ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1748/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2341/2009 pronunțată la data de 2 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta SC P. SRL în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței și Ministerul Finanțelor Publice, obiectul acesteia constituindu-l obligarea în solidar a pârâților la plata sumelor de 14.303.533,02 lei, din care 10.126.381,02 lei reprezintă câștigul sau beneficiul nerealizat, respectiv profitul virtual net cumulat pentru perioada 2003 - 2008, care s-ar fi obținut dacă reclamanta ar fi primit la timp finanțarea de 100.000 euro, iar suma de 4.177.152 lei reprezintă contravaloarea cărbunelui produs de reclamantă, care ar fi fost pe stoc până la momentul depunerii acțiunii și care ar fi urmat să fie livrat în anul 2009; 1.209.470,5 lei reprezentând pierderi efective, respectiv diferența de preț între costul halei de producție puse garanție la B.R.D.

și costul de vânzare efectivă a acesteia la care se adaugă costul de înlocuire a halelor și aducerea societății în stadiul unei societăți operaționale, conform anului 2006; 1.750.000 lei cu titlu de daune morale; 14.000 lei cheltuieli aferente cu recuperarea acestor sume reprezentând costul expertizei extrajudiciare; 7.000 lei cheltuieli de deplasare și cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, raportul juridic obligațional invocat în speța de față are la bază răspunderea administrativă patrimonială a autorității pentru adoptarea unui act administrativ nelegal, Decizia Ministerului Integrării Europene nr. 9446 din 19 decembrie 2003 de respingere ca neeligibil a proiectului „Dezvoltarea activității de producere și export a manganului”, depus de reclamantă în cadrul unui program PHARE cu scopul acordării unei finanțări nerambursabile, decizie ce a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind obligat Ministerul Integrării Europene să declare eligibil proiectul depus de reclamantă.

A reținut instanța de fond că dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciile create de imposibilitatea continuării procedurii în scopul obținerii finanțării nerambursabile de 100.000 euro s-a născut la momentul rămânerii irevocabile a sentinței, acela al pronunțării Deciziei nr. 1828 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu această dată calculându-se și termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în care trebuia formulată acțiunea în despăgubiri, acest termen fiind unul de prescripție. Prejudiciul pretins de reclamantă, reține instanța de fond, a devenit cert din momentul încheierii contractului de grant și acordarea finanțării nerambursabile altui concurent în urma evaluării tehnice și financiare a proiectelor declarate eligibile, respectiv constatarea irevocabilă a eligibilității proiectului depus de reclamantă, exclusă inițial de la procedură.

Cum reclamanta a formulat acțiunea la data de 20 decembrie 2008, concluzionează prima instanță, termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ (calculat de la data de 23 mai 2006) a fost depășit, astfel încât a considerat a fi întemeiată excepția invocată, aceea a prescripției dreptului la acțiune. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de modificare a sentinței prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Au fost invocate și dispozițiile art. 304/1 C. proc. civ., instanța putând examina cauza sub toate aspectele. Prin motivele de recurs formulate recurenta susține în primul rând că în ceea ce privește termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, termen în care trebuia introdusă acțiunea de către reclamantă, motivarea cu privire la natura acestui termen - de prescripție sau de decădere - este una contradictorie, în final reținându-se că este un termen de prescripție.

Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta - reclamantă precizează că alin. (2) 1 al art. 19 din Legea nr. 554/2004, invocat de instanța pentru admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, a fost introdus prin art. 1 pct. 28 din Legea nr. 262/2007, lege ce a intrat în vigoare la 2 august 2007, astfel că nu poate retroactiva, instanța de fond considerând așadar în mod greșit că termenul de prescripție de un an începe să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabilă a sentinței civile nr. 2748 din 16 noiembrie 2004 a Curții de Apel București.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că atâta timp cât Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței (continuator al Ministerului Integrării Europene nu și-a îndeplinit sarcinile impuse prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acelea de a declara eligibil proiectul depus de reclamantă în cadrul „Programului Phare 2001” este și prematur a discuta încadrarea sa într-un termen din care să fie decăzuți sau să fie îndeplinite condițiile prescripției, în mod normal data de la care să înceapă curgerea acestui termen fiind cea la care Ministerul trebuia să-și îndeplinească obligațiile stabilite de instanță.

Recurenta - reclamantă prin recursul formulat a făcut referire și la fondul cauzei, susținând că prejudiciul ce i-a fost produs se datorează culpei pârâtului, actualmente cu noua denumire de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, care nu a pus în executare hotărârea instanței de a considera eligibil proiectul depus în cadrul programului Phare 2001, fiind astfel imposibilă încheierea contractului de grant și acordarea finanțării. Intimatul pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursul este nefondat și urmează a fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de despăgubire pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text de lege potrivit căruia „când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”. Anterior, prin sentința civilă nr. 2748 din 16 noiembrie 2004, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1828 din 23 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei în sensul că s-a dispus anularea actului administrativ - Decizia nr. 9446 din 19 decembrie 2003 emisă de Ministerul Integrării Europene și a fost obligat Ministerul să declare eligibil proiectul depus de reclamantă.

Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de intimații-pârâți, prima instanță a apreciat în mod corect că recurenta - reclamantă a formulat acțiunea cu depășirea termenului prevăzut de art. 19 alin. (2) din Lega contenciosului administrativ, conform căruia „cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2)”, acțiunea fiind respinsă.

Termenul de cel mult un an pentru solicitarea despăgubirilor, dacă acestea nu au fost solicitate odată cu acțiunea în anulare a actului administrativ, instituit de art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ este termen de prescripție, astfel cum corect l-a considerat și instanța de fond, fiind un termen de procedură specific domeniului reglementat - contenciosul administrativ - și care prin natura lui nu aduce atingere drepturilor procedurale ale părților, astfel cum încearcă să susțină recurenta - reclamantă care acreditează ideea aplicării termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Momentul de la care începe să curgă acest termen, acela al rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 2748 din 16 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, prin Decizia nr. 1828 din 23 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este corect stabilit de prima instanță, dat fiind că respectă condiția din textul de lege în sensul că recurenta - reclamantă, din acel moment „a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”. Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond pentru a beneficia de finanțare nerambursabilă în cadrul Proiectului Phare, recurenta - reclamantă trebuia să treacă și de ultima etapă, aceea a evaluării tehnice și financiare, după care se trecea la încheierea contractului de grant.

Dar, pentru că recurenta-reclamantă nu a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 944 din 19 decembrie 2003 prin care proiectul depus a fost declarat neeligibil, procedura de evaluare a proiectelor a continuat și s-a finalizat cu obținerea finanțării de către un alt concurent, fapt ce a determinat ca proiectul său să nu mai poată fi declarat câștigător. Față de aceste împrejurări, instanța de fond a reținut în mod just faptul că prejudiciul pretins de reclamantă, cauzat de neparticiparea la evaluare, era cert din momentul declarării irevocabile a eligibilității proiectului prin Decizia nr. 1828 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă susține că, culpabil pentru faptul că nu a obținut finanțarea nerambursabilă în cadrul Programului Phare 2001 este intimatul - pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului care nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în mod irevocabil prin sentința nr. 2748 din 16 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, legate de declararea ca eligibil a proiectului depus, dar această afirmație este contrazisă chiar prin susținerea pe care o face prin motivele de recurs formulate în sensul că „din păcate după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate, executarea acesteia nu a mai fost posibilă și a devenit lipsită de interes întrucât finanțările în cadrul Programului Phare 2001 se acordaseră deja”.

Cu alte cuvinte recurenta-reclamantă recunoaște implicit că hotărârea numai putea fi pusă în aplicare, programul fiind încheiat, fapt ce constituie o dovadă în plus că prejudiciul pretins era cert de la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1828 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind cunoscut de aceasta, astfel că acțiunea trebuia formulată în termenul de un an socotit cu începere de la această dată. Cât privește critica recurentului în sensul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 privitoare la termenul de prescripție și data de la care acesta a început să curgă, au fost introduse prin Legea nr. 262/2007, ce a intrat în vigoare la 2 august 2007, astfel că ele nu pot retroactiva și nu au aplicabilitate în cauză, aceasta este nefondată.

Numai alineatul (2 1 ) al art. 19 a fost introdus prin art. 1 pct. 28 din Legea nr. 262/2007, celelalte dispoziții din cuprinsul art. 19 referitoare la termenul de prescripție de un an și data de la care curge acest termen fiind prevăzute încă de la forma inițială a textului de lege. Pentru toate aceste considerente, constatând că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a legii, din considerentele acesteia rezultând motivele pe care se sprijină, clare și convingătoare, recursul se privește ca nefondat și urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P. SRL Timiș împotriva sentinței civile nr. 2341 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2010.