ÎCCJ, decizie (scj.ro #119930)

Judecata. Principiul rolului activ al instanței. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în pretenții

rol activ

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (5), alin. (5

1

), art. 294, art. 295 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în cauză, putand pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe, însă

conform prevederilor alin. (5

1

) al aceluiasi articol, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, astfel încât, în cazul în care recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, aceasta nu-și poate invoca propria culpă în a depune toate diligențele pentru aflarea adevărului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3970 din 11 decembrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, Secția comercială, reclamanta SC M. SA a solicitat obligarea pârâtei Banca de Export-Import a României E. SA la plata sumei de 8.472.000 USD reprezentând beneficiul nerealizat în perioada august 2007-august 2010.

La termenul de judecată din 28.07.2011, reclamanta și-a restrâns câtimea pretențiilor la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD.

Prin sentința civila nr. 334 din 28.07.2011, Tribunalul Gorj, Secția comercială, a admis în parte acțiunea, a luat act că reclamanta și-a restrâns câtimea pretențiilor la suma de 18.561.237 lei, a obligat pârâta la plata sumei de 8.273.480 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 85.921,32, a dispus restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru nefolosită în suma de 90.159 lei.

Prin decizia civilă nr. 20 din 14.02.2012, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta SC M. SA și de pârâta Banca de Export Import a României E. SA, s-a dispus anularea încheierii nr. 1807/21.12.2010 și a sentinței civile nr. 334/28.07.2011 pronunțate de Tribunalul Gorj și s-a trimis cauza spre judecare Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, întrucât prima instanță a soluționat în mod greșit excepția necompetenței teritoriale.

Prin decizia nr. 4920 din 11.12.2012

,

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 20/14.02.2012.

Prin sentința nr. 3636 din 30.04.2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a ajunge la această soluție a reținut, în esență, că reclamanta SC M. SA și-a justificat interesul prin aceea că tinde la angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei Banca de Export Import a României E. SA, pentru repararea prejudiciului cuantificat la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD (conform precizărilor de la termenul din 28.07.2011), reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 2007-2010 cauzat prin fapta ilicită a pârâtei de a rezilia unilateral contractul de credit nr. 19/DRC/2004.

S-a reținut că reclamanta nu a solicitat, prin prezenta acțiune, o reparare în natură a unui prejudiciu, prin acordarea creditului în sumă de 1.590.000 euro, ca urmare a constatării, prin sentința civilă nr. 819/07.12.2004 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. xx04/COM/2004, definitivă și irevocabilă, a faptului că pârâta nu era îndreptățită la rezilierea contractului de credit, fiind obligată să îl respecte, ci a invocat producerea în patrimoniul său a unei pagube constând în foloasele nerealizate prin neutilizarea creditului în perioada 2007-2010 (

lucrum cessans

). Conduita pârâtei care nu a cerut executarea sentinței civile nr. 819/07.12.2004, arătând, prin procesul-verbal de conciliere din data de 03.05.2010, că acordarea creditului nu mai prezintă interes pentru societate, nu afectează, prin urmare, interesul procesual în formularea prezentei acțiuni, astfel că excepția invocată de pârâtă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat stabilirea dreptului său la despăgubire pentru beneficiul nerealizat în perioada 2007-2010, invocând o pagubă produsă în cei trei ani anteriori formulării acțiunii (cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28.09.2010).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripție fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) teza întâi din același act normativ.

Împrejurarea că reclamanta a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind rezilierea contractului de credit, ce a avut loc în anul 2004, nu afectează exercițiul dreptului material la acțiune, câtă vreme se solicită repararea unei pagube produse în perioada 2007-2010, astfel că excepția prescripției a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei

, instanța a reținut că prin contractul de credit nr. 19/DRC/31.05.2004 încheiat între reclamanta SC M. SA, în calitate de împrumutat, pârâta Banca de Export-Import a României E. SA, în calitate de împrumutător și numiții P.I. și P.E., în calitate de fidejusori, pârâta s-a obligat să acorde reclamantei un credit în sumă totală de 1.590.000 euro cu scopul utilizării în exclusivitate pentru achiziționarea și punerea în folosință a unei fabrici de cărămidă second-hand de la firma germană T.H. Gmb & Co.KG, în baza contractului de cumpărare încheiat la data de 12.03.2004 și înregistrat la SC M. SA sub nr. 605/15.03.2004.

Acest împrumut urma să fie acordat în trei tranșe, respectiv 280.000 euro la data de 31.05.2004, 1.120.000 euro la data de 31.01.2005 și 190.000 euro la data de 31.01.2005 (art. 3, 4 și 6).

Potrivit art. 8 și 9 din contract, creditul era acordat pe o durată de 5 ani, cu o perioadă de grație de 12 luni, durata creditului fiind de la data semnării contractului până la data intrării în contul împrumutătorului a ultimei sume de plată din credit. Prin adresa nr. 575/06.07.2004, pârâta a informat reclamanta că prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 225/02.07.2004, a fost reziliat contractul de credit nr. 19/DRC/2004.

Prin sentința civilă nr. 819 din 07.12.2004 pronunțată de Tribunalul Gorj, Secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. xx04/COM/2004, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta Banca de Export-Import a României E. SA și s-a dispus obligarea pârâtei să respecte contractul de credit nr. 19/DRC/2004, în sensul de a-i acorda reclamantei împrumutul în sumă de 1.590.000 euro, reținându-se, în esență, că motivele pentru pârâta a refuzat executarea contractului nu sunt legale, nu justifică neonorarea împrumutului.

Sentința civilă mai sus menționată a rămas irevocabilă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 3172/17.10.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. xx27/54/2006.

S-a reținut că principala obligație ce incumba pârâtei în baza contractului de credit nr. 19/DRC/2004 era aceea de a-i acorda reclamantei împrumutul în sumă de 1.590.000 euro. Deși reclamanta a precizat că fapta ilicită a pârâtei constă în rezilierea contractului de credit, din ansamblul motivării rezultă că a avut în vedere neîndeplinirea obligației de a pune la dispoziția reclamantei suma necesară finanțării fabricii de cărămidă, rezilierea unilaterală a contractului reprezentând mijlocul prin care pârâta a încercat să se sustragă de la executarea obligației asumate.

Prin sentința civilă nr. 819 din 07.12.2004 pronunțată de Tribunalul Gorj, pârâta a fost obligată la o executare directă, în natură, a acestei obligații. Reclamanta avea posibilitatea de a pune în executare silită, potrivit dispozițiilor art. 371

1

alin. (2) și urm. C. proc. civ., această sentință începând cu data de 17.10.2007, data rămânerii irevocabile, având în vedere susținerile reclamantei, necontestate de pârâtă, în sensul că executarea sentinței nr. 819/07.12.2004 a fost suspendată prin decizia nr. 3402/03.06.2005.

S-a mai reținut că din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de experții C.E., S.M.M. și T.M. și din răspunsurile reclamantei la interogatoriu rezultă că linia tehnologică second-hand nu a mai fost achiziționată de la societatea T.H. Gmb & Co.KG în anul 2004 și nici ulterior, iar la data de 16.01.2008 reclamanta a încheiat cu societatea SACM I. Italia un contract de livrare a unei fabrici de produse ceramice, punerea în funcțiune având loc la data de 05.07.2010.

Această fabrică a fost achiziționată prin finanțarea investiției de către Banca Comercială C. SA cu care reclamanta a încheiat contractul de credit nr. 57/11.09.2008, modificat prin actul adițional nr. 1/19.12.2008 și contractul de credit nr. 17/17.07.2009.

Din coroborarea adreselor nr. 956/24.03.2008 emisă de reclamantă și nr. 1250/26.03.2008, nr. 1243/26.03.2008 și nr. 1244/26.03.2008 emise de pârâtă, rezultă că cea dintâi a solicitat băncii să realizeze formalitățile de radiere din cartea funciară a înscrierilor privind dreptul de ipotecă și interdicțiile de înstrăinare și grevare instituite în baza contractelor de garanție imobiliară accesorii contractului de credit nr. 19/DRC/2004, ca efect al rezilierii acestuia, această manifestare de voință relevând intenția reclamantei de a nu pune în executare dispozițiile sentinței civile nr. 819/07.12.2004, după data rămânerii sale irevocabile.

S-a reținut că reclamanta nu are drept de opțiune între executarea în natură și cea prin echivalent; câtă vreme cea dintâi era posibilă, fie și pe calea executării silite, nu se naște în patrimoniul creditorului un drept la dezdăunare sub forma daunelor-interese compensatorii.

Pe de altă parte, prejudiciul invocat de reclamantă nu are caracter cert, în sensul că nu este sigur nici în privința existenței, nici a posibilității de evaluare. Sub primul aspect, s-a constatat că reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu eventual, constând în profitul pe care l-ar fi putut realiza prin punerea în funcțiune a fabricii de cărămidă second-hand în perioada 2007-2010 și pe care nu l-a realizat din culpa pârâtei, care nu și-a executat obligația de a-i acorda creditul necesar finanțării acestei investiții.

S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut niciun demers pentru obținerea creditului, dimpotrivă toate actele emise ulterior datei rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 819/07.12.2004 demonstrează faptul că reclamanta nu mai era interesată ca pârâta să-i asigure finanțarea investiției ce i-ar fi putut aduce foloasele pretinse prin acțiunea precizată, estimate la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD. Sub cel de-al doilea aspect, s-a reținut că prin raportul de expertiză întocmit de expertul T.E.M., s-a determinat profitul estimat pe baza analizei comparative a rentabilității liniei vechi de producție de cărămidă, deținută de reclamantă anterior anului 2004 și a celei noi, achiziționate în anul 2010, iar prin raportul de expertiză întocmit de experții C.E., S.M.M. și T.M. s-a determinat, într-o variantă, profitul estimat din pierderea ce constă din cheltuielile suplimentare și costurile de producție pe linia tehnologică veche deținută de reclamantă anterior anului 2004, prin raportare la costurile de producție pe linia nouă, pusă în funcțiune în anul 2010, având în vedere rentabilitatea celor două linii de fabricație (6,55% față de 33,73%), iar într-o a doua variantă, profitul estimat calculat în raport de media lunară de cărămidă produsă de reclamantă cu linia tehnologică nouă achiziționată în anul 2010.

S-a apreciat că valorile determinate de experți au caracter ipotetic și nu au fost stabilite ținând cont de caracteristicile tehnice ale liniei de producție second hand ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 605/15.03.2004. Mai mult decât atât, potrivit constatărilor experților, în perioada august 2007-august 2010, nu au existat contracte de livrare efectiv reziliate din cauza incapacității de producție ca urmare a rezilierii convenției de credit nr. 19/DRC/2004, nici nu au existat litigii ori executări silite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale din lipsa volumului necesar al producției.

S-a mai arătat că nu au fost identificate documente (comenzi, refuzuri la comenzi, concilieri/negocieri în vederea reajustării graficelor de livrare etc.) din care să rezulte faptul că, din cauza lipsei performanțelor de producție, nu au putut fi onorate contractele de livrare de cărămidă încheiate cu clienții societății la data rezilierii contractului de credit, iar foloasele nerealizate pretinse de reclamantă nu sunt consecința directă a nefuncționării, în perioada 2007-2010, a liniei de producție ce trebuia finanțată de pârâtă, linie de producție pe care reclamanta nu a mai dorit să o achiziționeze cu creditul de 1.590.000 euro, orientându-se spre un alt furnizor și o altă bancă finanțatoare.

S-a reținut astfel că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale a pârâtei, față de dispozițiile legale mai sus evocate, instanța respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 551/2013 din 19 decembrie 2013.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că niciodată nu s-a executat obligația cuprinsă în contractul de credit încheiat între părți (aspect acceptat de altfel de ambele părți), chiar dacă inclusiv judecătorește s-a stabilit existența acestei obligații (conform hotărârii ÎCCJ invocate de ambele părți). Obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare la executarea unei obligații contractuale nu echivalează cu însăși executarea acelei obligații. De aceea obținerea unei astfel de hotărâri, chiar neurmată de îndeplinirea formelor de executare silită, nu poate echivala cu executarea „în natură” a obligației contractuale în discuție.

S-a reținut că dacă ne raportăm și la principiul executării benevole a hotărârilor judecătorești, rezultă, de asemenea, că nu se poate reține o culpă contractuală a apelantei-reclamante vizavi de ideea obținerii executării întocmai a obligațiilor contractuale asumate și pe cale de consecință, pe acest motiv, nu se poate bloca răspunderea contractuală a intimatei-pârâte.

Așadar simpla alegere a creditorului în sensul obținerii executării obligației contractuale potrivit art. 1073 C. civ. (adică întocmai cum a fost asumată), așa numita executare „în natură”, nu poate avea niciun efect asupra dreptului creditorului acelei obligații la dezdăunare pentru neexecutarea obligației, dacă nu s-a și realizat (obținut efectiv) executarea acelei obligații. Această concluzie fiind generală cuprinde inclusiv situația când alegerea creditorului a îmbrăcat forma unei acțiuni în justiție prin care a solicitat obligarea debitorului la executarea obligației, acțiune admisă irevocabil, dar care nu a condus totuși la efectiva executare a obligației (în felul acesta se răspunde implicit și la aserțiunile privitoare la consecințelor procedurilor de ridicare a înscrierilor garanțiilor imobiliare date pentru contractarea creditului).

Este evident intrigant faptul că apelanta-reclamantă, creditor al obligației intimatei-pârâte de acordare a creditului, a susținut o astfel de acțiune dincolo de momentul de la care, chiar această apelantă recunoaște că executarea în natură nu mai era posibilă (adică susținerea acțiunii soldate cu decizia nr. 3172/17.10.2007 a ÎCCJ, când fabrica pentru care se acorda creditul - iar destinația creditului nu putea fi schimbată de părți și nu a fost schimbată nici prin decizia ÎCCJ menționată mai sus - fusese vândută altuia încă din 2004), însă decizia menționată este irevocabilă, iar soluția de admitere a acțiunii înseamnă implicit că la acel moment s-a apreciat că există un interes al SC M. SA ceea ce face ca argumentele pârâtei față de acest aspect să nu poată fi discutate pentru că ar însemna o reluare a unor aspecte tranșate irevocabil.

S-a reținut că la fel de evidentă este însă și culpa intimatei-pârâte în neexecutarea obligației contractuale asumate (culpă ce intră și ea în autoritatea de lucru judecat a deciziei menționate), dar și faptul că în materie comercială expirarea termenului contractual atrage de drept punerea în întârziere a debitorului (deci nu mai este necesară o nouă punere în întârziere; oricum judecata asupra realizării obligației contractuale acoperă orice lipsă vizavi de punerea în întârziere).

Ca o concluzie intermediară s-a apreciat că nu se poate reține că în abstract apelanta nu poate pretinde dezdăunarea pentru neexecutarea obligației intimatei de acordare a creditului pentru că a obținut o hotărâre de obligare la executarea contractului. Rămâne însă de analizat.

Pentru lămurirea dacă într-adevăr există beneficiul nerealizat pretins de către apelanta-reclamantă s-a apreciat că trebuie a fi analizate două probleme de drept: cauza acțiunii de față (importantă pentru că instanța nu poate depăși cadrul procesual trasat de către reclamantă inclusiv sub aspectul cauzei, pe lângă obiect și părți, dar și pentru că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată), caracteristicile beneficiului nerealizat.

Cauza acțiunii este situația de fapt calificată juridic de către reclamantă, iar nu textul de lege indicat (chiar și în ipoteza în care acesta ar fi greșit). În speță se invocă repararea unui beneficiu nerealizat rezultat din neonorarea unor contracte încheiate înainte de primirea fabricii de cărămidă germane, dar după obținerea creditului de finanțare.

Deci, această situație de fapt (neonorarea unor contracte încheiate înainte de finalizarea cumpărării fabricii de cărămidă germane) calificată juridic de către reclamantă ca fiind faptul generator al prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat nu poate fi schimbată de instanță în sensul că nu se pot acorda interese (despăgubiri) reprezentând beneficiu nerealizat pentru un alt fapt generator, de pildă pentru pierderea posibilității de a obține alte contracte prin creșterea capacității de producție, adică prin afectarea indicelui economic de acaparare a cererii de cărămidă pe piața cărămizilor de construcție din zona în care acționează apelanta-reclamantă. Acest exemplu a fost dat tocmai pentru că în această direcție ce depășește cauza acțiunii au fost solicitate obiective ale raportului de expertiză.

Neidentificarea acestor contracte de către experții contabili și neprezentarea de către reclamantă a unor înscrisuri care să ateste existența acestor contracte, precum și a unor dovezi asupra neonorării acestora din cauza lipsei de cărămizi dat fiind neprimirea liniei de producție nemțești, fac ca situația de fapt invocată de reclamantă și care stă la baza prezentei judecăți să nu poată fi reținută și prin urmare acest fapt singur este suficient pentru respingerea acțiunii.

Beneficiul nerealizat,

lucrum cessans,

alături de paguba efectiv suferită descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din chiar denumirile acestor 2 componente ale prejudiciului civil ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de „efectivitate” pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă,

damnum emergens

(adică să fie deja produsă).

Prin natura sa beneficiul nerealizat,

lucrum cessans

, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Desigur că aceasta ridică dificultăți de apreciere a întinderii poate mai mari decât vizavi de paguba efectivă.

Beneficiul nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obținut în situația când intimata și-ar fi executat întocmai obligația asumată) și deci se situează la un nivel probabilistic (nu neapărat la nivelul indubitabilului). Însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susținerilor și a dovezilor nefiind suficient ca să existe simpla posibilitate a obținerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obținut. De aceea era fără tăgadă necesar și util ca reclamanta să motiveze în fapt detaliat în ce anume constă în concret beneficiul pe care nu l-a obținut din vina intimatei (adică ce contracte anume nu au putut fi onorate) și apoi să dovedească realitatea celor afirmate (sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.).

S-a reținut că sub acest aspect al întinderii beneficiului nerealizat nu pot fi primite nici concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză (chiar dacă am face abstracție de depășirea cauzei acțiunii). În situația dedusă judecății în cauza de față analiza beneficiului nerealizat este o analiză economică, iar nu pur contabilă. Acesta înseamnă că trebuiau luate în considerare nu doar valoarea producției obținute de către reclamantă, valoarea producției ce ar fi fost obținută prin utilizarea liniei de producție nemțești, ci inclusiv elementul notoriu al scăderii pieței materialelor de construcții (adică trebuia făcută o analiză economică prin care să se releve dacă piața cărămizilor de construcție în teritoriul acoperit de reclamantă a scăzut în perioada la care se referă reclamanta, cu ce procent a scăzut, care sunt actorii economici influențați de scăderea pieței, în ce cote).

S-a mai reținut de asemenea că experții nu au observat caracteristicile liniei de producție nemțești prin observarea caracteristicilor tehnice din documentele de producție și prin raportare la uzura survenită, ci, având în vedere și domeniul lor de specialitate, s-au raportat doar la documentele depuse la dosar, adică la documentația care a stat la baza aprobării creditului de către intimată, mai precis la studiul de fezabilitate. Or respectivul studiu de fezabilitate nu are natura juridică a unui raport de expertiză tehnică și nu poate înlocui dovezi clare asupra caracteristicilor particulare liniei de producție ce se dorea a fi cumpărată. Acel studiu de fezabilitate are doar „meritul” că a fost acceptat de intimata-finanțator ca temei al acordării creditului. Însă acordarea creditului a fost însoțită și de garanții imobiliare (la care se referă și părțile), deci acceptarea studiului de fezabilitate nu poate însemna stabilirea și acceptarea între părți în mod irevocabil a unei situații de fapt referitoare la caracteristicile liniei de producție.

Sarcina dovezii întinderii beneficiului nerealizat revenea tot apelantei-reclamante sub sancțiunea respingerii acțiunii în fond chiar dacă stabilirea întinderii beneficiului nerealizat este doar una din condițiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea unei astfel de acțiuni.

Nu este posibilă nici soluția admiterii în parte, pentru că probele nu conduc la concluzia că o anumită parte a prejudiciului pretins reprezintă întinderea reală a beneficiului nerealizat, ci ele lasă nedovedită întinderea în orice măsură a pretențiilor reclamantei. De aceea s-a apreciat că soluția primei instanțe este justă, chiar dacă unele din argumentele primei instanței nu pot fi reținute (în sensul arătat mai sus), motiv pentru care apelul a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC M. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susținut, în esență, că motivarea instanței de apel este vădit contradictorie sub aspectul analizei existenței și întinderii beneficiului nerealizat, urmare a confuziei făcută între repararea beneficiului nerealizat – care a constituit obiectul cererii de chemare în judecată – și prejudiciul direct – izvorât direct din neonorarea unor contracte preexistente.

În opinia recurentei, trimiterea la contractele ce nu puteau fi onorate denotă confuzia pe care instanțele anterioare o fac cu privire la instituția beneficiului nerealizat, deoarece în cazul existenței unor astfel de contracte neonorate nu se mai poate vorbi de o probabilitate, de un prejudiciu ipotetic, ci de o certitudine, deci de un prejudiciu efectiv.

Recurenta a mai arătat că nu a calificat ca fapt generator al prejudiciului neonorarea unor contracte, cum greșit a reținut instanța de apel, ci a invocat repararea prejudiciului reprezentat de profitul nerealizat pe care l-ar fi obținut în condițiile în care fabrica ar fi fost pusă în funcțiune. Totodată, se invocă greșit faptul că această calificare s-ar susține raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectivul paragraf fiind o prezentare a situației de fapt, instanța de apel făcând o gravă eroare prin scoaterea din context a acestuia.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. și aplicarea greșită a prevederilor art. 294 din același cod.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel cu privire la faptul că a schimbat cauza acțiunii având în vedere că nu a criticat sentința instanței de fond sub aspectul suferirii unui prejudiciu direct ca urmare a rezoluționării contractelor de vânzare cumpărare și pentru care a suportat toate consecințele, situație în care s-ar fi putut reține încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

De asemenea, decizia recurată încalcă limitele judecării apelului și cadrul procesual întrucât au fost analizate aspecte ce nu au făcut obiectul criticilor de apel. Astfel, a susținut recurenta, beneficiul nerealizat a fost cuantificat în dosar pe baza studiului de fezabilitate după care a solicitat probe ce nu au legătură cu prejudiciul direct și stabilirea întinderii acestuia.

Prin prisma aceluiași motiv de nelegalitate  - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – se mai invocă interpretarea nelegală a prevederilor art. 1084 C. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) raportat la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta apreciază că decizia recurată este nelegală fiind încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) raportat la art. 295 alin. (2) C. proc. civ. întrucât pe aspectul cuantificării i s-a imputat faptul că nu a efectuat o analiză economică, expertiza contabilă fiind insuficientă, instanța de apel având posibilitatea să dispună efectuarea acelei analize economice.

Încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. este cu atât mai evidentă cu cât cuantificarea beneficiului nerealizat reprezintă atributul exclusiv al instanței de judecată, recurenta învederând că nu este posibilă o cuantificare exactă din moment ce solicitarea sa avea în vedere repararea beneficiului nerealizat, iar nu a prejudiciului efectiv.

Referitor la interpretarea nelegală a prevederilor art. 1084 teza a II-a și art. 1169 C. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

Instanța de  apel deși a reținut existența beneficiului nerealizat suferit de reclamantă consideră că nu a fost dovedită întinderea acestuia, făcând trimitere la aspecte care înlătură caracterul de probabilitate al beneficiului nerealizat, motiv pentru care se apreciază că instanța de apel nu a aplicat corect prevederile legale deoarece nu a constatat că obiectul probei este limitat în ceea ce privește întinderea prejudiciului, la stabilirea probabilității lui.

În ceea ce privește aspectul cuantificării, recurenta apreciază că sunt nelegale argumentele instanței potrivit cărora se impunea efectuarea unei analize economice, deoarece expertiza contabilă nu este suficientă. Din această perspectivă, apreciază ca fiind interpretate în mod nelegal și dispozițiile art. 1169 C. civ.

Recurenta a mai susținut că și-a îndeplinit obligațiile privind sarcina probei, instanța de apel reținând în mod greșit că nu poate stabili întinderea prejudiciului invocând inexistența unor elemente care au fost, de fapt, demonstrate prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Totodată, sarcina probei privind dovedirea probabilității producerii prejudiciului era limitată, motivat de faptul că prin decizia nr. 3127/2007 a ÎCCJ s-a reținut culpa exclusivă a intimatei în rezilierea contractului de credit, situație în care îi revenea obligația de a dovedi doar caracterul rezonabil al beneficiului nerealizat. Astfel că, instanța de apel a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. 1169 C. civ.

S-a mai susținut că instanța de apel avea posibilitatea de a stabili întinderea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat în lipsa expertizei chiar și pe bază de prezumții, în acord cu practica instanțelor române și cea a CEDO (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei).

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând pe fond apelul, admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii.

Intimata-pârâtă Banca de Export Import a României – E. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Asupra recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele permise de această cale extraordinară de atac, s-a constatat că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat existența unor motive contradictorii sub aspectul analizei existenței și întinderii beneficiului nerealizat, ca urmare a confuziei făcută între trăsăturile definitorii ale prejudiciului efectiv și beneficiul nerealizat.

Criticile nu pot fi reținute.

Astfel, este de reținut că motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Or, în speță, contrar susținerilor recurentei nu poate fi reținută ipoteza supusă analizei sub aspectul existenței unor motive contradictorii în cadrul deciziei recurate, față de împrejurarea că argumentele invocate nu susțin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se observă că recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția de respingere a apelului său, în raport de care instanța de apel a analizat în ce măsură există și poate fi acordat beneficiul nerealizat pretins raportat la situația de fapt expusă de reclamantă și probatoriul administrat în cauză. De altfel, toate aceste critici sunt reluate și subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele și raționamentul recurentei conducând la aceeași chestiune juridică, respectiv greșita soluționare a pricinii sub aspectul nedovedirii prejudiciului pretins.

Trecând peste aceste observații, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat și situația de fapt, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat.

Astfel, se constată că instanța de apel în evaluarea daunelor-interese pe cale judiciară solicitate de reclamantă a aplicat principiul instituit de dreptul comun, potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă –

damnum emergens

- și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza –

lucrum cessans,

cu condiția de a se face dovada existenței și întinderii daunelor suferite.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a făcut confuzie între repararea beneficiului nerealizat și prejudiciul direct, ci a analizat în ce măsură poate fi acordat prejudiciul pretins atât din perspectiva cauzei acțiunii cât și din cea a beneficiului nerealizat, concluziile acesteia fiind de nedovedire a existenței și întinderii prejudiciului pretins.

Faptul că, în cauză, s-a reținut că prejudiciul pretins nu a fost probat nu constituie o încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 294 și art. 295 C. proc. civ., cum greșit susține recurenta.

Sub pretextul unei pretinse încălcări si aplicări greșite a unor norme legale recurenta tinde la schimbarea situației de fapt, conform căreia și-ar fi îndeplinit obligațiile privind sarcina probei, argumente ce constituie o chestiune de fapt și care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel ca instanță devolutivă având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Totodată, nici invocarea unei pretinse încălcări a rolului activ în desfășurarea pricinii nu poate fi primită.

Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel că rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, iar în situația în care instanța apreciază că o probă este necesară, o va pune în discuția părților

.

Având în vedere că instanța de apel este suverană în aprecierea probelor, iar faptul că reclamanta nu a prezentat înscrisuri care să ateste existența contractelor neonorate încheiate înainte de finalizarea cumpărării fabricii de cărămidă germană nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței, reglementat de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., deoarece în virtutea efectului devolutiv instanța a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, pronunțând o hotărârea temeinică și legală.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în cauză, și că pot pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe, însă potrivit art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, iar cum recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, aceasta nu-și poate invoca propria culpă în a depune toate diligențele pentru aflarea adevărului.

De asemenea, nu poate fi reținută nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. întrucât textul de lege menționat instituie posibilitatea și nicidecum obligația instanței de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 din același cod.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut că sarcina dovezii întinderii beneficiului îi revenea reclamantei și că probele lasă nedovedită întinderea în orice măsură a pretențiilor solicitate și nu a constatat caracterul probabilității beneficiului nerealizat conform raționamentului reclamantei expus de altfel și în motivarea prezentei căi de atac, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 1084 teza a II-a și art. 1169 C. civ.

Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel avea posibilitatea de a stabili întinderea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat în lipsa expertizei chiar și pe bază de prezumții, în acord cu practica instanțelor române și cea a CEDO nu poate fi reținută.

Astfel, se constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate, iar practica judiciară nu este de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, a respins ca nefondat recursul reclamantei.