ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 465/2014

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

25 iulie 2012 sub nr. 1968/116/2012 pe rolul Tribunalului Călărași, secția

civilă, reclamanta B.F.

a

solicitat, în temeiul Constituției României, a Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a Legii nr. 19/2000, în contradictoriu cu Casa județeană

de pensii și alte drepturi Călărași, obligarea pârâtei la repararea

prejudiciului cauzat prin reținerea unui stagiu complet de cotizare mărit cu

5,5 ani față de stagiul complet de cotizare de 20 de ani, stabilit prin Legea

nr. 27/1966, lege în temeiul căreia a devenit asigurată contractual, cât și

prin faptul că pârâta i-a anulat dreptul la majorarea punctelor realizate în

perioada de cotizare, drept prevăzut de Legea nr. 19/2000.

Prin sentința nr. 2019 din 20

noiembrie 2012, Tribunalul Călărași, secția civilă,

a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că dreptul la pensie al reclamantei s-a deschis sub

imperiul Legii nr. 19/2000, începând cu data de 12 mai 2005, conform deciziei

nr. 136088 din 03 august 2005 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și

limită de vârstă, reținându-se că

aceasta

a realizat un stagiu total de cotizare de 29 de ani, 4 luni și 8 zile, stagiul complet

de cotizare fiind de 25 de ani și 6 luni.

Nemulțumirea reclamantei vizează greșita

aplicare de către pârâtă a prevederilor art. 77 și art. 78 alin. (8) din Legea

nr. 19/2000, însă aceasta nu a făcut dovada faptului că după data îndeplinirii condițiilor

de pensionare pentru limită de vârstă a continuat să contribuie la sistemul public

pentru a putea beneficia de majorarea punctajului realizat după această dată.

Totodată, reclamanta a invocat prevederile

Legii nr. 27/1966, or acest act normativ ce reglementa pensiile de asigurări sociale

de stat și pensia suplimentară, a fost abrogat prin Legea nr. 3/1977 privind pensiile

de asigurări sociale de stat și asistența socială, nefiind aplicabil în speță, de

vreme ce dreptul la pensie al reclamantei s-a deschis sub imperiul Legii nr. 19/2000.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamanta B.F.,

prin mandatar B.N.

În

motivare, reclamanta a reiterat, în esență, argumentele expuse

și în fața instanței de fond, arătând că pârâta a reținut în mod greșit că stagiul

complet de cotizare este de 25 de ani și 6 luni, respectiv cel prevăzut de Legea

nr. 19/2000, deoarece îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 27/1966, respectiv

un stagiu de cotizare de 20 de ani, stagiu stabilit în corelație cu numărul de zile

lucrătoare ale unei luni și având în vedere calitatea sa de persoană asigurată contractual.

Începând cu data de 03 august 2005, punctajul

mediu anual ce i se cuvine este de 1,20756 puncte, iar nu de 0,69643 puncte, stabilit

prin actuala decizie de pensionare, și arată că prin modul eronat de calcul al acestui

punctaj este prejudiciată lunar cu suma de 375 RON.

Reclamanta a mai arătat că nu a beneficiat

de majorarea de punctaj pentru stagiul suplimentar de 10 ani peste stagiul complet

de cotizare de 20 de ani, intimata făcând o greșită aplicare a art. 78 alin. (8)

din Legea nr. 19/2000; că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute

la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a răspuns primului capăt de cerere,

înlocuind obiectul litigiului cu un alt obiect, străin cauzei și că hotărârea primei

instanțe cuprinde motive străine, prin referirea Ia art. 43, 44 și 47 din Legea

nr. 19/2000, recurenta fiind asigurată în grupa III de muncă.

Prin decizia nr. 2567 din 26 aprilie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale,

a

respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

recurs a reținut că tribunalul a soluționat litigiul cu respectarea prevederilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care, în toate cazurile, judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, astfel încât nu se poate

reține că instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 105 alin.

(2) din același cod și nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ.

Instanța de recurs a mai reținut că hotărârea

nu cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), așa

cum susține recurenta, trimiterea la dispozițiile art. 43, 44 și 47 din Legea

nr. 19/2000 fiind făcută în conținutul art. 77 din Legea nr. 19/2000, pe care prima

instanță îl citează.

Pretenția recurentei, în sensul de a se

da eficiență juridică unui act normativ abrogat, respectiv Legii nr. 27/1966, nu

poate fi primită, întrucât determinarea drepturilor de pensie se face în conformitate

cu actul normativ în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, în speță,

Legea nr. 19/2000, în forma în vigoare la data la care recurenta a depus dosarul

de pensionare.

Data la care recurenta a dobândit calitatea

de persoană asigurată contractual este lipsită de relevanță sub acest aspect, stagiul

complet de cotizare, punctajul mediu anual, stagiul de cotizare suplimentar determinându-se

după regulile prescrise de Legea nr. 19/2000, cu respectarea art. 15 alin. (2) din

Constituția României, neexistând nicio justificare legală pentru o aplicare ultraactivă

a Legii nr. 27/1966, act normativ pe care se întemeiază întreaga construcție juridică

invocată de recurenta-reclamantă.

De asemenea, în ceea ce privește stagiul

suplimentar de 10 ani, despre care recurenta susține că nu i-a fost valorificat

prin majorarea punctajului, instanța de recurs a reținut că, în conformitate cu

art. 78 alin. (8) din Legea nr. 19/2000, beneficiază de majorarea punctajului realizat

în această perioadă, cu 0,3% pentru fiecare lună, respectiv cu 3,6% pentru fiecare

an suplimentar, asigurații care, după îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru

limită de vârstă, reglementate de această lege, contribuie o anumită perioadă la

sistemul public.

În

speță, așa cum a constatat și prima instanță, recurenta-reclamantă

nu a făcut dovada faptului că după data îndeplinirii condițiilor de pensionare pentru

limită de vârstă a continuat să contribuie la sistemul public, pentru a putea beneficia

de majorarea punctajului realizat după această dată, nici această critică neputând

fi primită.

De altfel, această solicitare a recurentei

are la bază aceeași susținere, neîntemeiată, potrivit cu care stagiul complet de

cotizare în cazul său ar fi de 20 de ani, iar diferența, până la stagiul total de

cotizare realizat la data pensionării (29 de ani, 4 luni și 8 zile), ar reprezenta

stagiu suplimentar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta B.F., prin mandatar B.N.,

arătând

că instanțele anterioare au denaturat obiectul litigiului, respectiv în loc de acordare

despăgubiri prejudicii patrimoniale, s-a analizat, în mod greșit, o contestație

la decizia de pensionare; că în mod greșit au fost înlăturate dispozițiile Legii

nr. 27/1966 invocate de către reclamantă, sens în care în mod greșit au fost soluționate

și chestiunile deduse judecății legate de stagiul complet de cotizare și de anularea

dreptului Ia majorarea punctelor realizate în perioada de cotizare; că prin soluția

adoptată instanțele au încălcat principiul neretroactivității legii, al disponibilității,

precum și dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, față de aceste ultime dispoziții legale dreptul la pensie

integrală reprezentând un „bun” în sensul dat de norma comunitară invocată.

Examinând recursul în raport de excepția

de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat

la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta

Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii

juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității

și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite,

constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești

se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la

care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura

orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile

strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile

prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”,

iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile

hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.

Prin coroborarea textelor legale anterior

citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat

împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o

asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este

unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai

multe ori în aceeași cale de atac.

Decizia civilă nr. 2567 din 26 aprilie

2013 a Curții de Apel București, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de

atac, reprezintă o decizie prin care s-a soluționat recursul formulat de reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 2019 din 20 noiembrie 2012 a Tribunalului Călărași,

fiind, astfel, o decizie irevocabilă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de reclamanta B.F., împotriva deciziei nr. 2567 din 26 aprilie 2013 a Curții de

Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 februarie 2014.