.

Este eronată susținerea

recurentei potrivit căreia prima instanță nu a prezentat motivele pe care și-a sprijinit

convingerea, întrucât judecătorul cauzei a reținut explicit că este evidentă îndoiala

asupra prezumției de legalitate a actelor administrative atacate, având în vedere

dubiile cu privire la realitatea operațiunilor evidențiate prin facturile emise,

cu efect direct asupra cuantumului obligațiilor de plată stabilite suplimentar.

Este adevărat că în cadrul

procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză aprofundată a conținutului

raportului juridic dedus judecății, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar

aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept care ar putea crea o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ se limitează la dimensiunea

formală a acesteia.

Dimpotrivă, aparența de

nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, esențial fiind ca motivele

identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Totodată, Înalta Curte

constată, că în prezenta cauză, înscrisurile dosarului și ansamblul circumstanțelor

speței atestă și îndeplinirea condiției privind iminența pagubei, raportat la cuantumul

sumei în discuție și efectele unei executării silite asupra patrimoniului reclamantei.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Hunedoara la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli

de judecată către intimata- reclamantă.

adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara împotriva sentinței

nr. 314 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara la plata sumei de 6200 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC C.A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie

2013.